Furtună în marea de suflete…

Bine v-am regăsit, prieteni și neprieteni! Sper că v-am regăsit fiindu-vă bine!

Nu am mai postat de ceva vreme, nici pe blog și nici pe Facebook. Probabil că va mai fi un timp în care voi posta mai rar, dar vă voi anunța și asta pentru a nu mai da motive de îngrijorare adevăraților prieteni.

De ce nu am mai postat? Pentru că este o altă etapă a vieții mele. Pentru că, după ce am fost observator al propriului suflet și al propriei vieți, am ales ca, pentru o vreme, să fiu mai mult observator, atât în viața de zi cu zi, cât și în mediul online.

Știu, am de dat niște răspunsuri; știu, am de onorat niște promisiuni. Așa că voi începe chiar cu răspunsurile la întrebări.

Mulțumesc celor care m-au sunat și mi-au scris mesaje în care și-au exprimat îngrijorarea pentru faptul că nu am mai dat niciun semn. Gândurile voastre bune și sincere sunt luminițele din marea de întuneric a lumii.

Am de răspuns la întrebarea (tot mai frecventă) dacă mai public articolul promis despre motivul pentru care Patriarhul nu ia măsuri împotriva lui Teodosie. Da, îl voi publica, deși, după cum am spus într-un alt articol, nu-mi propusesem să fac această dezvăluire. Ea a fost „cerută” de „Irina” – deranjata lui Teodosie, care luni de-a rândul m-a jignit în fel și chip.

O altă întrebare: „De ce nu mai scriu nimic despre Teodosie, eu care știu atâtea, care l-aș putea combate la fiecare cuvânt, eu care am fost târâtă prin toate noroaiele pe nedrept?”

Nu mai simt nevoia să scriu, semn că rănile mele sunt vindecate, pe de o parte, iar pe de alta, cui să-i acord atâta atenție? Unui actoraș, unui bufon care a făcut din viața lui cel mai penibil scenariu care s-ar fi putut concepe vreodată? M-a scos Dumnezeu din mrejele minciunilor lui; el se poate bălăci în continuare în mocirla în care trăiește. Atât timp cât mă va lăsa în pace, nu mă deranjează că-și petrece zilele în calvarul mizeriei peste care așterne veșminte strălucitoare. Că mă voi amuza uneori de tâmpeniile pe care le spune, da, dar să fac dezvăluiri asemănătoare celei care urmează… nu mai simt nevoia, dar… cine știe… vom vedea, poate simt nevoia susținătorii lui și… îi pot refuza? Nu.

Alte răspunsuri pe scurt: da, voi publica volumul 2 al lucrării „Mai mult decât o carte – Adevărul”, nu știu data, dar vă voi anunța.

Nu, nu m-am împăcat cu Teodosie și nici nu aș face acest lucru. Pentru mine Teodosie face parte din trecutul de care îmi doresc să-mi amintesc tot mai rar… spre… deloc. Sigur că nu pot șterge 20 de ani din viața mea, sigur că nu mă pot preface că n-au existat, că n-a fost frumos și apoi extrem de dureros, dar… nu rămân acolo. Din trecut iau lecțiile învățate care m-au ajutat să evoluez și să devin cea mai bună variantă a mea, m-au ajutat să-mi găsesc autenticul eu. Aș fi trăit în trecut, anulând prezentul, numai dacă nu aș fi învățat lecțiile la timp.

Revin la perioada petrecută departe de online, dar totuși aproape.

Cafeluțe, bagaje, călătorii, bucurii, câte o lacrimă, câte o realizare, conferințe, știri, amintiri, plimbări nocturne, zaruri aruncate… de toate pentru toți.

Din mediul online a început să mă „fascineze” fericirea care nu se mai termină 😊. Dacă „răsfoiți” așa, la întâmplare, Facebook-ul, Instagram-ul, expunerea în modul online, veți găsi pagini, conturi etc., în care „fericirea” e nemărginită. Fericiții de Facebook n-or fi obosit de atâtea roluri?, n-or fi obosit de atâta minciună? N-am să înțeleg niciodată de ce unii oameni vor să pară ceea ce nu sunt de fapt…

Te întreb pe tine, omule, cel care zâmbești frumos în fotografiile de pe rețelele de socializare, cât te costă acel zâmbet? Te-ai întrebat vreodată? Zâmbești pentru niște like-uri și după ce închizi telefonul sau laptopul, după caz, rămâi cu adevărata ta realitate. Cu traumele tale, cu frustrările tale, cu neîmplinirile tale, cu viața ta din care nu înțelegi nimic și pe care ai transferat-o, ambalată frumos, pe rețelele de socializare, așteptând validarea a ceea ce nu ești de fapt.

Toată mascarada asta „să vadă dușmanii că sunt fericit”, nu doar că-ți împovărează conștiința, omule, dar și pune multă energie a minciunii în conștiința colectivă și apoi ne mirăm de ce mulți oameni preferă minciuna. Iată de ce!

Înțeleg că sunt oameni care nu vor să arate că sunt nefericiți, deoarece nu vor să dea satisfacție unora, dar… nu înțeleg de ce țin neapărat să pară fericiți în fața adversarilor lor?!? Adică viața unora ca aceștia este un maraton al demonstrațiilor de forță? Să demonstrezi altora că tu ești ceea ce nu ești de fapt, e o imensă nebunie…

Am mai observat că internetul e plin de „profesori” care ne învață de la cum și ce să mâncăm, la ce și cum să trăim. Păi… fraților, cine credeți că știe mai bine decât voi cum vă doriți să trăiți? Cum simțiți? Am scris „simțiți”? Aha, aici e problema. Mulți, fie nu știu ce să facă din și cu viața lor, fie nu au curajul să trăiască așa cum simt.

Am trecut și eu pe ambele drumuri. Și eu am căutat „profesori” care să mă învețe ce să fac din și cu viața mea. Nici eu nu am avut curajul, o vreme, să trăiesc așa cum simțeam.

Acum, după o oarecare experiență de viață (pentru că mai am multe de învățat), vă pot spune cu certitudine că cei mai buni profesori sunt experiențele (de cele mai multe ori traumatizante). Dacă îți trăiești în tăcere durerea, fără să te victimizezi, dacă nu te gândești la răzbunare pe cel care te-a făcut să suferi, dacă îți lași timp să plângi, să-ți strigi durerea în fața lui Dumnezeu, din rănile care simți că te sufocă… răsare Lumina.

Cea mai mare greșeală pe care am făcut-o este că, atunci când am avut sufletul sfâșiat, am căutat alinarea la oameni, la „profesori” de ocazie (prieteni de conjunctură, duhovnici etc). Acest fapt mi-a adus un „balsam” înșelător. Am predat frâiele vieții mele unor oameni străini de ceea ce simțeam, crezând că ei știu mai bine ce am de făcut.

Dar… a venit ziua în care Dumnezeu m-a făcut să înțeleg! Nu către oameni trebuia să alerg, ci către inima mea unde, în tăcere, să-L aștept pe Dumnezeu. Când am înțeles acest lucru, ajutorul Lui a venit și prin oameni, dar prin oamenii aleși de El, nu de mine.

De atunci am învățat să-L rog pe Dumnezeu să mă apere nu doar de răul pe care ar putea să mi-l facă alții, ci mai ales de răul pe care aș putea să mi-l fac singură, luând decizii greșite, fie din neatenție, fie din grabă sau din orice alt motiv.  

Fiind observator în mediul online, am simțit o teribilă furtună în marea de suflete… Nu cunosc un truc prin care să opriți furtuna, dar știu ce am făcut eu și ce aș face. Am așteptat și aș aștepta să treacă. După fiecare furtună, cerul se înseninează. Și dacă furia naturii mi-a rupt multe crengi din copaci, nu mă întristez, știu că acele crengi erau putrede și de niciun folos.

Să ne fie lumină în suflete, iar acolo unde este întuneric, aprindeți candelele în inimile voastre, să vadă Dumnezeu că I-ați pregătit cărarea!

 

Și eu am o limită a răbdării…

3 comentarii

Constantin Cumpănă

Eh, așa a vrut Dumnezeu!… Amin.

:))))))))

Mariana Ungureanu

Doamne ajută!

Lasă un răspuns