Nopți cu… Teodosie… În el se răscoleau toate durerile…

Nopți cu… Teodosie… În el… se răscoleau toate durerile…

Se pare că sunt tot mai mulți cei care doresc să știe ce se întâmpla în intimitatea reședinței… noaptea… când eram doar eu cu Teodosie. Am scris ceva despre o astfel de noapte chiar și în lucrarea ”Mai mult decât o carte – Adevărul”, volumul 1.

Atunci… nu înțelegeam prea multe. Nu deslușeam tainele care-l îndemnau să mă cheme noaptea să stau cu el. Indiferent cine l-ar întreba, cu siguranță va nega acest lucru, dar… ce facem cu descrierea din primul volum, descriere pe care el a aprobat-o? Pe lângă acest fapt, mai există și un martor al întâlnirilor noastre nocturne – șoferul lui de taină, pe care îl trimitea să mă ia uneori pe la 12.00 noaptea, alteori pe la 2.00, alteori pe la 3.00. Asta se întâmpla chiar și atunci când în casa arhierească începuse să locuiască… un tânăr.

Mă suna, mă trezea din somn și-mi spunea că are nevoie de mine, că trebuie să-mi spună neapărat ceva. Invariabil eram acolo pt el 24 din 24. Îi spuneam că mă schimb și că iau un taxi, dar mă și asiguram că e totul în regulă. Îmi zicea că e bine, doar că trebuie să vorbim. Atât.

Deși îi spuneam că vin cu un taxi, nu mă lăsa. Zicea că e periculos, mai ales noaptea, deoarece nu știu ce golan pot nimeri.

Și pt că azi e ziua lui, voi descrie una dintre nopțile pe care le petreceam cu el după ziua lui de naștere, după ce plecau oaspeții. 

Către miezul nopții, rămâneam eu și cu o rudă, nelipsită din casa lui cât timp a fost în București. Ruda aceea selecta ce îi plăcea sau de ce avea nevoie din darurile primite, apoi pleca.

După ce ruda respectivă se retrăgea, mă îndemna și pe mine să aleg ceva din ceea ce primise. De fiecare dată îi dădeam același răspuns:

-Vă mulțumesc! Nu-mi trebuie nimic. Sunt darurile dvs. Bucurați-vă de ele!

Insista să-mi aleg măcar un buchet / coș cu flori. Și da, flori luam, asta așa… să nu-l supăr.

După ce mai schimbam câteva cuvinte, voiam să mă retrag. Mă ruga să mai rămân cu el. Și rămâneam. Era o onoare, nu? După ziua lui de naștere, îmi petreceam noaptea cu ”sfântul”.

Peste casa plină de flori și peste sufrageria plină de cadouri, se așternea liniștea. O liniște care… atunci… nu realizam cât de mult îl doare. De ziua lui de naștere, nu doar casa era plină de flori, ci și biserica Mănăstirii Radu Vodă. De la reședința episcopală, ”valuri” de flori se revărsau peste biserica mănăstirii.

După o zi în care împărțea zâmbete false, obosea. Față de mine lăsa să-i cadă măștile. Știa că la vremea aceea nu înțelegeam mare lucru, dar pt el era o eliberare. Târziu mi-am dat seama de acest lucru. Se așeza pe un fotoliu, cu mâinile împreunate ca la rugăciune și… privea în gol… minute în șir. Credeam că se roagă, dar nu era așa. În el… se răscoleau toate durerile, toate frustrările, toate dorințele neîmplinite, toată neputința de a spune lucrurilor pe nume.

-Rămâneți cu mine în noaptea asta? mă întreba după un timp, afișând un zâmbet trist.

-Da. Sigur! Dacă e nevoie… știți bine că rămân.

-Atunci… să vă povestesc ceva din copilărie.

De fiecare dată… noaptea… după ziua lui de naștere, îmi povestea câte ceva din copilăria lui nefericită și plină de neajunsuri de toate felurile. Eram prea fascinată de el ca să-mi pot da seama că în sufletul lui sunt multe răni nevindecate. Atunci… nu l-am putut ajuta… Mai târziu, când mi-am dat seama, după ce m-am lămurit cine e cu adevărat, nu s-a mai lăsat ajutat, pt că nu voia să coboare de pe piedestalul de ”sfânt”.  

Și… îmi povestea… îmi povestea toată noaptea… Uneori se ridica de pe fotoliu și mergea la vitrina pe care erau așezate, printre altele, două păpuși din lemn – un țăran și o țărăncuță îmbrăcați în costume populare. Le privea îndelung și ofta… apoi… se așeza din nou pe fotoliu și îmi povestea până pe la 6.00 dimineața. Probabil prin păpușile acelea vedea poarta către copilăria lui, copilărie în care avea atâtea restanțe…

Pe la ora 6.00… se uita cu tristețe la ceas și-mi spunea că trebuie să-l sune pe… X… să vină să mă ia. Trebuia să mai avem timp măcar pt un duș înainte de a pleca… eu la redacție, iar el la birou.

Ar fi multe de spus, dar mă opresc aici… Plouă… și… pic de somn… 😊

În cei 20 de ani petrecuți alături de Teodosie, am experimentat cea mai pură iubire – iubirea pe care o poate simți un om față de un înger. Păcat că această experiență, minunată de altfel, a fost clădită pe o iluzie.

Prin comportamentul lui impecabil față de mine, îmi anulase capacitatea de a-l vedea ca pe un om. De multe ori îl priveam și parcă așteptam să-i răsară aripi.  

Din toată povestea asta, există două certitudini. El nu va mai putea fi niciodată atât de apropiat de o femeie, iar eu nu voi mai putea vedea atâta puritate în cineva câtă am văzut (am vrut să văd)… în el.

La mulți ani… ”TATI”!!!… ”TATI”!!! Doar tu știi cât valora acest cuvânt… Nu te urăsc, dar nici nu te mai pot lăsa să mă calci în picioare prin intermediul unor adunături…  

La mulți ani!!!…

Nopți cu… Teodosie…

 

 

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii