Întâlnirea cu mine – 47

 

  Fata a oftat. Alexandru a simţit că în sufletul ei se dădea o luptă. Soarele era de mult pe cer. Razele lui intrau prin fereastră şi le mângâiau trupurile.

Samira a închis ochii. Mângâiată de razele soarelui şi în braţele omului care ştia deja că o iubeşte, a aţipit. Era pentru prima dată, după un timp îndelungat în care simţise numai nelinişte, când adormea în siguranţă. Alexandru simţind că a aţipit parcă îi era teamă să şi respire. Ar fi făcut orice numai să îi aducă liniştea femeii care trăise într-o nefericire totală, având  de toate , dar neavând nimic.

O ţinea în braţe şi o simţea pe cât de mare, pe atât de neputincioasă. După un timp, Samira s-a trezit şi l-a strâns în braţe.

  -Am adormit Alexandru şi mi-a fost atât de bine. Am uitat de mine, am uitat de cum arăt, şi de cine sunt şi m-am odihnit.  Acum sunt convinsă că tu eşti singurul om care îmi vrei binele şi care îmi poţi da acest bine. Îmi pun viaţa în mâinile tale Alexandru. Pentru că eu nu ştiu ce sa mai fac cu viaţa mea. Poate îţi pun pe umeri o povară mult prea grea, dar tu ai spus că vrei să mă ajuţi. Ai idee ce avem de făcut?

   -Da, Samira. În primul rând trebuie să mergem la biserică.

Va urma

 

1 comentariu

Mariana Ungureanu

frumos dar si greu pt amandoi! dar in final e un drum frumos

Lasă un răspuns