Drama unui pictor de biserici

Acest subiect este ales tot de majoritatea celor care și-au exprimat dorința pe blog, pe chat sau telefonic.

 

Deci… povestim!

 

 

Pe pictorul de biserici… să spunem că-l chema Rareș… Când l-am cunoscut, avea numai 35 de ani.

 

L-am întâlnit la o biserică din satul vecin unde lucram ca învățătoare. Preotul din satul respectiv angajase o echipă de pictori pentru a împodobi pereții bisericii. Echipa respectivă era formată din 4 tinere și un bărbat – Rareș.

 

Deoarece între cadrele didactice de la școala în care predam și preotul bisericii exista o relație foarte apropiată, adeseori mergeam, la sfârșitul programului, cu elevii… pentru a ne bucura de „nașterea” sfinților din penelul pictorilor iscusiți. Prin liniștea binefăcătoare se auzeau doar mângâierile ușoare ale pensulelor care alunecau pe pereții Casei Domnului.

 

Fiind des în mijlocul echipei de pictură, am observat că Rareș avea multe momente în care cobora de pe schele și lua din traista lui de pictor o sticlă cu vin, din care bea… destul…

 

Alteori îl surprindeam că rămânea cu pensula în mână și privea minute în șir… în gol…

 

Dacă la început am crezut că starea lui este datorată doar unor probleme personale, mai târziu, fiind tot mai atentă la el, mi-am dat seama că avea o privire ciudată… Uneori ochii lui erau atât de goi încât aveam impresia că îi sunt străini, că sunt ochi de împrumut, – două grote pline de întuneric amenințător…

 

La vremea aceea, după program, mergeam aproape zilnic la Ploiești, la Palatul Culturii. Urmam cursuri de chitară, dans modern și actorie, dar aveam și abonament la  Biblioteca Județeană. Datorită acestui program… petreceam destul timp alături de echipa de pictură. La biserică, în stația de autobuz, în autobuz și, când ne permitea timpul, la cofetărie.

 

Cursurile de chitară și de dans modern le aveam în aceeași zi și… de cele mai multe ori… pierdeam autobuzul, fapt care mă obliga să merg acasă cu o mașină de ocazie.

Rareș, ca un adevărat prieten, venea, mă lua de la cursuri și rămânea cu mine până urcam în mașina de ocazie. Varianta aceasta îmi oferea o oarecare siguranță. Cel care ar fi oprit la solicitarea noastră, ar fi crezut că mergem împreună.  

 

”Fugi!!! Salvează-te!!!”

 

Într-o seară a venit ca de obicei să mă ia de la cursuri. Era bine dispus. Nimic nu anunța ce avea să urmeze.

 

Mergeam liniștiți pe Bulevardul Independenței – Bulevardul Castanilor – către Gara de Sud, de unde urma să iau mașina de ocazie. Povesteam, glumeam, priveam imaginea liniștită a serii și pe puținii trecători…

 

La un moment dat… Rareș… s-a așezat brusc pe o bancă.  Și-a prins capul între palme și a început să strige:

 

-Mihaela… fugi!!! Fugi!!!

 

Am rămas înmărmurită. Nu știam ce să cred. Aș fi vrut să cred că glumește, dar disperarea din glasul lui spunea că nu poate fi vorba despre asta.

 

– Mihaela… fugi!!! Fugi!!! Salvează-te!!!

 

Am făcut câțiva pași în spate și am rămas privindu-l speriată. Trecătorii se uitau deja uimiți la noi.

 

Rareș își acoperise fața cu palmele și mă privea printre degetele răsfirate.

 

-Fugi, Mihaela, te rog, fugi! Nu vreau să-ți fac rău! Te rog, fugi!

 

-Rareș, Rareș, am șoptit. Sunt aici cu tine! Nu se va întâmpla nimic. Nu-mi vei face niciun rău. Te rog, liniștește-te!

 

-O să te omor! Te rog, pleacă!, spunea contorsionându-se, plimbându-și mâinile prin cap, mușcându-și buzele…

 

Dacă la început îmi fusese teamă de reacția lui, când am văzut chinul prin care trecea, lupta pe care o ducea cu demonul lui interior… mila pe care am simțit-o… a învins teama.

 

M-am apropiat de el și l-am prins de mână:

 

-Rareș, Rareș, i-am șoptit. Respiră adânc! Toate trec. Va trece și asta. Hai, curaj!

 

Era extrem de agitat. Respira cu intermitențe. Avea mâinile reci. A încercat să mă alunge printr-un gest făcut cu mâna, dar apoi mi-a prins mâna între palmele lui și a început să plângă.

 

-Liniștește-te! Gata. A trecut, am spus, după care… o tăcere ca de gheață s-a așternut între noi.

 

Din când în când își mai ștergea lacrimile, apoi mă prindea din nou de mână.

 

Trecuse… nu știu cât… destul. Luna răsărise și ea. Priveam tăcuți la trecătorii care se tot împuținau…

 

După un timp m-a privit în ochi și mi-a zis:

 

-Mihaela… de mâine nu mă vei mai cunoaște, nu? Nu te voi condamna pentru asta, dar te rog, te implor, nu le spune colegilor ce ai văzut, nici părintelui, nimănui. Lasă-mă, te rog, să termin pictura bisericii! Poate va fi ultima pe care o voi mai face. Nu știu de ce a trebuit să vezi tu asta?!… Tocmai tu…   

 

-Vorbești prostii, Rareș. Cum să nu te mai cunosc? Iar în privința celor întâmplate, stai liniștit! Nu va afla nimeni. Îți promit.

 

-Spui asta ca să te vezi plecată de lângă mine. Ți-e teamă, așa-i?

 

-Nu, nu mi-e teamă. Mi-a fost la început. Nu am cum să-ți demonstrez în acest moment că nu mă voi îndepărta de tine, dar timpul îți va dovedi asta. Și totuși? Ce a fost cu tine?

 

-Nu știu. Medicii mi-au pus diagnosticul de schizofrenie, dar nu știu dacă e boală psihică sau posedare demonică.

 

-Acum cred că înțeleg de ce ai în permanență la tine o sticlă cu vin. De ce cobori de pe schele și bei… Probabil simți că îți pierzi controlul și… într-o eventuală situație asemănătoare cu ceea ce am văzut, alcoolul poate fi o „scuză”.

 

-Exact. Să știi că nu beau de plăcere, chiar detest alcoolul, dar nu am ce face… el m-a ajutat mai mult decât tratamentul. Poate e un pretext, o viclenie a demonului care mă chinuie. Mă face să cred că alcoolul mă ajută, dar poate doar îl potolește pe el. Uite așa am reușit să pictez până acum… bând.

 

Între timp plecasem către Gara de Sud. Rareș nu era tocmai bine. Se resimțea încă. Mergea clătinându-se.

 

-Mi s-a uscat gura. Mi-e sete, mi-a zis la un moment dat. Intrăm într-o cofetărie să bem un suc sau te grăbești?

 

-Pentru ce să mă mai grăbesc? Autobuzul s-a dus de mult, de când abia terminasem cursurile.

 

Am intrat la o cofetărie, am comandat câte un suc și am schimbat subiectul.

 

-De ce ai schimbat subiectul?, m-a întrebat.

 

-Pentru că e necesar să uităm ce a fost… Nu-ți face bine… i-am răspuns oarecum relaxată.

 

-Așa e. Ai dreptate. Voi vedea ce va fi de mâine încolo.

 

-Da. Vei vedea și te vei convinge…

 

 

Discurs de adio

 

Începând cu următoarea zi, m-am comportat cu el ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Bineînțeles că nu uitasem ce se întâmplase, dar din dorința de a-l proteja, l-am tratat ca și cum nu aș fi știut nimic… Ca de obicei plecam împreună la Ploiești, ca de obicei venea să mă ia de la cursuri. Uneori era mai bine dispus, alteori, nu prea, dar… atunci când pictura era aproape finalizată, starea lui Rareș s-a înrăutățit. Era din ce în ce mai trist și mai tăcut.

 

Într-o seară, după ce am terminat cursurile, am mers la o terasă, să bem un suc.

 

-Mai avem câteva zile și terminăm pictura. Îți mulțumesc mult!

 

-Mie? Pentru ce?

 

-N-am uitat… Datorită ție am terminat de pictat și biserica aceasta… poate ultima… Dacă tu ai fi spus ce s-a întâmplat în seara aceea, nu ar mai fi lucrat nimeni cu mine. Ești un om foarte bun, mai ales pentru faptul că m-ai acceptat în continuare și te-ai purtat cu mine ca și cum nu ai fi știut nimic.

 

-Rareș… n-am făcut nimic special…

 

-Ba da, ba da, m-a întrerupt. Eu… mult nu mai rezist. Ți-am spus că sunt divorțat și că am un copil, a continuat (îmi spusese într-una din serile în care venise să mă ia de la cursuri). A trecut aproape un an de când nu mi-am văzut copilul. A fost ziua lui de naștere și nici atunci fosta soție nu mi l-a dat măcar la telefon… să-i aud glăsciorul de îngeraș. Nu mai pot, Mihaela, nu mai pot trăi fără copilul meu… E adevărat, sunt un pericol, ai văzut și tu că sunt, dar am o hotărâre judecătorească prin care mi se dă dreptul să-mi văd copilul în prezența mamei. Ea nu mai vrea… nu mai vrea deloc… A zis să n-o mai caut. Să o las să se ocupe de copil în liniște, ca și cum ar fi doar al ei. Mi-a mai zis că, dacă îi vreau binele copilului, să stau departe de el, pentru că nu se va mândri cu un tată nebun…

 

-Mergi la Poliție cu acea hotărâre judecătorească! Ei trebuie să te ajute să-ți vezi copilul.

 

-Nu mai am putere, a zis oftând… Să termin măcar biserica de pictat și apoi văd ce fac…

 

În seara precedentă zilei în care trebuia să predea lucrarea, ne-am plimbat mult pe Bulevardul Castanilor… Rareș era foarte, foarte trist…

 

-Iată că s-a terminat… lucrarea… a zis la un moment dat.

 

-Urmează alta… am continuat…

 

-Alta pentru colegii mei… Sunt onorat că te-am cunoscut… Eu cred că sunt drumuri care nu se opresc la granița… morții…

 

-Rareș, ce vrei să spui?!, l-am întrebat îngrijorată.

 

-Ce am spus deja… Dacă nu ne vom mai vedea… să știi că mi-ai luminat zilele întunecate și reci… Să nu regreți nimic!… Să te gândești că am scăpat de suferință și… în biserica pictată și de mine, te voi privi prin ochii sfinților…

 

Mi-au dat lacrimile… M-am așezat pe o bancă. Simțeam că nu mă mai pot ține pe picioare.

 

-Ăsta e un discurs de adio?, am îngăimat.

 

-Nu. E un discurs de mulțumire și de speranță… Speranța că există un capăt al durerilor și un drum nesfârșit al neuitării…

 

-Rareș, spune tu, cum să plec eu acum acasă? Cum?

 

-Liniștită și împăcată… Mi-ai făcut mult bine… mult…

 

Am oftat și n-am mai spus nimic. Încercam să nu plâng, dar starea mea se vedea după mâinile pe care le frângeam cu putere…

 

-Mihaela… Ne vedem mâine! Acum am spus doar ce simt, dar sigur ne vom vedea mâine… la predarea lucrării.

 

-Promiți?, am întrebat gâtuită de teamă.

 

-Promit. Hai să mergem! E târziu și mâine ne trezim de dimineață.

 

-Să știi că vin la biserică înainte de a intra la ore.

 

-Vino! O să mă găsești acolo. Ne vedem mâine. Ai încredere!…

 

Am mers împreună la Gara de Sud. Când am urcat în mașină, Rareș a început să plângă, dar… și-a ascuns lacrimile în spatele unui zâmbet forțat.

 

 

 

 S-a aruncat… în moarte…

 

A urmat o noapte foarte lungă… Dimineața… eu… m-am ținut de cuvânt. M-am oprit la biserică… Rareș nu era. Am întrebat-o pe Ana, una dintre colegele lui, care locuia în aceeași zonă în care locuia și Rareș, dacă știe ceva de el. Mi-a spus că nu știe, că poate a pierdut mașina și vine cu următoarea cursă…

 

Am sperat din toată inima să fie așa. N-a fost. Până la sfârșitul programului, Rareș nu a mai apărut. Deși trebuia să merg la cursuri, la Ploiești, în ziua aceea, nu am mai avut puterea. Am rugat-o pe Ana să meargă la Rareș, să vadă ce e cu el și să mă sune.

 

Imediat ce am ajuns acasă, m-am schimbat, am luat o carte și m-am așezat lângă telefonul fix. Am vrut să citesc, dar n-am putut… Simțeam că mă sufoc…

 

După vreo două ore și ceva, a sunat telefonul… Era Ana. Plângea în hohote… Am scăpat receptorul din mână… L-am recuperat de pe jos și am bâiguit…

 

-Ana… Rareș???

 

-S-a sinucis… azi-dimineață… a rostit printre suspine… Oamenii legii erau încă acolo… zona era încercuită… S-a aruncat de la etaj…

 

Am început să plâng… Toate amintirile veneau de-a valma…

 

-Ana… Nu mai e nimic de făcut… Nu mai e nimic de făcut… am îngăimat… Vorbim. Nu mai pot acum… am zis și am închis…

 

Răpus de prea multă durere, măcinat de demonul interior, zdrobit de dorul copilului… Rareș a cedat… S-a aruncat… în moarte… Nu și-a mai putut ține promisiunea…

 

De-atunci… ani de-a rândul… am intrat/ intru… în biserica pictată și de el și… prin  ochii sfinților… așteptam/ aștept… să mă privească… așa cum mi-a spus la ultima întâlnire…  

 

Sunt drumuri care nu se opresc la granița… morții… Există un capăt al durerilor și un drum nesfârșit al neuitării… răsunau cuvintele lui… dincolo de moarte… dincolo de păcat… dincolo de durere…

 

De la Altar la Spitalul de Psihiatrie

 

1 comentariu

Mariana Ungureanu

Mare lucru să ai puterea așa de mare încât să luminezi calea cuiva la nevoie,rămânând până cât e necesar lângă și dv aveți din plin ! ❤

Lasă un răspuns