Întâlnirea cu mine – 10

Spiritul părea că zâmbeşte, îi percepea zâmbetul la mod subtil, un zâmbet care o îngheţa şi mai rău. Din acel moment şi-a dat seama că poate comunica într-un fel anume cu prezenţa aceea stranie. Aşa că a mers mai departe. L-a întrebat tot în şoaptă cine este, la nivel de gând i-a răspuns că este singurul prieten care poate rămâne lângă ea.

Tresărind a vrut să se bucure, dar nu ştia cum. Inima îi devenise de gheaţă. Cu gândul amăgitor că începând din acea seară  avea pe cineva, a dormit. După un timp s-a visat pe un câmp ars, mergând desculţă prin ierburile uscat şi prin mărăcinii uscaţi.

Tot mergând aşa la întâmplare, deşi pământul părea neted, la un momet dat s-a deschis sub picioarele ei o grotă în care căzând a ţipat de groază. Grota a luat foc de sus în jos, flăcările coborau către ea şi ea striga disperată după ajutor. S-a trezit ţipâd şi s-a băgat cu totul sub pătură. Un glas ce părea din  interior, dar şi din exterior i-a spus:

– Nu te teme, sunt cu tine… şi parcă un rânjet ascuns însoţea cuvintele respective.

Samira şi-a tras încet pătura până mai jos de ochi şi a privit spre locul unde ştia că este prezenţa aceea stranie. Şi da, era acolo.

– Mulţumesc! a şoptit speriată.

Spiritul părea că zâmbeşte mulţumit. S-a întors cu spatele la el şi a adormit. În zorii zilei, deşi dormea, a simţit cum spiritul acela se apropie de ea şi îi şopteşte la ureche:

– Samira plec, dar mă întorc la noapte.

Fata s-a trezit brusc şi a întins mâna ca şi cum ar fi vrut să-l oprească. Spiritul a dispărut.

Singurătatea, neîncrederea şi izolarea de lume, avea să o ducă pe Samira în cea mai neagră prăpastie.

Va urma

Lasă un răspuns