lumină

Renascut din iubire – 148

În următoarea noapte Ella s-a pregătit psihologic pentru ceea ce ea luase foarte în serios şi anume despărţirea ei de viaţă – şansa lui Valentin de a trăi. A mers la icoana cu Maica Domnului şi Pruncul pe care o avea de la bunica ei dragă, s-a aşezat în genunchi şi a început să se roage plângând.

-Măicuţă sfântă sunt gata pentru jertfa supremă, dacă asta va scoate sufletul lui Valentin din întuneric. Nimic nu e prea mult pentru salvarea unui suflet. Viaţa mea oricum a devenit searbădă, oboseala e din ce în ce mai cruntă, nu am nicio perspectivă, niciun viitor, primeşte această jertfă şi salvează un suflet care se zbate în iad de viu! a zis Ella printre suspine.

A închis ochii şi s-a văzut în sala de aşteptare alături de Valentin. Amândoi îngânduraţi, el îngrozitor de trist, ea resemnată şi împăcată.

-Ella Ionescu şi Valentin Georgescu, a auzit vocea unei asistente. Intraţi!

Au intrat în anticamera unui bloc operator.

-Aveţi la dispoziție 30 de minute să vă mai spuneţi ce aveţi de spus.

Ella l-a prins de mână.

-Vali fără niciun regret mă ofer să mor în locul tău. Am văzut cât de mult îţi doreşti să trăieşti…

-Ella… a întrerupt-o.

-Vali, doar primeşte atât! Voi trăi şi eu cumva prin tine, dar te rog, te implor, trăieşte frumos Vali! Lasă toate mizeriile, fii un om bun, luminos, darnic, sincer, iubitor. Aşa îmi place să trăiesc prin tine Vali. În Lumină, în Lumină. Să nu uiţi aceste cuvinte şi părţii din mine care va trăi în tine oferă-i ce-i mai frumos şi eu de-acolo de sus voi zâmbi şi voi fi fericită. Te rog Vali! Promite-mi că aşa vei face. Promite-mi!

Bărbatul avea lacrimi în ochi.

-Şi dacă nu mă pot ţine de cuvânt?

-Atunci mă vei omorî de două ori şi nu cred că vrei asta.

-Ella sunt prea în întuneric Ella, prea în întuneric… Hai să plecăm!

-Nu Vali. Viaţa mea care va fi în tine, te va scoate la lumină. Nu se poate să nu ai conştiinţă. Când vei vrea să te afunzi în întuneric, priveşte spre cer şi aminteşte-ţi că am plecat pentru a-ţi da ţie viaţă. Plecarea mea trebuie să fie învierea ta.

S-a auzit uşa. Timpul trecuse şi asistenta venise să-i pregătească. Ella s-a ridicat şi l-a îmbrăţişat.

-Te iubesc Vali. Să nu uiţi plecarea mea trebuie să fie învierea ta.

Apoi a văzut cu ochii minţii cum se deschid uşile blocului operator şi cum ei sunt introduşi pe mese separate, dar ţinându-se de mână. Ea mergea spre jertfă, el spre viaţă. Ea zâmbea chiar dacă plângea, el doar era trist.

-Te iubesc Vali, i-a mai şoptit odată ţinându-l de mână. Mergi spre Lumină Vali, spre Lumină, a spus şi s-a văzut adormind … pentru totdeauna.

S-a prăbuşit pe covor şi-a prins capul între palme şi a început să plângă în hohote.

-Măicuţă sfântă aşa să fie să meargă spre Lumină şi voi fi de două ori fericită, a spus printre hohote de plâns.

Foto – internet

Va urma

Postat de Mihaela Ion in Carte in lucru, 2 comentarii

„Tot lumina a rămas! Cum aţi reuşit?”

 

Cornelia Serban D-na cate lucruri odioase aţi cunoscut si totuşi lumina din d-voastră tot lumina a rămas! Cum aţi reuşit? – întreabă prietena mea.

Această întrebare mi-a adus aminte de o întâmplare. Stareţul unei mănăstiri m-a invitat să mai stăm de vorbă. În timp ce se pregătea masa, un fost coleg, preot de mir, l-a sunat şi i-a spus că vrea să treacă pe la sfinţia sa.

-Vino că ne pregăteam de masă. Mai e cineva la mine, i-a zis stareţul.

-Aaa, păi voiam să-ţi spun ceva.

-Poţi să spui orice. Persoana e de mare încredere şi o să-ţi facă plăcere să o cunoşti, a continuat stareţul.

Şi a venit. În timpul mesei a început să povestească nişte lucruri odioase despre episcopul său. Părintele stareţ rămăsese cu lingura suspendată deasupra farfuriei. Eu mâncam, pentru că de-aia eram la masă. 🙂

-Mihaela, mă uitam la tine în timp ce povestea grozăviile alea, măi n-ai făcut nicio grimasă. Eu am şi uitat să mănânc. Sunt bulversat, a spus stareţul după ce a plecat părintele.

-Ce să mă mai mire părinte la câte ştiu şi la câte am fost chiar martoră?

-Tu ştii că de multe ori m-am întrebat cum de te mai duci tu la biserică? Şi culmea… mergi şi acolo unde slujesc cei despre care ştii lucruri îngrozitoare.

-Părinte, eu merg la biserică pt Hristos, nu pt popi. Nici nu-i văd, eu îl văd pe Hristos în Altar.

Acum să-i răspund şi prietenei mele. Da, am cunoscut lucruri odioase şi mai cunosc. Dar am vrut să rămân în Lumină, pt că: „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”

 

Postat de Mihaela Ion in File de jurnal, 1 comentariu

Renascut din iubire – 101

-Unchiule, am cumpărat… Atât, nu vreau să deranjez. Mă retrag. Mă chemaţi dumneavoastră când consideraţi.

-Nuuu stai că-ţi spun acum, a zis Valentin îmbujorat. Mai întâi să vă fac cunoştinţă. El e Marian şi cred că va fi un viitor actor foarte bun, mai ales că va fi meditat de mine.

Copilul s-a ridicat de pe fotoliu şi a vrut să se îndrepte spre Nicolas.

-Stai acolo Marian, a zis Valentin, vine el la tine. El e Nicolas, nepotul meu.

-Îmi pare bine, a zis Nicolas după ce a dat mâna cu acel copil.

-Hai să-ţi arăt unde să plantezi pomii, l-a îndemnat bărbatul. Marian vino cu noi! Abia vezi şi tu grădina!

Valentin şi Marian au luat-o înainte, iar Nicolas mergea în urma lor. Îl privea pe copilul timid şi foarte slab, aproape la fel de slab ca şi el şi încerca să intuiască de ce Valentin era aşa protector.

Au ajuns în grădină. Bărbatul i-a arătat lui Nicolas, unde să planteze pomii.

-Cireşii îi pui acolo lângă gard, stânga, dreapta, caisul îl plantezi lângă bazinul cu peşti, iar piersicul îl pui în locul unde a fost stejarul ăla. Scoţi rădăcina şi îl plantezi acolo.

-Unchiule, dar nu am cum să scot o rădăcină aşa de groasă singur.

-E fix ce nu mă interesează. Te descurci. Până pe seară să fie plantaţi. Hai Marian să mergem, a spus şi l-a prins pe copil după umeri.

Nicolas şi-a pus mâna pe cap. „Ooo, nu, iar mă umileşte, iar… şi faţă de un străin… Nu cumva…” şi-a zis în gând după care au început să i se deruleze în minte imagini… imagini. Seara în care îl trimisese în provincie pe o ploaie torenţială să cumpere brânză de capră şi vin de ţară pentru că şoferul avea o obligaţie; ziua în care îl trimisese să cumpere pâine proaspătă, pentru o masă îmbelşugată pregătită pentru doi, Valentin şi şoferul; ziua în care l-a trimis la o agenţie de turism pentru a rezerva două bilete cu destinaţia Veneţia, evident pentru aceleaşi persoane şi multe alte zile în care el era sluga, iar şoferul prinţul. Începuse să înţeleagă atitudinea unchiului său faţă de Marian, iar asta îl speriase de tot.

Şi-a ridicat mânecile şi s-a apucat de treabă. A plantat caisul şi cireşii. Mai avea piersicul care trebuia plantat în locul unei rădăcinii groase de stejar. A săpat pe lângă ea, a mişcat-o în stânga şi-n dreapta, iar a săpat, iar a tras de ea, rădăcina nu ceda deloc. L-au trecut toate sudorile. S-a oprit să-şi tragă sufletul şi iar s-a apucat să sape şi iar să tragă de rădăcină. Văzând că nu poate a tras cu toată forţa pe care o mai avea şi atunci a simţit cum i-a trosnit o vertebră. A rămas aplecat. O durere violentă l-a făcut să rămână nemişcat un timp. S-a masat pe spate. Îl durea tot mai rău. A lăsat totul aşa cum era şi s-a târât pur şi simplu în camera lui.

Foto – internet

Va urma

Postat de Mihaela Ion in Carte in lucru, 5 comentarii

Lumina din Muntii Rarau

Se întâmpla pe data de 12 aprilie 2015

Voi spune doar atât. Când am vrut să fac fotografii începând cu colţul de rugăciune al fratelui Ioan, spuneam că nu pot face fotografii pt ca-mi bate lumina în aparat. 

Fratele Ioan şi cel care mă însoţea, se uitau cam ciudat la mine, dar nu au zis nimic. Nu avea de unde să bată lumină pentru că, după cum vedeţi în imagine, afară era nor.
Eu vedeam cu ochii fizici lumina pe care o vedeţi (cei care o vedeţi), dar nu am realizat nicio clipă că nu are de unde să vină atâta lumina, pe de o parte, iar pe de altă parte, în mod normal, pe fereastră ar fi trebuit să se vadă munţii.

 

 

 

 

Postat de Mihaela Ion in Semne si minuni, 0 comentarii