Iubire neîmplinită – viață netrăită

 Am ascultat îndemnul Părintelui și am început să o vizitez pe călugărița care trăia nici ca o călugăriță, nici ca o femeie din lume. Era un fel de pustnică fără pustie, o călugăriță fără biserică, o femeie fără cele lumești.

Își făcuse un univers al ei, departe de obștea mănăstirii și, totuși, în mănăstire. Frumusețea universului creat de ea contrasta violent cu pustiul și griul din sufletul ei. Nimic din frumusețea culorilor răspândite prin curte nu reușea să pătrundă în ceața deasă din sufletul-i zdrobit.

Când am intrat prima dată în casa ei, am avut impresia că m-am întors în timp, că am pășit într-o altă epocă. Totul era vechi, dar curat. Pe pereți avea carpete cusute de mână în punct cruce, pe jos erau preșuri, pe paturi – cuverturi de lână, țesute de mână, iar mesele erau acoperite cu mileuri croșetate… din macrame. Până și la bucătărie, vasele erau din lut și tacâmurile din lemn. Nu avea aragaz. Mâncarea o făcea pe o sobă cu plită, iar prescurile, pâinea și prăjiturile le cocea într-un cuptor cu lemne.

Cât timp am locuit în mănăstire, mergeam zilnic la ea. O ajutam la diversele activități pe care le făcea prin curte, dar și prin casa rătăcită dintr-un alt timp… în vremurile noastre.

Într-o zi, când am ajuns la introvertita călugăriță, mireasma unei plăcinte de mere invadase deja curtea. Maica stropea florile. După ce am salutat-o, mi-a spus:

-Chiar la tine mă gândeam! Am făcut o plăcintă de mere și mă tot uitam pe potecă, poate, poate ajungi până se răcește puțin să o pot tăia.

-Și iată am ajuns, am spus zâmbind.

După ce a terminat de stropit florile, m-a invitat în cerdac. A mers la bucătărie și a adus, pe o tavă din lemn, o farfurie din ceramică plină cu plăcinte aburinde și două ulcele cu un compot aromat din mere și scorțișoară. În timp ce savuram bunătățile pregătite de călugăriță, biata femeie tot ofta.

-Măicuță, păreți îngândurată. S-a întâmplat ceva?, am spus la un moment dat.

-Nu… de fapt, nimic special. Mă gândeam la viața mea și mai ales la moarte… Sau, mai bine zis, la viața moartă pe care am trăit-o.

-Nu vă e bine aici, măicuță? În paradisul acesta nu vă e bine?, am întrebat-o aproape în șoaptă, de teamă ca nu cumva să o deranjez.

-Nu. Nu mi-e bine. Locul meu nu era aici. Aici m-a exilat o iubire neîmplinită.

Am luat ulcica de pe masă și am strâns-o între palme. N-am mai îndrăznit să mai pun vreo întrebare. Mi-am dat seama că, acolo, în sufletul ei, e o rană mult prea adâncă.

-Aș putea să vorbesc despre asta… cu tine, a continuat. Nu știu de ce, dar simt că pot vorbi. Poate și pentru că… paharul sufletului meu a dat pe afară de multă vreme… Mă poți asculta?

-Sigur, măicuță! Vă mulțumesc pentru încredere.

Va urma.

                                           ***

Continuarea – vineri, 26 noiembrie.

Vă îmbrățișez! 

Între zidurile mănăstirii – fugind de iubire

Lasă un răspuns