În umbra unei tăceri

Pt că ne vom vedea în Ajunul Crăciunului, vă las aici un fragment mai … consistent și multe îmbrățișări.

Zilele treceau, iar Preasfințitul continua, cu determinare și dăruire, să muncească la acel schit. Oricât i-ar fi fost de greu, la finalul unei zile în care se mai făcea câte ceva acolo, era foarte fericit. Mergeam și eu destul de des în acel loc. Pot spune că am fost cumva martora ”nașterii” acelui schit, martoră a durerilor și bucuriilor facerii. În trei ani, schitul a fost gata și a fost multă fericire și multă încântare… Numai că… a venit o zi a anului 2009, în care, schitul, metoc al Mănăstirii Radu Vodă, a trecut sub jurisdicția Episcopiei Giurgiului. În ziua aceea l-am sunat pe Preasfințitul Varsanufie, dar nu mi-a răspuns. Mi-a dat, în schimb, un sms în care mi-a spus că ne putem vedea, la biroul mănăstirii pe la ora 19.00.

La ora stabilită, am ajuns la mănăstire și l-am sunat. Mi-a spus că e deja la birou și că mă așteptă. Când am intrat, Preasfințitul, îngândurat, scria. Nu m-a privit, a întins doar mâna să-mi dea binecuvântare. Mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva.

-Preasfinția Voastră sunteți foarte trist. S-a întâmplat ceva? l-a am întrebat preocupată.

-Mâine merg să-mi iau lucrurile de la schit. Astăzi s-a hotărât ca acel așezământ să treacă sub jurisdicția Episcopiei Giurgiului.

-Cum așa? Dar nu e drept! Preasfinția Voastră nu doar că ați pus suflet în tot ce ați făcut, dar ați muncit ca un rob acolo.

-Poate până aici a fost misiunea mea! Oricum sunt mulțumit că am ridicat un așezământ monahal, o Casă a Lui Dumnezeu pe meleagurile copilăriei mele.

-Păi… și de ce vă luați lucrurile? Nu mai aveți voie să mergeți acolo? am întrebat oarecum revoltată.

-Ba da. Preasfințitul Ambrozie mi-a spus că sunt, oricând, binevenit, dar nu voi mai merge. Nu mai pot.

Mă așteptam la un astfel de răspuns, pentru că îl înțelegeam. Puteam să-mi dau seama ce simte și, în mare, și ce gândește.

A fost o seară în care nu l-am mai văzut zâmbind, în care nu și-a ridicat privirea din pământ… O seară în care își înăbușea suspinele sufletului într-un oftat scurt. Toată bucuria pe care o avusese în ziua în care mi-a spus că va pune piatra de temelie, se transformase într-o apăsătoare tăcere.  

-Cred că aveți dreptate! Până aici a fost misiunea Preasfinției Voastre. Indiferent de situație, sunteți ctitorul acelui așezământ, iar asta nu va schimba nimeni, niciodată.

-Mda!!! a zis oftând.

Aș mai fi spus ceva, dar nu știam ce anume ar fi trebuit să spun, așa că, am tăcut.  A tăcut și Preasfinția Sa. Prin fereastra întredeschisă se auzea cum începuse să bată vântul. Preasfințitul își frângea mâinile și ofta din când în când… La un moment dat, s-a ridicat și a mers la bibliotecă de unde a luat o carte.

-Asta e pentru tine![1] Am fost zilele trecute la Librăria Eminescu. Mi-a atras atenția acest titlu și m-am gândit să cumpăr una și pentru tine. Am citit-o. Merită, a spus dându-mi cartea.

I-am mulțumit pentru dar. Preasfinția Sa s-a așezat din nou pe fotoliu fixând privirea în pământ.

-Vă e greu. Înțeleg asta. Aș vrea să vă spun ceva care să vă liniștească, dar nu știu ce, am zis după un timp.

-Nu e nevoie să spui nimic! E suficient că înțelegi, a zis și a tresărit. Păsările mele… am uitat de ele, e deja târziu… și peștii… a spus îndreptându-se spre ușă.

-Poate s-au ocupat maicile, am punctat văzându-l așa grăbit.

-Nu, nu. Maicile au grijă de ele doar când sunt plecat.

L-am întrebat dacă dorește să-l ajut. Mi-a spus că da, pot veni dacă vreau. Am părăsit biroul din incinta mănăstirii și am plecat către reședință. Preasfințitul Varsanufie avea o mulțime de păsări exotice: peruși, canari, agapornis, nimfe, zebre australiene, turturele diamant etc. Avea un spațiu special amenajat pentru ele. În acel spațiu era o adevărată încântare. Atâtea culori, atâtea triluri, atâta energie pozitivă… I-am cerut permisiunea să-l ajut. După ce a făcut curățenie în colivii, a schimbat apa și le-a pus de mâncare, am plecat la bibliotecă unde era acvariul cu o mulțime de pești colorați și veseli. Erau ca niște licurici rătăciți într-o mare în miniatură.

La o scară mai mică, ce avea Preasfinția Sa, aveam și eu acasă, dar tot încântată eram când mă aflam într-o astfel de atmosferă.

  După ce s-a ocupat de păsări și de pești, parcă își mai revenise puțin, dar tot îngândurat era. Am mai vorbit diverse, după care i-am mulțumit și am plecat. M-a condus până la poartă mănăstirii, apoi s-a întors la reședință. Abia ce făcusem câțiva pași, că a și sunat telefonul. Mă apelase un părinte[2] de la Mănăstirea Radu Vodă.

-Erai cumva prin curtea mănăstirii cu Preasfințitul sau mi s-a părut?

-Nu ți s-a părut, chiar eram.

-Ai plecat? Unde ești?

-Sunt la poarta mănăstirii, încă. Hai că mă întorc! Ne vedem la troiță, i-am spus și m-am întors.

Când am urcat dealul, l-am zărit pe Preasfințitul Varsanufie. Era în dreptul Sfântului Altar… cu mâinile încrucișate privea spre cer. L-a întrerupt din gândurile Preasfinției Sale, Preotul care mă sunase și care, trecând pe lângă superiorul său, a luat binecuvântare. L-a binecuvântat și a plecat îngândurat către reședință.

-Ce o fi pățit Preasfințitul? Părea foarte preocupat, a zis Părintele.

-Și Preasfințitul e om… și ca orice om mai are și momente în care este copleșit de unele situații, gânduri… Știi doar.

-Așa e, a zis și am schimbat subiectul.

În următoarea seară m-am întâlnit din nou cu Preasfinția Sa, tot la biroul din incinta mănăstirii. Luase toate lucrurile personale de la schit.

-Am luat tot. În seara asta… încă un capitol din viața mea… s-a încheiat, a spus sacadat și… oftând.

Luase tot ce se putea lua, dar lăsase acolo o parte din sufletul său, o parte din viața sa, din sănătatea sa… Lăsase zilele și nopțile de trudă, speranțele și bucuriile, îngrijorările și dăruirea… lăsase din timpul său acelui loc, acelui schit.

Și cum sunt empatică din fire, simțeam toate durerea, toată apăsarea din sufletul Preasfințitului. Era prea greu, prea mult…

-Mergem să facem câțiva pași prin curtea mănăstirii? l-a întrebat în momentul în care chiar nu mai știam ce să spun.

-Mergem, a zis oftând.

Am ieșit în curtea mănăstirii și ne-am îndreptat către grădină. Preasfințitul mergea cu mâinile încrucișate și cu privirea în pământ. Razele Lunii picau peste statura sa impunătoare. S-a oprit la un moment dat și s-a sprijinit de zidul clădirii în care avea biroul mănăstirii. Cu hainele cernite și cu acel chip îngândurat, părea o statuie a durerii peste care noaptea își lăsase mantia întunecată.

-Preasfinția Voastră, știu e greu, dar spuneți ceva! Îmi transmiteți starea asta care simt că mă sufocă.

-Tu ești un om bun! Special chiar! Vezi lucruri acolo unde unii nu le văd nici măcar cu lupa. Nu mă pot ascunde de tine. Da, sunt om și mi-e greu, pentru că am investit mult suflet acolo. Indiferent cât aș încerca să mă conving că misiunea mea s-a încheiat, nu mi-e ușor deloc. În timp, mă voi obișnui cu ideea, dar acum, da, așa simt, așa cum ai spus. Simt că mă sufoc.

A tăcut privind în continuare în pământ. Am tăcut și eu. După un timp, unul dintre câinii Preasfințitului a apărut de niciunde și a început să se bucure prinzându-se cu lăbuțele de picioarele stăpânului său.

-Dodo, dragule!, am zis mângâindu-l pe cap. Uitați cât de mult vă iubește! Cum de a știu el că sunteți aici, de a venit într-un suflet?

-M-a simțit, dragul de el. Mereu simte când am vreo apăsare și mereu așa face. Se joacă pe lângă mine, se bucură…

-Vrea să vă scotă din stările respective…

-Da. Și de multe ori reușește. Animalele sunt sincere. Ele iubesc necondiționat…

-Haideți să ne plimbăm cu Dodo! Vreți?

-Da, a zis încercând un zâmbet.

Ne-am plimbat prin curtea mănăstirii cu Dodo, care sărea când pe picioarele mele, când pe picioarele stăpânului lui. Și tot vorbind despre animăluțe și tot jucându-ne cu acel cățeluș drăguț, Preasfințitul părea că-și mai revenise.

Ceea ce n-am putut eu să fac, a făcut Dodo, care a spart tăcerea cu giumbușlucurile lui.

După un timp m-am retras lăsându-l pe Preasfințitul în compania cățelușului care era ca umbra sa. Știam că în acea seară Dodo nu-l va mai lăsa să fie trist.

Timpul trecea, iar Preasfințitul, intrat în vâltoarea activităților cotidiene, încet, încet s-a obișnuit cu ideea că acel schit nu mai e metoc al Mănăstirii Radu Vodă, chiar dacă tristețea rămăsese încă.

În primăvara anului următor, într-o seară, vorbind la telefon, i-am zis că în următoarea zi am de făcut o deplasare la Giurgiu și că, dacă tot voi fi prin zonă, voi trece și pe la schit.

-Da? Chiar te rog să treci! Apoi pe seară poate ne vedem și-mi povestești și mie ce mai e pe acolo.

-Sigur. Cu mare drag!

Așa cum am promis, după ce am rezolvat ce aveam de rezolvat, m-am îndreptat către schit. Imediat ce am ajuns, m-a întâmpinat Părintele Mina Străinu[3], starețul așezământului monahal. Telefonic îl anunțasem că vin, iar Sfinția Sa îmi spusese că e deja prin mănăstire și că urmează să mai ajungă o delegație.

Până la sosirea oaspeților, Părintele stareț, m-a invitat să văd ce îmbunătățiri s-au mai adus acelui schit și mi-a vorbit despre planurile sale. Părintele Mina, fost viețuitor al mănăstirii Radu Vodă, un călugăr cu vocație, a dus și duce mai departe visul Preasfințitului Varsanufie.

La un moment dat, au sosit și oaspeții. I-am mulțumit Părintelui, i-am spus că voi mai rămâne puțin prin mănăstire, apoi voi merge către casă.

În timp ce starețul mănăstirii s-a retras cu delegația așteptată, eu m-am mai plimbat puțin, am făcut fotografii, m-am jucat cu animăluțele de la grajd, apoi am mers la pădurea din apropiere. Înfloriseră corcodușii de la marginea pădurii. După ce am admirat natura reînviată, m-am gândit să-i duc un suvenir Preasfințitului. Nu știam sigur dacă îl va bucura sau îl va întrista, dar am simțit să fac asta. Știind că iubește foarte mult natura, știind că făcea plimbări lungi prin acea pădure, am rupt o crenguță de corcoduș și am plecat.

Imediat ce am ieșit din mănăstire l-am sunat și i-am spus că vin spre București. Mi-a zis că e la biroul mănăstirii, că are de lucru și că, dacă pot veni, mă așteaptă. Ajungând în București, am mers direct la mănăstire și, da, l-am găsit la birou.

-Cum a fost? m-a întrebat afișând un zâmbet trist.

-Frumos, răvășitor… V-am adus un dar din pădurea pe care o iubiți atât de mult, am spus și i-am dat crenguța de corcoduș… înflorită.

-Mulțumesc mult, a spus oftând.

Chiar așteptam să văd ce reacție are și ce va face cu acea crenguță.

-Îmi povestești ce e pe acolo? m-a întrebat așezând în palmă crenguța înflorită, ca pe o mare comoară.

-Sigur, i-am răspuns și am început să-i povestesc, arătându-i și fotografiile făcute.

Preasfințitul mă asculta privind când la fotografiile pe care i le prezentam, când la crenguța din palma sa.

După ce am terminat de povestit, a oftat, privind în continuare acea crenguță.

-Mi-e dor de locurile acelea, a spus clătinând din cap.

-Dar mergeți, Preasfințite, mergeți! Depășiți acest obstacol! l-am îndemnat. Dacă vreți mergem împreună!

-Nu. Nu pot. Nu pot acum și poate nici altădată.

N-am mai insistat. Mi-am dat seama că în sufletul său este, încă, o rană nevindecată.[4] Am schimbat subiectul, am vorbit despre diverse, timp în care nu s-a dezlipit de crenguța împodobită cu ”flori ca de nea”.

Înainte de a pleca l-am întrebat ce face cu acea crenguță. Mi-a spus că o păstrează și mi-a mulțumit încă o dată. Și așa a făcut. A plecat spre reședință ținând în palmă darul înflorit. Fără să-mi dau seama, prin gestul meu copilăresc, i-am adus ”amintirile” concentrate într-o crenguță înflorită. În darul meu vedea toate zilele petrecute acolo, cu bucurii și tristeți, cu împliniri și neîmpliniri. Îi adusesem visul adunat în materie.

În acea seară, mi-am dat seama că, în spatele unui ierarh impunător, se ascunde un om foarte sensibil. Un om care suferă în tăcere și care se contopește interior cu durerea sa. Un om care își poate ascunde suferințele fie sub un zâmbet, fie în umbra unei tăceri.

[1] Nu mai știu exact despre ce carte era vorba, pentru faptul că, am primit multe cărți din partea Preasfinției Sale.
[2] Pe părintele respectiv îl cunosc încă de când era la Seminar. Din acest motiv ne permiteam să vorbim la per tu.
[3] Părintele Mina Străinu – un părinte cu dăruire, este și astăzi starețul mănăstirii
[4] Din păcate, Arhiepiscopul Varsanufie, până la acest moment, nu a mai putut vizita acea mănăstire, semn că pierderea acelui schit, i-a lăsat o mare durere în suflet.

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Mai presus decât viața

Un suflet jucăuș…

3 comentarii

👌👌👏👏👏👏

Sublim.

Turnanu Aurelia <3

Lasă un răspuns