Începutul mărturisirii

Începutul mărturisirii

Mențin avertismentul: acest articol este nerecomandat minților înguste, îmbroboditelor si habotnicilor.

Timpul a trecut, iar eu nu am uitat nici privirea tristă a acelui ierarh, dar nici blândețea lui. Nu l-am uitat pe el, ca ființă, ca om purtător de dureri ascunse. Adesea vorbeam despre domnia sa, cu preoți, călugări, dar și cu ierarhi.

Într-o seară a anului 2020, vorbind cu un călugăr despre bunul ierarh, mi-a zis:

-De câte ori ai adus vorba de Preasfințitul, am vrut să-ți spun niște lucruri despre care nu am vorbit cu nimeni. Nu știu de ce nu ți-am spus, poate nu era timpul.

Tristețea pe care ai văzut-o în ochii Preasfințitului era reală, profundă și răvășitoare. Eram seminarist și, de regulă, mergeam la slujbele ținute de Preasfinția Sa. M-a remarcat într-o zi, la sfârșitul unei Sfinte Liturghii, și de atunci am devenit aproape un obișnuit al reședinței Preasfinției Sale.

Mă chema să o ajut pe maica la cumpărături sau la diverse activități prin casă. Unii ar putea spune că eram un fel de slugă. Nu, nu eram. Făceam cu drag tot ce făceam, deoarece Preasfințitul era un om – pâinea lui Dumnezeu. Niciodată nu am plecat nemâncat, fără pachet și fără bani din reședința Preasfinției Sale.

Înainte cu un an de a pleca din această lume, și-a cumpărat un câine de talie mare, pe care-l ținea în casă. Dormea cu el. Maica era exasperată. Făcea mizerie prin casă, rodea tot ce prindea, deoarece era încă pui.

Îl ruga pe Preasfințitul să-l lase afară, dar Preasfințitul nu voia sub nicio formă.

De-a lungul timpului observasem un fapt, care se tot repeta. Preasfințitului, când era în preajma unui copil, i se umpleau ochii de lacrimi. Abia se abținea să nu plângă. Nu doar eu am observat asta.

Cu o săptămână înainte de a pleca din această lume, într-o seară, mi-a zis să-i cumpăr niște mâncare pentru cățelușul lui drag. După ce am lăsat mâncarea maicii, să o pună unde știa că-i e locul, am mers să iau binecuvântare.

Era în dormitor. M-a întrebat dacă maica mi-a dat să mănânc și mi-a pus pachet, lucruri pe care le făcuse deja, apoi mi-a dat niște bani. I-am sărutat mâna și am vrut să plec.

-Alexandru, ia loc!, mi-a zis. Preasfinția Sa stătea în pat, cu dragul lui cățel în brațe.

M-am așezat pe un fotoliu, privindu-l cu atenție.

-Vreau să-ți spun ceva și te rog să nu spui nimănui cât timp voi fi în viață. Apoi, – nu știu cui te va îndemna duhul -, să spui ceea ce-ți voi povesti. Ai fost un copil iubit de părinți?, m-a întrebat, iar întrebarea m-a luat prin surprindere.

-Da, am fost și sunt foarte iubit, i-am răspuns.

Preasfințitul a strâns câinele în brațe și a oftat.

                                               ***

Ne revedem luni, 20 decembrie, când vom avea continuarea acestui articol.

Vă îmbrățișez cu drag!  

Dorință ascunsă în sufletul unui ierarh…

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 1 comentariu