Dorință ascunsă în sufletul unui ierarh…

Avertisment: acest articol este nerecomandat minților înguste, îmbroboditelor si habotnicilor.

 

Cândva, am cunoscut un ierarh care avea o privire extrem de tristă. Mulți oameni au privirea tristă, dar privirea acelui ierarh purta parcă o durere imposibil de înlăturat. Așa mi s-a părut atunci. Că nu m-am înșelat, aveam să aflu abia anul trecut (2020).

L-am cunoscut cu vreo 23 de ani în urmă. Lucram în presă și scrisesem un articol despre un caz social. M-a sunat la redacție și mi-a zis că a citit articolul, că l-a impresionat foarte mult cazul și că ar vrea să ne întâlnim, pentru a dona o sumă de bani pe care să i-o dau persoanei respective.

Când ne-am întâlnit și m-a privit cu ochii aceia triști, am avut impresia că sufletul său strigă într-un pustiu al durerii. Chiar de la prima întâlnire, am petrecut mai mult de două ore alături de blândul ierarh. Am vorbit pe diverse teme și am convenit că vom ține legătura, ceea ce am și făcut.

Era un om bun, blând, cald, dar prin ochii săi vedeam amprenta suferinței pe care o purta acel suflet nobil.

La una dintre întâlnirile noastre, am îndrăznit și l-am întrebat:

-Sunteți trist sau mi se pare?

-Nu vi se pare, mi-a răspuns. Uneori, ca să nu spun mereu, da, sunt trist… Poate mai trist decât ar trebui să fiu.

După aceste cuvinte, biroul în care eram s-a cufundat în liniște. Nu l-am mai întrebat nimic. Mi-am dat seama că, acolo, în adâncul sufletului său, se afla o povară copleșitoare.

La un moment dat a oftat. Parcă ar fi vrut să spună ceva, dar cuvintele s-au întors în marea de lacrimi din sufletul său.

Am ținut legătura cu ierarhul respectiv, până a plecat din această lume.

În seara în care a fost depus în Catedrală, am mers la priveghi. Ochii aceia triști erau închiși și reci, ca două lespezi de piatră, care închideau, pentru totdeauna, durerea într-un suflet amuțit de prea multe lacrimi.

                                    ***

Continuarea, mâine, vineri, 17 decembrie.

Lasă un răspuns