Întâlnirea cu mine – 46

 

  -Alexandru, ai putea vreodată să iubeşti o femeie ca mine? l-a întrebat privindu-l în ochi. Bărbatul a  îmbrăţişat-o şi a sărutat-o pe frunte.

  -Da Samira, i-a şoptit, şi încă foarte mult.

  Femeia a oftat şi a început să plângă. Îl simțea sincer , iar sinceritatea lui o speria deja. Se vedea incapabilă să răspundă iubirii lui, incapabilă să iubească şi incapabilă de a primi iubirea.

  -Nu plânge Samira! i-a şoptit în continuare. Pentru mine nu contează aspectul fizic. Eu ştiu, simt că ai fost un om bun şi că poţi redeveni ceea ce ai fost. Numai să ai răbdare cu tine Samira! La capătul unei lupte grele  te aşteaptă frumuseţea împlinirii. Dacă eşti pregătită, eu vreau să-ţi spun, eu pot să-ţi spun : te iubesc!

  Femeia a început să plângă şi mai tare.

  -Nu plânge Samira! Te iubesc!

  -Lasă-mă să plâng! a spus aşezându-şi capul pe umărul lui.

  Lacrimile Samirei îi spăla marasmele sufletului , iar îmbrăţişarea lui Alexandru şi cuvintele lui îi pansau rănile sufleteşti. Atunci a simţit că iubirea bărbatului de lângă ea poate fi vindecătoare. Au rămas îmbrăţişaţi minute în şir. Nu mai era nevoie de cuvinte. Apropierea sufletelor lor înlocuia nevoia de comunicare. Se simţeau într-un univers al lor  în care pacea le unea inimile. Din când  în când bărbatul o săruta pe frunte şi îi şoptea că o iubeşte. Ar fi vrut să-i spună şi ea. Dar nu putea. Nu putea încă.

Va urma

Lasă un răspuns