”M-ar fi durut dacă trebuia să mă rușinez de ceva…”

Peste sufletul meu căzuse ceața groasă și gri a durerii. Mă gândeam la ce putea fi în sufletul duhovnicului meu auzind de atâtea ori cuvintele acelea grobiene? Mă gândeam la multe pe care nu le puteam exprima, dar pe care le simțeam ca pe niște ghimpi care îmi înțepau tot mai rău sufletul. Îl vedeam pe duhovnicul meu ca pe un mărturisitor în care se arunca fără milă cu noroi.

Am intrat în prima biserică pe care am întâlnit-o. M-am așezat într-o strană și mi-a pus mâinile la urechi. Nu mai voiam să-mi aud gândurile… Nu puteam să le mai aud… La momentul acela i-aș fi sărutat nu doar mâinile, ci și picioarele Preasfințitului, care a preferat să îndure decât să mă rănească… în timp ce alții se urcau cu bocancii pe sufletul meu fără să le pese…

… … … 

Seara la ora stabilită am ajuns la duhovnicul meu. Mi-a deschis și am mers direct în Paraclis. Preasfințitul s-a așezat pe un scaun și m-a invitat și pe mine să iau loc pe celălalt scaun. Eu m-am așezat însă, în genunchi la picioarele sale.

-Vreți să vă spovediți? m-a întrebat nedumerit.

-Nu, dar vreau să stau aici la picioarele Preasfinției voastre.

-Doamneee… ridicați-vă!

-Vă rog, lăsați-mă să rămân aici! Când v-am cunoscut mi se părea o umilință să mă așez în genunchi în fața Preasfinției voastre, acum cred că e o binecuvântare. Să stai la picioarele omului care ar fi putut să te rănească și totuși nu a făcut-o, e chiar o binecuvântare, am zis cu ochii plini de lacrimi.

-Vă rog, să nu mai plângeți! Nu vreau să vă mai văd așa.

-Știți ce mi-a zis părintele Băbuș? Să nu vin plângăcioasă la Preasfinția voastră și a încheiat cu: Zoe fii bărbată!

-Așa e, are dreptate, a spus încercând un zâmbet. Ridicați-vă și așezați-vă pe scaun vă rog!

-Dar cu ce vă încurc?

-Cu nimic, dar nu aveți de ce să stați în genunchi acum.

-Mie mi-e bine așa.

-Bine. Stați cum doriți, a spus clătinând din cap și zâmbind.

-Uitați! i-am zis arătând icoanele din Paraclis, sunt între sfinți, iar stând între sfinți mi-e bine în genunchi. Preasfințite de ce sunt unii oameni atât de răi? Nu începeți iar cu ”oamenii sunt buni diavolul e rău.”

-Lăsați vorbim acum despre fleacuri? Haideți să vorbim ceva constructiv!

-Fiți sincer, vă rog! Nu v-a durut când ați auzit ce au spus nemernicii ăia?

-Nu. Deloc. Pentru că știu că nu e adevărat. M-ar fi durut dacă trebuia să mă rușinez de ceva. Mi-a fost teamă să nu aflați dumneavoastră. Atât. Pentru că știam că vă tulbură. Și iată chiar asta s-a întâmplat.

-Pe principiul de ce ți-e frică de-aia nu scapi.

-Da, a zis zâmbind.

-Haideți, ridicați-vă și așezați-vă pe scaun să stăm de vorbă!

-Bine. Fie! Asta așa pentru Preasfinția voastră… am zis și m-am ridicat.

Va urma

Fragment din

 

Lasă un răspuns