Eram deja într-un alt timp…

-Haideți să mergem în Paraclis! a spus și s-a ridicat.

A urcat câteva trepte și a deschis o ușă. Cum am intrat, am avut impresia că intru în cămăruța Lui Dumnezeu, limitată ca spațiu și nelimitată ca trăire. O chiliuță plină de icoane, câteva cărți de cult, un rând de veșminte, o măsuță și două scaune, asta era tot ce se afla în Paraclis. Brusc m-am simțit ca și când aș fi venit în audiență la Ziditorul nostru. Locul acela avea o încărcătură spirituală foarte puternică. Mai târziu aveam să înțeleg faptul că nopțile de rugăciune și de priveghere ale duhovnicului meu, împodobiseră chiliuța aceea și cu franjuri din draperiile Raiului. Eram deja într-un alt timp, într-un alt spațiu.

Dintr-un moment în altul parcă-L așteptam pe Dumnezeu să vină la o convorbire de taină. Duhovnicul meu și-a pus epitrahilul și omoforul. Parcă se pregătea pentru întâmpinarea Tatălui nostru din ceruri. M-am așezat în genunchi. Era pentru prima dată când făceam asta nu din obligație, nu pentru că așa trebuia, ci pentru că așa am simțit să fac. Și tot pentru prima dată am avut impresia că mă aflu chiar în fața lui Dumnezeu… că am venit la întâlnirea de taină însoțită de duhovnicul meu.  

Mi-a citit Molitfa… „iată fiică  duhovnicească Hristos stă aici de față în chip nevăzut primind mărturisirea ta cea cu umilință…”. Când a rostit acele cuvinte am simțit cu adevărat prezența lui Hristos – Dumnezeu în chip nevăzut. Într-o chilie atât de mică avea loc un Dumnezeu atât de mare. Imensitatea Sa și bunătatea Sa mă copleșiseră. O emoție aparte m-a făcut să tresar. Nu eram la judecată, eram la mărturisire și, cu toate acestea, o teamă stranie mi-a cuprins sufletul. Nu de pedeapsă, ci de greșeală. Cât de mult îl supărasem pe Dumnezeu și cât de mult avea să mă ierte? Și de ce a trebuit să-L supăr din moment ce pusese în mine tot ceea ce aveam nevoie? Ba mai mult chiar și libertatea de a alege? Întrebări de acest fel îmi frământau sufletul.

-Curaj! a spus duhovnicul meu simțind că se întâmplă ceva cu mine.

Am deschis carnețelul și cu lacrimi în ochi am început să citesc. La un moment dat am spus:

-Pentru anumite lucruri nu mă pot ierta. Poate nici pentru faptul că nu am știut să-mi acord mai multă atenție și am pus pe alții pe primul plan.

-Să nu mai spuneți niciodată lucrul acesta! m-a îndemnat duhovnicul meu. Trebuie să ne iertăm mai întâi noi, pentru ca mai apoi să primim iertarea. Dacă noi nu ne iertăm, cum să așteptăm iertarea de la Dumnezeu? Și dacă ar vrea să ne ierte nu are cum, nu pentru că nu ar putea, ci pentru că ne respectă alegerea, ne respectă libertatea. Și dacă noi nu vrem să ne iertăm, blocăm și iertarea Ziditorului nostru.

Cuvintele duhovnicului meu m-au trezit. Avea dreptate, deși chiar nu mi-ar fi trecut prin cap așa ceva. La întâlnirea mea cu Dumnezeu, duhovnicul îndrepta greșelile mele de percepție, deschidea porțile pe care eu le închideam din neștiință, refăcea în mod tainic legătura cu Dumnezeul meu care aștepta răbdător întoarcerea mea.

Va urma

Fragment din

 

Lasă un răspuns