viata

Samira a rămas în pat şi a încercat să aţipească. Şi-a adus aminte de tatăl ei care o părăsise când avea doar trei anişori, de mama ei care imediat şi-a refăcut viaţa, de ea copil care devenise în plus pentru mamă.

De tată nu a mai știut nimic. După divorţ a părăsit ţara şi nu a mai căutat-o niciodată. Avea mamă, avea tată şi totuşi nu avea pe nimeni. S-a ridicat din pat şi-a luat halatul de casă şi… deşi era foarte de dimineaţă a ieşit în curte.

Oraşul începuse să prindă viaţă. Mijloacele de transport în comun îşi începuseră programul. Pe unii dintre vecini îi auzea cum plecau la locurile de muncă… Dintr-odată un sentiment de ură profundă şi-a făcut loc în sufletul ei. Începuse să urască din ce în ce mai mult oamenii şi din ce în ce mai mult viaţa.

S-a plimbat prin curte ca un condamnat scos la aer. Pierduse deja noţiunea timpului. La un moment dat a auzit că sună telefonul… telefonul care nu mai sunase de mult timp. A intrat în casă cât a putut de repede şi s-a uitat să vadă cine a apelat-o. Era un număr necunoscut. Nu a răspuns pentru că totul, dar absolut totul, i se părea fără sens. Telefonul a sunat din nou şi din nou.  Nu a răspuns. După cinci – şase apeluri s-a gândit să răspundă totuşi. La capătul celălalt al firului, o voce stinsă de femeie a întrebat sacadat:

– Sa-mi-ra tu eşti?

Samirei nu i s-a părut cunoscută vocea. A căutat în amintirile ei şi nu a găsit nicio voce asemănătoare. Femeia a întrebat din nou:

– Tu eşti Samira?

-Da, a răspuns sec…

– Eu sunt bunica ta, din partea tatălui, poate nu mă vei accepta pentru că nu te-a căutat o viaţă, dar totuşi insist să mă asculţi.

Samira i-a închis cu o furie de nedescris

Va urma