”Iubi-Te-voi Doamne!”

În Catedrală era liniște. Doar vocea Preasfințitului Sebastian se auzea, parcă nu dintr-un trup de om, ci din lăcașurile cerești: ”Ale Tale dintru ale Tale…” Din ale Lui Dumnezeu daruri primite de ierarhul care slujea, ne împărțea și nouă, credincioșilor. Fie cu mâinile împreunate, fie cu privirea în pământ, fie eliberând un suspin din adâncul sufletului sau o lacrimă din ochii împovărați, cei prezenți la Sfânta Liturghie priveau spre Sfântul Altar de unde se revărsa acea vocea parcă nepământeană.

La sfârșitul slujbei, Preasfințitul a ieșit din Sfântul Altar, ca un serafim trimis de Dumnezeu să mângâie suflete. Discret, pășea printre credincioși împărțind binecuvântări. Părea că avea, mai de grabă, un zâmbet în suflet, decât unul afișat pe chip.

”Ce voce!… Mi s-a strâns inima!… Parcă e un înger!… Mi-au dat lacrimile!…” auzeam frânturi de impresii în urma Preasfinției Sale.

Îl auzisem pentru prima dată slujind. Abia se terminase slujba și parcă aș fi vrut să înceapă o altă slujbă. Atmosfera odihnitoare pe care reușise să o ofere Preasfințitul Sebastian, m-a făcut să mai rămân un timp în biserică. ”Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea…” parcă se mai auzea încă din Sfântul Altar, din zidurile Catedralei, din aureolele sfinților. Credincioșii se împuținau… Mântuitorul, în chip nevăzut, rămânea în Altar, de strajă nevoilor noastre, din iubire și pentru iubire…

Am ieșit din biserică… Era liniște… Liniște pe Dealul Patriarhiei, liniște și în sufletul meu…

Episcopul Sebastian – un alt nume, un alt ierarh… Biserica se îmbogățise cu încă un arhiereu cu voce de înger…

Timpul trecea cu bucurii și tristeți, împliniri și neîmpliniri… viață… cu toate ale ei. Într-o seară veneam de la redacție obosită și îngândurată. Nu aveam starea să merg la adresa la care locuiam, pentru că, acolo nu mă aștepta nimic al meu. Era o casă străină și atât. Un loc căruia nu-i puteam spune nicicum acasă.

M-am îndreptat către Mănăstirea Radu Vodă, mănăstirea de care mă lega atâtea amintiri frumoase… Vecernia începuse deja. Când am intrat pe poarta mănăstirii, prin stația de amplificare, am auzit vocea Preasfințitului Sebastian. Am zâmbit. Știam că îl voi asculta și îmi va fi bine…

Mulți credincioși erau prin curtea mănăstirii, dar și mai mulți în biserică. M-am strecurat printre cei care ascultau slujba deja și m-am așezat într-un colț, în spatele bisericii. Acolo mă simțeam mult mai acasă decât la adresa unde locuiam. Am închis ochii. Simțeam nevoia să mă odihnesc, să-mi odihnesc sufletul… Venită din marasmul lumii, căutam liniștea ca pe o oază mult dorită într-un deșert fără de sfârșit.  

Vocea Preasfințitului Sebastian era ca un fluviu izvorât din cer care se strecura și purifica toate cotloanele sufletului. Mi-era din ce în ce mai liniște, atât de liniște încât, la sfârșitul slujbei am spus în gând: ”Mulțumesc mult, Preasfinția Voastră! Mulțumesc Lui Dumnezeu pentru darul minunat pe care l-a revărsat din belșug asupra Preasfinției Voastre și pe care, din iubire, l-ați pus în slujba Lui”  

Episcopul Sebastian, ca într-o poveste divină, împărțea binecuvântări credincioșilor care făcuseră culoar până la ușa reședinței sale.  Înainte de a intra în reședință, s-a întors, a mai binecuvântat o dată mulțimea de credincioși și… zâmbind… a intrat în casa în care își mai scria niște pagini de viață.

L-am privit cu admirație până a închis ușa reședinței. Încercam să mi-l imaginez pe tânărul Sorin, cântând la strana Mănăstirii Crasna[1]. Un tânăr firav, care a început să-și petreacă vacanțele la mănăstire încă de la 16 ani. În timp ce colegii săi făceau cunoștință cu tentațiile lumii, adolescentul Sorin, la 16 ani când, probabil, nu știa prea bine ce e monahismul, s-a retras într-o mănăstire din munți fugind de toate ademenirile vârstei. Chiar dacă era un copil, chiar dacă nu conștientiza greutatea drumului pe care urma să îl aleagă, sufletul său tânjea după Cel care, la fiecare Liturghie, ne aduce aminte de cruce, de groapă, de Învierea ce de a treia zi…

La numai 22 de ani, a ales să renunțe la toate ale lumii și să se călugărească. ”Brațele părintești” îl așteptau cu dragostea pe care nu o poate oferi nimeni pe Pământ. În ziua morții sale pentru lume și a învierii pentru Hristos, Preasfințitul Galaction Stângă, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, starețul Mănăstirii Crasna, pe atunci, l-a luat sub mantie, purtându-l pe ”Drumul Crucii” către Sfântul Altar, unde l-a predat Lui Hristos… pentru totdeauna. Tânărul Sorin, purtat sub mantia nașului său de călugărie, a devenit monahul Sebastian, apoi ieromonahul, și mai apoi ierarhul Sebastian cel cu voce de înger.  

Preasfințitul Galaction, ca un părinte responsabil, din momentul călugăriei, i-a fost alături celui născut pentru Hristos și l-a susținut în toate. S-a bucurat alături de finul său de călugărie, atunci când a avut motive de bucurie și s-a întristat de întristarea celui pe care l-a dus către ”Brațele părintești”, întărindu-l și dându-i speranța că totul va fi bine.

Legătura duhovnicească născută pe ”Drumul Golgotei” până la predarea în brațele Lui Hristos, se păstrează și astăzi, când finul de călugărie al Preasfințitului Galaction, este deja ierarh.

Arhiereul Sebastian a crescut în satul Minieri, comuna Filipeștii de Pădure, jud Prahova, alături de cele două surori ale Preasfinției Sale, dintre care una l-a urmat, devenind călugărița care îi slujește ierarhului Sebastian. Acum nu sunt doar frați după trup, ci și frați după Duh, călătorind împreună în corabia Lui Hristos, peste valurile învolburate ale acestei vieți.

[1] Județul Prahova

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Aripă a Paradisului…

 

1 comentariu

Minunat🤗🤗🤗🤗

Lasă un răspuns