Mă atinsese harul…

 

O seară de primăvară obișnuită – 16 aprilie 1998 – avea să devină o seară specială. După cum stabiliserăm, ne-am întâlnit la birou. Preasfințitul m-a întâmpinat zâmbind. M-a invitat să iau loc. M-am așezat pe un fotoliu, iar Preasfinția sa s-a așezat la birou. După câteva discuții prietenești deja, m-a îndemnat să mă spovedesc.

-Haideți să vă spovediți și mai vorbim după aceea!

În timp ce îmbrăca veșmintele mă gândeam că eu nu vreau să mă așez în genunchi în fața unui om indiferent care ar fi acela. „De ce aș face-o? E om ca și mine.”…

-Dacă vreți, puteți rămâne pe fotoliu, mi-a zis cu blândețe.

Nu știu dacă a simțit sau dacă am făcut  vreo grimasă care să-l conducă la concluzia că eu nu vreau să mă așez în genunchi, cert este că mi-a spus ceea ce gândeam.

L-am privit zâmbind și m-am ridicat. „Dacă mă voi apropia vreodată de vreun preot, acesta va fi…” mi-am amintit din nou gândul pe care l-am avut la ușa bisericii în timpul slujbei arhierești. Un gând ca o făgăduință.

-Puteți rămâne pe fotoliu, a repetat văzând că tot indecisă sunt.

„Poate acesta este preotul care merită să stau în genunchi în fața lui. Oricum, m-a îngenuncheat cu mărinimia pe care o are”, mi-am zis și m-am așezat în genunchi.

Mi-a citit Molifta pentru spovedanie. „Dacă vei ascunde de mine vreun păcat îndoite le vei avea…” Când am auzit astfel de cuvinte mi s-a părut revoltător. „Serios? Asta ce e amenințare?” m-am întrebat. „Eu nu funcționez la amenințări. Chiar dacă voiam să spun tot, acum m-am răzgândit” am continuat gândul. Rugăciunea s-a terminat. Am început să mă spovedesc din copilărie chipurile și tot pe acolo am rămas cu spovedania. Adică am mai mințit, nu mi-am ascultat părinții uneori, sunt încăpățânată și cam atât. Nu am spus nici măcar gândurile pe care le avusesem în timpul rugăciunii. Și nu am spus pentru că rugăciunea mi se păruse ca o amenințare.

-Atât? m-a întrebat Preasfințitul.

-Atât, i-am zis mândră.

Mi-a citit rugăciunea de dezlegare, după care a adăugat.

-V-am dezlegat pentru ceea ce ați spus, pentru ceea ce nu ați spus nu am cum să vă dezleg, a continuat.

Cuvintele Preasfințitului m-au speriat. „Omul acesta îmi cunoaște gândurile”. Și pentru a nu mă speria de tot, am înlocuit gândul. „Nu, nu-mi cunoaște. Nu era prea greu să-și dea seama că totuși nu am 7 ani să am doar astfel de greșeli.”

-Vă aștept data viitoare mai hotărâtă, a continuat, apăsând parcă butonul conștiinței mele.

-Deocamdată vă mulțumesc pentru astăzi, am spus jucând tare cartea mândriei.

-Ce deplasări mai aveți? m-a întrebat invitându-mă să iau loc schimbând special subiectul. 

Am mai stat de vorbă vreo 30 de minute, după care m-am retras. Era deja târziu și mai aveam și de scris un articol. Înainte de a ieși din birou, m-a binecuvântat, luându-mă prin surprindere chiar. Parcă a știu că acela era momentul în care îmi căzuse „scutul” încăpățânării. Când m-a atins pe creștetul capului, am simțit ca și cum din palma Preasfinției sale ar fi ieșit o adiere caldă de vânt. Lucrarea harului începuse să-și facă prezența. Cel Care m-a zidit, știa din ce aluat m-a făcut și îmi dădea deja semne că trebuia să mă întorc la natura mea divină. Mi s-a tăiat respirația. Mi-am dus mâna în dreptul inimii.

-Sărut mâna, Preasfințite, i-am spus fără să vreau. Până la acel moment îl salutam în cel mai bun caz, cu formula „Doamne ajută!”, dacă nu, „bună ziua!” pentru că îmi era mai la îndemână.

-Doamne ajută, mi-a răspuns! Mă puteți suna oricând, oricând doriți să-mi spuneți ceva.

-Vă mulțumesc mult, am îngăimat și am plecat!

Eram încă sub influența momentului în care am simțit mângâierea divină. Nu mai știam ce să spun, nu mai știam ce să fac. Mergând spre stația de autobuz m-am uitat să văd dacă ating pământul. Mi se părea că plutesc. Deși spovedania fusese una superficială, Dumnezeu care ne cunoaște inimile, știa că mă împotrivesc doar cu mintea, știa că inima mea Îl căuta… Noaptea care a urmat a fost o noapte foarte odihnitoare. Mă atinsese harul și coborâse peste mine pacea divină.

Foto din arhiva personală

Va urma

Fragment din

 

Lasă un răspuns