Înmormântarea – un moment de mare intimitate

De multe ori am vrut să vorbesc despre acest subiect, dar probabil că acesta este momentul. Și este momentul, deoarece poate fi un preambul la articolul (pe care tot încerc să-l termin) despre înmormântarea tatălui meu.

De-a lungul timpului am participat, din păcate, la multe înmormântări. Unele decente, altele pestrițe, altele pe post de spectacole – și lista ar putea continua.

Cel mai revoltător moment a fost acela în care vedeam că sunt anumiți indivizi – dintr-o specie dubioasă, căci oameni nu-i pot numi – care își făceau selfie cu mortul. Un astfel de moment l-am trăit la priveghiul Mitropolitului Bartolomeu, când „credincioase evlavioase ” se fotografiau cu marele om de cultură și ierarh Bartolomeu Anania.

La un moment dat, chiar le-am zis preoților care erau de rând la sicriul Mitropolitului, să nu le mai permită oamenilor să facă fotografii cu un om care nu se mai poate apăra de „iubirea” lor.   

Preoții au ridicat din umeri și au spus că nu au ce să le facă. Ar fi putut face ceva, dar nu le-a păsat. Secvența aceasta am descris-o pe larg în cartea „Amintiri despre Mitropolitul Bartolomeu Anania”.

Moartea nu este nici o glumă, nici un spectacol, nici o repetiție pentru un act artistic. Moartea este un moment solemn de trecere, un moment de mare intimitate. Pandemia a venit să ne învețe multe lucruri, printre care și asta, când la înmormântare nu aveau voie mai mult de 8 persoane.

Din punctul meu de vedere, la priveghiul/ înmormântarea unui om, ar trebui să participe DOAR cei pe care i-a iubit. Sper că sesizați nuanța, cei pe care i-a iubit, nu și cei care parcă l-au iubit sau cei care chiar l-au iubit. Am precizat doar nuanța, nu voi dezbate subiectul acum, pentru că este unul foarte amplu (subiect pe care am de gând să-l reiau atunci când îmi va permite timpul).

Voi vă amintiți care a fost primul om mort pe care l-ați văzut? Vă amintiți ce stări v-au încercat?

Eu îmi amintesc.

Abia împlinisem 10 ani, când am auzit bătând clopotul și zvonindu-se printre vecini că va fi depusă în biserica satului o tânără din Ploiești, care avea loc de veci în cimitirul satului nostru. La mai puțin de două ore de la acest zvon, a ajuns și mașina mortuară, din care a fost scos un sicriu cu o tânără îmbrăcată în mireasă. Eu cu prietenele mele din copilărie, fiind în vacanța de vară, ne jucam la poartă, când am auzit o vecină spunând:

-Duceți-vă și voi la biserică, să vedeți o mireasă moartă!

Îndemnați de curiozitatea copilărească, am lăsat joaca și am mers la biserică. Pe catafalc zăcea un sicriu, în care era, într-adevăr, o tânără îmbrăcată în rochie de mireasă, cu voal și diademă pe cap. În mâini avea buchetul de mireasă. Era tânără și frumoasă, ca o păpușă de porțelan învăluită în voaluri fine. Aveam impresia că doarme și că, atunci când se va trezi, va avea ceva important de spus.

M-am așezat într-o strană și am privit-o minute în șir. Nu prea înțelegeam ce însemna moartea și, pentru că nu înțelegeam, imaginea aceea nu m-a înfricoșat deloc.

În cele două zile în care a fost în biserică, eu – locuind foarte aproape de lăcașul de cult – mergeam de multe ori pe zi să o văd. În cea de-a doua zi, am mers aproape de sicriu, i-am atins rochia și am mângâiat-o pe mâini. Era rece. Am tresărit. M-a săgetat un fior din creștetul capului până în vârful picioarelor. Atinsesem un om învăluit de aripa morții. Cu toate astea, am mai mângâiat-o o dată și încă o dată. Nu știu dacă mi-era milă de ea sau dacă voiam să-i încălzesc mâinile. Mi-amintesc faptul că o femeie cu ochii înlăcrimați, – cred că mama ei -, mi-a spus:

-E moartă, nu se mai trezește. Nu știu ce ne vom face fără ea.

M-am retras într-o strană și am continuat să o privesc.

În ziua înmormântării, o altă femeie  (probabil rudă cu mireasa moartă), înainte ca sicriul să fie scos din biserică, a zis:

-Aduceți copii pentru coroane!

În învălmășeala aceea m-am trezit în fața bisericii, alături de alți copii. Femeia aceea lua câte doi copii cărora le dădea o coroană, apoi un bărbat îi așeza la poarta bisericii și le explica ce au de făcut.

Când femeia a ajuns la mine și la o vecină de vârsta mea, a zis:

-Luați voi coroana asta, că e mai mică!

M-am dat doi pași în spate și i-am făcut semn că nu vreau.

-De ce nu vrei?

-I-am făcut semn că nu vreau și am ieșit din curtea bisericii.

Nu am plecat însă. Așteptam să văd ce se întâmplă cu mireasa moartă. În drum spre mormânt, mergeam relativ aproape de bărbații care purtau sicriul pe ultimul drum. În sincronizarea sau desincronizarea pașilor lor vedeam tulul rochiei de mireasă cum se mișca.

Când am ajuns la mormânt și am văzut că, peste păpușa de porțelan îmbrăcată în mireasă, se pune capacul sicriului, după care urma să fie coborâtă în groapa proaspăt săpată, mi-am acoperit fața. Începusem să înțeleg ce este moartea. Aș fi vrut să plec, să nu aud cum bolovanii de pământ cad peste sicriul în care zăcea frumoasa mireasă, dar nu am avut pe unde. Cimitirul era ticsit de oameni.

Eram prizoniera unui moment dureros, care pentru mine – la vârsta aceea – era prea mult. Bocete, membri ai familiei care picau din picioare de durere, preoți care cântau „Veșnica pomenire”, gropari care strigau: „Vezi că s-a prins chinga! Ridică! Bă, n-auzi? Ridică! Ridică odată, că-l scap!”

După ce sicriul a început să fie acoperit cu pământ, oamenii s-au risipit și ei. Atâția oameni la înmormântarea unei tinere pe care nu o cunoșteau? De ce? Pentru că era tânără și îmbrăcată în rochie de mireasă? Pentru că se dădeau covrigi și colaci? Pentru ce?

Am plecat acasă cu o greutate pe suflet, de parcă toată durerea acelor momente se așezase pe sufletul meu.

Noaptea am visat secvența drumului către mormânt. Pe la jumătatea cimitirului, mireasa moartă s-a ridicat din sicriu, m-a privit și mi-a zis:

-Când m-ai mângâiat pe mâini, am crezut că-mi ești prietenă. De ce n-ai vrut să duci coroana?

Am făcut ochii mari și am întins mâinile către ea. Am vrut să o mângâi din nou pe mâinile-i reci și să-i spun că n-am putut.

Dimineața, am rupt un trandafir alb din grădinița casei și am mers la ea la mormânt.

-Am venit să-ți spun că nu am putut să duc acea coroană, nu știu de ce, dar nu am putut. Ți-am adus acest trandafir, să mă ierți și să-ți spun că da, îți sunt prietenă și nu te voi uita niciodată, am șoptit.

Și n-am uitat-o!

                                    ***

Ne revedem vineri, 19 noiembrie.

Lasă un răspuns