Ierarhul: „Mi-am dorit un copil. Voi muri cu această dorință.”

Ierarhul: „Mi-am dorit un copil. Voi muri cu această dorință.”

Avertisment: acest articol este nerecomandat minților înguste, îmbroboditelor si habotnicilor.

-De multe ori am avut impresia că m-am născut fie în locul greșit, fie în timpul nepotrivit, a continuat Preasfințitul, după o perioadă de tăcere. Dacă m-aș fi născut în alt timp și în alt loc, n-aș mai fi întâlnit-o pe ea.

Când eram student, am iubit o colegă mai mult decât pe mine. Iubirea noastră platonică și-a întins aripile doar în incinta facultății. La sfârșitul studiilor, i-am spus că o iubesc imens și că aș vrea să fie mama copiilor mei. O țineam în brațe, când i-am făcut acea cerere în căsătorie, stângace și plină de emoție.

S-a desprins din brațele mele și mi-a spus: „Nu se poate. Voi fi soția altuia.” 

Am simțit că se desface pământul și alunec în hăul cel mai cumplit. „Cum adică?”, am îngăimat. Mai am o relație. Îmi pare rău că ți-am ascuns asta. Nu am putut să-ți spun și m-am temut de momentul acesta. Nu-mi pune întrebări, că-ți răspund eu la toate. Să nu crezi că mi-am bătut joc de tine! Te-am iubit, te iubesc și te voi iubi mereu. Ai tot ce nu are el. Inteligență, sensibilitate, bunătate, noblețe… iar el are ce nu ai tu: poziție socială, casă și bani. Am trăit toată copilăria și adolescența în sărăcie. Nu am puterea să o iau de la capăt cu un bărbat cu aceleași lipsuri ca și mine. Te rog, iartă-mă (!)… dacă poți…”a spus, m-a sărutat pe frunte și a plecat. Dacă aș fi murit în clipa aceea, aș fi fost foarte fericit, dar n-am murit… Am fost nevoit să mă târăsc printr-o existență chinuitoare.

Am plecat din țară, la studii, să uit de ea, să uit de mine. Am intrat într-o depresie cruntă. M-am îngrășat, aproape de obezitate morbidă, dar nu-mi mai păsa. Deși nu m-am gândit niciodată la călugărie, după un an și ceva, mi s-a propus să mă călugăresc, promițându-mi-se o ascensiune rapidă (ceea ce s-a și întâmplat). Era nevoie de arhierei, iar eu eram „o partidă” bună, după terminarea studiilor. Debusolat, fără nici un rost, am văzut asta ca pe o salvare, dar și ca pe o condamnare.

Am acceptat. Mi-am dorit să ajung ierarh, nu pentru mărire, ci pentru a-i putea ajuta pe alții. M-am gândit că, dacă pe mine nu mă mai pot ajuta, măcar pe alții să-i ajut. Am sperat că, în timp, statutul acesta plin de restricții mă va ajuta să uit de rana din sufletul meu. Nu a fost așa. Mi-am dorit un copil și voi muri cu această dorință. Mi-am dorit să-l cresc, să-l țin în brațe, să-l aud spunându-mi „tată”, a zis, după care și-a ascuns capul în blana câinelui.

Călugărul, – seminaristul de atunci -, neștiind ce să facă, după un moment de tăcere, a mers și i-a sărutat mâna, și l-a întrebat, în șoaptă, dacă poate pleca.

Bunul și tristul ierarh i-a făcut semn că da, se poate retrage, după care i-a pus mâna pe cap, în semn de binecuvântare.

Și-a ascuns ochii triști în blana câinelui și Dumnezeu știe cât o fi stat așa, cu gândul la femeia pe care a iubit-o, cu gândul la copilul pe care ar fi putut să-l aibă… măcar unul.

Spuneam la început că, printre alții, am vorbit și cu arhierei (mai precis trei), despre viața tristă a acestui ierarh, iar unul dintre ei i-a fost chiar fiu duhovnicesc. Toți trei mi-au spus același lucru: să scriu această poveste și să dau și numele ierarhului, nu pentru a-l denigra, ci pentru a înțelege (cei care nu au înțeles), că și ei sunt oameni.

La vremea aceea, neintenționând să scriu această poveste de viață, deoarece aveam altceva în lucru, nu am aprofundat subiectul, dar, după sărbători, voi mai vorbi o dată cu cei trei ierarhi și, dacă din nou îmi vor spune același lucru, voi reveni cu detalii.

Oricum, aici v-am spus povestea pe scurt; într-o viitoare carte, cu siguranță, povestea va arăta altfel.

Începutul mărturisirii

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 1 comentariu