Uneori

  Samira tremurând, şi-a amintit cum într-o seară căutase pe internet ritualuri vrajitoreşti. Cu paşi grei s-a apropiat de munţii întunecaţi, i-a atins pe rând şi a simţit cum în ea s-a dezlănţuit furtuna. Ca şi cum s-ar fi curentat a trăit durerea şi disperarea bunicii abandonate la azil, a simţit furia vecinei care venise să îi aducă must, a experimentat durerea şi spaima lui Alexandru în momentul în care îl trata ca pe o slugă, a simțit alte dureri pe care le provocase celor din jurul ei de-a lungul timpului. Şi-a scuturat mâinile ca şi cum ar fi vrut să scape de toate câte le simţea. Sleită de puteri s-a apropiat de muntele alb şi l-a atins. A simţit o linişte pe care nu o mai simţise de mult. Cu spaimă a pus mâna şi pe fâşia verde închis şi s-a întristat. Simţise că speranţa murise deja. S-a întors cu greu către cealaltă Samira şi a plecat capul.

  -Samira te-am adus aici să te întâlneşti cu tine! Să vezi cum eşti acum şi să înţelegi că munţii aceştia întunecaţi ar fi putut fi albi. Puteai să fii un om foarte bun, dar ai ales să fii un om rău. Acum te vei întoarce. Gândeşte-te foarte bine dacă vrei să te afunzi şi mai rău în întuneric sau dacă vrei să ieşi la lumină.

  După ce i-a spus aceste cuvinte, a fost luată de acelaşi vârtej, trecută prin acelaşi tunel şi aşezată parcă de o forţă nevăzută pe pat.

  -Alexandru, Alexandru, a strigat cu groază după ce s-a trezit.

  Bărbatul care era încă în genunchi şi se ruga pentru ea, ridicându-se a intrat alergând în casă.

Va urma