Întâlnirea cu mine – 55

 

Samira s-a aplecat , a luat binecuvântare, i-a sărutat mâna preotului, apoi sa retras. Alexandru apropiindu-se de ea a îndemnat-o să meargă către uşa bisericii. Înainte de a ieşi s-au mai închinat odată, au mai privit odată icoanele şi au ieşit închizând uşa bisericii, aşa cum ar fi închis uşa unui loc tainic de care ar fi ştiut doar ei.

  Drumul către casă a părut mult mai uşor, dar când au intrat în casă, Samira a tresărit. În interiorul ei se dezlănţuise furtuna. Duhul cel rău nu ceda aşa uşor. Pe de o parte o mustra conştiinţa,  pe de altă parte şi-ar fi continuat viaţa ca şi până atunci, dar peste toate astea parcă domnea dorinţa de schimbare. Alexandru a simţit că se întâmpla ceva cu ea şi a întrebat-o dacă este totul în regulă.

  -Nu mi-e bine Alexandru. În mine se duce o luptă. O luptă crâncenă, a spus aşezându-se pe canapea . Ţine-mă în braţe Alexandru, atât cât îţi permite trupul meu cu multele kilograme în plus. Dacă te simt aproape poate voi reuşi să mă înving pe mine cea de acum.

  Bărbatul s-a aşezat lângă ea şi a îmbrăţişat-o. Samira şi-a lăsat capul pe umărul lui prinzându-l de mijloc. Soarele era din ce în ce mai palid, se pregătea să apună. Fata îl vedea ca într-un apus al durerii. Seara îşi făcea şi ea apariţia. Samira se lipse de Alexandru ca de  singura oază de pace. Din când în când ofta şi îl strângea cu putere ca şi când l-ar fi implorat să nu plece.

Într-o tăcere adâncă, dar tainică, bărbatul o mângâia pe frunte şi mângâind-o pe frunte ea a adormit. Avea să urmeze o lungă perioadă de zbucium, de renunţări, de încercări, de lacrimi. O zbatere cruntă prin întuneric spre a-şi croi drumul către lumină.

Va urma

1 comentariu

Mari Ungureanu

Grea lupta..dar benefică cu ajutorul lui!

Lasă un răspuns