Întâlnirea cu mine – 5

-Unde eşti Samira? Unde te-ai pierdut? Prin ce hăţişuri, prin ce cotloane şi prin ce labirint te-ai încurcat, te-ai rătăcit, te-ai răvăşit până ai ajuns aşa? De ce Samira? De ce? Care a fost momentul în care ai hotărât să nu mai lupţi pentru tine, să te laşi pradă nepăsării? Ce resort interior te-a făcut să rupi legătura cu tine şi să cobori în prăpastia deprimării?  Ce anume te-a făcut să vezi viaţa ca pe o povară şi să nu-ţi mai pese cum o trăieşti?

Privind fotografia a început să plângă. Trecuse mult timp de când se îndepărtase de ea, atât de mult încât nici nu-şi mai amintea momentul la care s-a hotărât să facă asta. Ceva din adâncul fiinţei ei o făcuse să ascundă momentul care a determinat-o să se rupă de ea considerând că dacă îl ascunde îl şi uită. A vrut să creadă că timpul le va rezolva pe toate, dar ceva ascuns rămâne doar ascuns nu şi rezolvat.

Picase în capcana ideii că totul se  rezolvă de la sine, fapt ce îi adusese poveri peste poveri. Dacă la început privea cu groază şi înfrigurare fotografia, după un timp a început să o privească cu indiferenţă. Nu-i mai păsa că arătase aşa, nu-i mai păsa că arăta cum arăta. Făcuse din asta un mecanism de autoapărare pentru că simţea că înnebuneşte.

A pus fotografia în sertar şi l-a închis. Tot felul de gânduri îi biciuiau mintea, îşi simţea inima ca pe un ghem care parcă se făcea din ce în ce mai mic şi din ce în ce mai tare. A mers la bucătărie, instinctiv a pus apă în ibric pentru cafea, a aprins aragazul şi a aşteptat. Tot din instinct a făcut cafeaua luând-o de pe foc.

A plecat în dormitor deşi nu ştia de ce, s-a întors din nou la bucătărie, a privit cafeaua din ibric şi s-a dus din nou în dormitor. Ar fi făcut ceva să nu înnebunească, dar nu avea ce. Fără să vrea îşi vedea degetele groase şi  ar fi vrut să se ascundă de ea. S-a uitat la ceas, era deja 5.00 după amiaza. Aproape că mai trecuse o zi. Încă o zi amară din viaţa ei amară.

S-a mai uitat o dată cafeaua, nu ştia de ce a făcut-o. Nu avea nici poftă, nici nevoie să bea şi totuşi o făcuse. Pentru ce nici ea nu ştia.

A luat telecomanda şi a deschis televizorul, butonând puţin, apoi lăsând pe un canal la întâmplare. L-a dat tare, mai tare, nu conta că nu o interesa ce se spune pe postul respectiv, conta doar să fie zgomot, cât mai mult zgomot să-i acopere zarva din suflet.

Va urma

Lasă un răspuns