În genunchi în fața bătrânului arhiereu

 

În următoarea zi, la primele ore ale dimineții, duhovnicul meu a mers la reședința bătrânului arhiepiscop. Înaltpreasfințitul Lucian când l-a văzut s-a speriat și s-a așezat pe fotoliu. A deschis ochii mari a groază. Mâinile bătrânului arhiereu au început să tremure. Văzându-l pe noul arhiepiscop în reședință, înainte de intronizare, a crezut că s-a răzgândit și că venise să-i spună să părăsească reședința. Înaltpreasfințitul Teodosie s-a așezat în genunchi în fața bătrânului arhiereu și i-a sărutat mâna.

-Vă rog, să mă iertați, Înaltpreasfințite, i-a spus cu lacrimi în ochi, în genunchi fiind. Vă rog, să mă iertați, nu vreau să vă tulbur! Am venit aici nu ca stăpân, ci ca fiu al Înaltpreasfinției voastre. Eu sunt mai tânăr și vreau să vă ajut. Atât. Veți rămâne aici în reședință până în ultima clipă. De astăzi înainte, pentru mine, veți fi părintele meu, iar eu, vă rog, să mă primiți ca pe un fiu.

Bătrânul arhiereu șocat fiind, nu știa cum să reacționeze. Nu știa ce să facă sau ce să spună. Cel despre care credea că va veni să îl dea afară din casă era în genunchi în fața lui și îl ruga cu lacrimi în ochi să îl primească așa cum ar primi un fiu.

-Vă rog, Înaltpreasfințite, ca părinte al meu, să veniți la intronizare, a continuat! Vreau să fiți lângă mine într-un astfel de moment important al vieții mele. Am nevoie să vă știu lângă mine.

Înaltpreasfințitul Lucian mai că a vrut să se șteargă la ochi să vadă mai bine. Era adevărat, visa, avea halucinații? Cum, noul arhiepiscop să fie în genunchi în fața lui și să îi spună că are nevoie să-i fie alături? Era bulversat. Era bulversant tot ceea ce vedea și tot ceea ce auzea.

-Vă rog, Înaltpreasfințite, părintele meu, veniți să-mi fiți aproape!

-Vin, a îngăimat bătrânul arhiereu trezit ca dintr-un vis.

-Vă mulțumesc, vă mulțumesc din suflet! Vă aștept a spus, i-a sărutat mâna, s-a ridicat și a plecat.

Bătrânul arhiereu l-a condus năucit de-a binelea până la ușă.

-Cel care credeam că vine să mă dea afară din casă, în genunchi în fața mea, spunându-mi că îi sunt părinte …, a șoptit ca pentru sine. Doamne, Doamne, nici n-am îndrăznit să visez la așa ceva. Dar ce mi-ai trimis, Doamne, aici mie, nevrednicului? Un înger?

Și da, chiar dacă era bulversat cu totul de binecuvântarea nesperată pe care o revărsase Dumnezeu asupra sa, a mers la intronizarea duhovnicului meu, care îl rugase în genunchi să îl primească așa cum ar primi un fiu. Și nu doar că a participat, dar a și ținut o frumoasă cuvântare.

 Mai mult decât o carte  – ADEVĂRUL – Fragment 

Mihaela Ion

Lasă un răspuns