IPS Teodosie nu și-a luat niciodată concediu…

După câteva ore l-am sunat din nou. Mi-a răspuns unul dintre șoferi și mi-a spus că Preasfințitul nu poate vorbi, pentru că i s-a recomandat repaus vocal.

-Și acum unde e? am întrebat îngrijorată.

-E la birou, la programul obișnuit, doar că nu poate vorbi.

-Am înțeles. Mulțumesc, am spus și am închis.

Am scris în grabă articolul care trebuia să apară în ziua următoare, apoi am plecat de la redacție direct la Arhiepiscopie. Simțeam nevoia să îl văd pe duhovnicul meu, mai ales pentru faptul că eram încă sub influența coșmarului pe care îl avusesem.

-Preasfințite, ce să vă zic că așa vă trebuie? Nu pot pentru că mă doare sufletul, am zis imediat ce am intrat în birou. Este inadmisibil ceea ce faceți. V-am zis de nenumărate ori să vă mai menajați. N-ați avut urechi de auzit. Au fost zile în care ați slujit și câte 10 ore pe zi[1]. Ce credeți că sunteți robot? Nu, nu sunteți, sunteți om… După cum vedeți vă cert.

Mi-a făcut semn zâmbind că da, vede că îl cert.

-Bine că mai și zâmbiți. Mie deja îmi vine să plâng. Și cât trebuie să fiți așa dat pe mut? am încercat o glumă.

”Trei săptămâni” mi-a scris pe o coală.

-Trei săptămâni, păi să vă felicit ce să zic, am spus foarte întristată.

Știam cât de mult însemna și înseamnă pentru duhovnicul meu să slujească. Pauza aceea de trei săptămâni pe mine mă îngrozea deja.

-Vedeți, Preasfințite. În loc să-ți fi slujit 2-3 ore pe zi și să puteți sluji și acum, ați slujit și câte 10 pe zi și acum sunteți obligat să fiți dat pe mut.

A ridicat din umeri. Ca și cum ar fi spus: ”Și acum ce să fac?”

-Acum n-aveți ce face, am spus intuind ce mi-a transmis, dar sper să vă fie învățătură de minte, ceea ce nu cred.

Următoarea zi am trecut din nou pe la birou. Am intrat, am luat binecuvântare fără să spun niciun cuvânt. Duhovnicul meu mă privea cam nedumerit văzând că nici măcar nu l-am salutat. Foarte serioasă am luat o coală de pe birou, un stilou și am scris ”Sărut mâna”, după care i-am dat coala.

Duhovnicul meu m-a întrebat din priviri de ce nu vorbesc.

”Pentru că vreau să fiu solidară cu Preasfinția voastră. Și după cum de cele mai multe ori vorbesc mult, mai bine mă așez să scriu un roman” i-am răspuns tot în scris și i-am dat să citească.

Preasfințitul a început să râdă.

”Ce-ați mai făcut azi? Dar vorbiți pentru că altfel ne apucă dimineața”, mi-a scris zâmbind.

-Păi, să vă povestesc. Nu de alta, dar vreau să mai și dormiți în noaptea asta, am zis și i-am povestit.

Perioada în care a fost în repaus vocal a fost una foarte dificilă, dar nu ar fi lăsat să se înțeleagă sub nicio formă. Tot încerca să zâmbească, tot venea la birou, tot rezolva probleme. Eu care îl cunosc destul de bine, mi-am dat seama că îi era foarte greu. Faptul că nu putea vorbi îi și îngreuna activitatea, îi lua și mai mult timp pentru rezolvarea unor probleme, mai ales pentru că unii mai aveau nevoie și de explicații suplimentare. Nu pentru faptul că Preasfințitul nu ar fi scris citeț, ci pentru faptul că ei înțelegeau mai greu.

După o săptămână, văzând că îl consumă foarte mult modul acela de comunicare, i-am sugerat să ia concediu.

-Preasfințite, luați o pauză. Venind zi de zi la birou și tot scriind o să ajungeți scriitor, i-am zis încercând un zâmbet pentru a-mi ascunde îngrijorarea.

”În niciun caz. Nu pot să abandonez munca de birou. Sunt mulți oameni care au nevoie de mine. Ei nu au nicio vină pentru faptul că nu pot vorbi”, mi-a scris cu foarte mare hotărâre.

De când îl cunosc pe Preasfințitul, acum Înaltpreasfințitul, nu a fugit niciodată de responsabilități și nu și-a luat niciodată concediu, nici măcar atunci când situația ar fi impus asta. De concediu de odihnă nu poate fi vorba…

Va urma

Fragment din

 

Lasă un răspuns