În aceea zi…

Între timp, Preasfințitul Varsanufie luase în serios cuvintele duhovnicului meu, încă de când era doar starețul Mănăstirii Radu Vodă, fiind tot mai atent cu mine. Și eu mă apropiasem de Preasfinția Sa. Nu doar pasiunea pe care o știa duhovnicul meu mă făcuse să mă apropii de Preasfințitul, ci și alte lucruri pe care le aveam în comun: iubirea pentru flori, pentru păsări, pentru animale și pentru natură.

Nu îl simțeam ca pe un părinte, dar îl simțeam ca pe un frate mai mare, ca pe un prieten în preajma căruia eram în siguranță, care știam că-mi vrea binele și care era mereu acolo pentru mine. Și pentru că ne vedeam și vorbeam foarte des, într-o seară l-am rugat să-mi vorbească la per tu.

-M-aș simți mult mai bine dacă mi-ați vorbi la per tu. Pe lângă faptul că suntem apropiați de vârstă, vă simt și ca pe un prieten, iar acest ”dumneavoastră”… parcă nu-și are locul.

Și cum făcea tot posibilul să-mi fie bine, nu doar că a acceptat, ba mai mult:

-Dacă asta vă doriți, îți dorești, s-a corectat, așa voi face. Același lucru poți să-l faci și tu.[1]

-E-n regulă. Vă mulțumesc!

Prin toate întâlnirile, prin toate convorbirile pe care le aveam, încet, încet îl descopeream pe omul Varsanufie care la început nu-mi făcuse, deloc, o impresie bună.

Am spus, deja, că l-am cunoscut, în reședința duhovnicului meu, la trei zile după ce s-a călugărit. Într-o zi veneam de la redacție și cum la părintele meu în casă eram ca acasă, am intrat strigând încă de pe holul de la bucătărie:

-Măicuțelooor, mi-e foame!

Când am intrat în bucătărie, am văzut în capul mesei un călugăr mâncând ciorbă.

-Măăă…. scuzați! am zis coborând tonul. Doamne ajută, Părinte! am continuat.

Călugărul nu m-a privit. A clătinat puțin din cap, în semn de salut și a continuat să mănânce.

-Serviți puțină ciorbă? m-a întrebat una dintre călugărițe.

-Da. Sigur. Mulțumesc, am spus aproape în șoaptă.

După ce mi-a pus ciorba în farfurie, l-am întrebat pe călugărul despre care nu știam nimic, dacă îmi permite să mă așez la capătul celălalt al mesei.

Nu mi-a răspuns, nu m-a privit, în schimb a lăsat lingura în farfurie, le-a mulțumit maicilor și a plecat.

-Cine e ”sfântul” ăsta care nu stă cu femeile la masă? le-am întrebat pe călugărițe.

-E Părintele Varsanufie! S-a călugărit de câteva zile. Mai multe nu știm despre Sfinția Sa. Preasfințitul vă poate da detalii.

-Abia aștept să vină, am zis oarecum revoltată.

La scurt timp după ce am servit masa, a venit și duhovnicul meu.

-Ce bine că ați venit! A fost mai devreme, aici, un ”sfânt” pe care zice că-l cheamă Varsanufie.

-Și de ce sunteți ironică? m-a întrebat sesizând tonul.

-Păi… cum aș putea să fiu când vorbesc despre un astfel de om nemaivăzut, am zis și i-am povestit. Vi se pare normal să se comporte așa? am întrebat după ce am terminat relatarea.

-Ce ați fi vrut să facă? E călugărit de trei zile.

-Cum ce să facă? Se se poarte normal… ca un om. Ce a vrut să-mi demonstreze? Că e sfânt?

-Sunteți prea aspră. Nu-l cunoașteți și îl judecați. Nu vă gândiți că a venit din lume și că aici e totul nou pentru el? Are nevoie de o perioadă de acomodare. Când o să-l cunoașteți o să vedeți că este un om foarte bun.

-Bun? Daaa, foarte bun!!!

-Vorbiți acum așa, dar o să vedeți că o să vă placă în timp. Aveți cam aceeași structură sufletească…

-Mă jigniți! l-am întrerupt. Cum să mă asemăn sufletește cu un om care nici măcar nu știe să salute.

-Haideți să depășim momentul! Nu ajungem la niciun rezultat! Sunteți prea pornită acum. Ce-ați mai făcut astăzi? m-a întrebat schimbând subiectul.

Subiectul l-am schimbat, dar impresia mea a rămas aceeași.

[1] Pentru unitatea cărții, voi păstra pronumele de politețe, formula oficială, dar în realitate i-am vorbit și îi vorbesc la per tu.  Alături de Arhiepiscopul Varsanufie am trăit momente foarte frumoase, multe dintre ele le voi descrie aici.  Ca om, are un fond foarte bun, dar avea un mare defect: era ușor influențabil, acum parcă și-a mai revenit. Poate și experiența își spune cuvântul.  Fiind 15 ani lângă el, am avut posibilitatea să-i văd multe laturi ale personalității.  Am observat de-a lungul timpului că, era oglinda celui de lângă el. Dacă era în preajma unui om bun, era un om foarte bun, dacă era în preajma unui om viclean, comportamentul celui de lângă el îl influența mult. Când lucram la vreun proiect și eram mai mult timp împreună, era un om minunat, când venea dintr-un mediu cu alte influențe, era altul. Într-o seară chiar i-am spus că are o fire cameleonică. Nu s-a supărat, dar cuvintele mele l-au pus pe gânduri.  Când am avut conflictul pe care l-am avut și pe care acum îl regretă, pentru că de la el a pornit, eu doar m-am apărat și am făcut apel să se oprească pentru faptul că eram sigură de existența unor factori diabolici care îl puneau la cale să intre în război cu mine. Nu l-am atacat deoarece îl cunoșteam foarte bine și știam că, din proprie inițiativă, nu ar fi făcut niciodată ce a făcut.  Din păcate a avut parte de oameni care l-au folosit, apoi l-au abandonat. Sper să fie mai atent și să selecteze  cu mai multă băgare de seamă oamenii de care se înconjoară, deși, fiind într-o astfel de funcție, este destul de greu  să facă acest lucru, deoarece măștile oamenilor sunt din ce în ce mai rafinate.

 

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Lasă un răspuns