Chip de lumină

Chip de lumină…

Am făcut cunoștință, am luat binecuvântare, timp în care Părintele stareț s-a retras, nu înainte de a ne invita la masă.

-Ajungem până la sfârșitul mesei, a spus cu blândețe Înaltpreasfinția Sa, intuind că dialogul, pe care nici măcar nu-l începusem, se va prelungi.

-Când se poate, Înaltpreasfinția Voastră, a spus Părintele stareț, înainte de a închide ușa.

Deși era pentru prima dată când mă întâlneam cu Arhiepiscopul Andrei Andreicuț, aveam impresia că îl cunosc de foarte mult timp. Acest lucru a făcut ca interviul să se desfășoare fără prea multe formalități.

Înaltpreasfințitul vorbea rar, cu blândețe și zâmbea, zâmbea tot timpul. Avea chipul plin de lumină… Până și ochii parcă-i zâmbeau. Se știe că ochii sunt ferestrele sufletului, iar prin acele ”ferestre” luminoase, am văzut frumusețea interioară a ierarhului care știa să creeze poduri între suflete și să dărâme ziduri, acolo unde era nevoie. Am mai văzut și acea sfântă smerenie care te face să te simți în siguranță, care te îndeamnă să fii tu, așa cum ești…

Cum intuise deja, dialogul s-a prelungit mai mult de două ore. Nici nu mi-am dat seama când trecuse timpul, pentru că, timpul parcă nu mai exista. Soarele își mai strecura jucăuș razele printre crengile copacilor și ne mai amintea că totuși… timpul trece.

La finalul interviului, i-am spus că mi-aș fi dorit să ajung și la Părintele Rafail, dar am nimerit în perioada în care nu primește pe nimeni.

-Poate mai veniți și altădată. Când părintele are o astfel de rânduială, nici eu nu-l deranjez, indiferent cât de mult mi-aș dori să luăm legătura.

După ce mi-a spus acest lucru, mi-am dat seama, o dată în plus, cât de discret era ierarhul din fața mea, și cât de mult respecta alegerea semenilor săi.

-Înaltpreasfinția Voastră, mi-aș dori să mai stăm de vorbă, dar ne așteaptă Părintele stareț, pe de o parte, iar pe de alta, poate vă grăbiți. Vă mulțumesc mult! Mi-a făcut o deosebită plăcere. Vă sun când va apărea articolul!

-Și eu vă mulțumesc și vă aștept pe la Alba Iulia!

-Când voi avea ocazia, voi veni cu mare drag, am spus și am plecat către sala de mese, schimbând încă impresii.

După masă, am mai stat puțin de vorbă, apoi ne-am despărțit zâmbind cu promisiunea că vom ține legătura. După ce a plecat, am avut impresia că m-am despărțit de un bun prieten pe care abia așteptam fie să-l revăd, fie să ne auzim la telefon.

Nu știam nimic despre viața Înaltpreasfințitului Andrei, despre copilăria sa, și nici nu era nevoie. În ochii ierarhului matur, văzusem gingășia sufletului de copil care știa să ofere bucurii. Văzusem sinceritatea și încrederea pe care, numai cel care își păstrează sufletul de copil, le poate avea. Pe ulițele satului în care am copilărit, auzeam de multe ori expresia: ”un om cuminte”. Nu doar că această expresie dulce i se potrivea foarte bine Arhiereului Andrei Andreicuț, ba mai mult decât atât, Înaltpreasfințitul părea un copil mare pe care inocența copilăriei îl proteja de răutățile lumii.

Energia pe care o transmitea Înaltpreasfințitul Andrei, era energia unui om neatins de răutate.

Am privit în urma mașinii. Știam că ne vom revedea. Întâlnirea aceea nu putea fi singura. Găsisem un om rar și nu aveam cum să bifez acea întâlnire doar ca pe o întâlnire ”din fișa postului”.

Șederea mea la Mănăstirea Lupșa, se apropia și ea de sfârșit. Mi-am făcut bagajul, i-am mulțumit Părintelui stareț și am plecat spre București, mai îmbogățită, mai bucuroasă, mai odihnită. Lăsam în urmă locurile acelea minunate, dar luam cu mine amintirile, fotografiile, scrisoarea de la Părintele Rafail Noica, dar și starea aceea minunată de la întâlnirea cu Înaltpreasfințitul Andrei.

Abia așteptam să ajung în București și să public interviul cu ierarhul care purta pe chip lumina harului și în ochi, zâmbetul Paradisului. Ajunsă la destinație, nu mai simțeam oboseala unui drum atât de lung, așa că am și scris articolul, iar în următoarea zi l-am propus spre publicare. A fost acceptat și publicat fără nicio amânare.

În ziua în care a apărut, deși îi promisesem Înaltpreasfințitului că îl voi suna, m-a sunat, la prima oră, Înaltpreasfinția Sa. Pe același ton blând și cald, mi-a spus că, a aflat de articol de la fratele Înaltpreasfinției Sale, care era plecat, în vizită, în America și care îl văzuse pe site, înainte de a ajunge ziarele la chioșcuri.

-Fiind diferență de fus orar, fratele meu m-a trezit din somn și mi-a spus că a apărut interviul. Vă mulțumesc foarte mult, pentru vizită, pentru ceea ce ați scris, pentru tot.

Sinceră să fiu, m-a luat prin surprindere. Nu mă așteptam să sune Înaltpreasfinția Sa și să-mi mai mulțumească încă o dată. Aceasta era o altă dovadă de smerenie. Ierarhul acela blând și smerit, fiind totuși Arhiepiscop de Alba Iulia, mă sunase să-mi mulțumească pentru un articol. Frumos gest, frumoasă atitudine.

-Eu vă mulțumesc mult, Înaltpreasfinția Voastră și m-aș bucura să păstrăm legătura.

-Sigur. Cu mare drag. Sunați-mă când doriți să vorbim și să știți că invitația rămâne valabilă. Vă aștept la Alba Iulia!

Pe Înaltpreasfințitul Andrei aveam să-l revăd, dar nu la Alba Iulia, ci la Cluj, imediat ce a fost instalat ca Mitropolit al Clujului. M-a primit cu aceeași bucurie și cu aceeași căldură. Mai urcase o treaptă în ierarhia bisericească, dar funcția nu-l schimbase deloc. Blândețea, smerenia, duioșia, rămăseseră în sufletul său minunat. Despre Mitropolitul Clujului sunt multe de spus… dar toate la timpul lor...

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Comuniunea iubirii

Nu-mi mai țineți predici!

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii