Iertările

 

Mă iartă apa când o beau,
Mă iartă timpul când îl stau
Și… dintre tot ce nu s-ar vrea,
Îmi iartă tot, făptura ta;

De mine, floarea din cuvânt
Se scutură… Mă iartă, vânt,
Căci pun și eu amar pe flori
Un verb… să plângă în culori.

Și îmi întind pe fân cosit
De temeri, trupul dezvelit
Să mă săgete mila Sa
Cu asprele iertări… şi ea,

Mireasmă! Nu vedeți că-apoi
Mă-ntoarce clipa, semn pe foi?
Și mi le rupe cu păcat –
Unde-i iertarea, cât am dat?!

Un pumn cu gheață și omăt,
O virgulă în ce nu văd,
Sau… din măsuri de-argint pătat
Un singur sfanț… de briliant…

Îmi iartă apă când te beau,
Te-oi scrie-n pagină pe șleau!
Mă iartă, mir de fân cosit,
Căci mâini ce taie… te-au iubit.

Iar cât trudesc să scriu aș vrea
Să iert și eu greșeala mea
Că n-am știut să mă conțin
Și-am dat din mine… prea puțin;

Mă iartă toate, cât n-am spus –
Mă iartă timpul cât s-a dus
Și dintre tot ce nu s-ar vrea,
Îmi iartă tot… făptura Ta…

Shanti Nilaya

 

Lasă un răspuns