Distrusă de un călugăr

 

Deși îmi propusesem să scriu un alt articol, deși mi-am propus să nu mai scriu despre mizeriile îmbrăcate în rochii negre (și aici vorbesc doar despre mizerii, nu despre toți, pentru că printre ei sunt și oameni minunați), nu pot trece nepăsătoare pe lângă suferințele oamenilor.

Cu puțin timp în urmă am primit un email în care o doamnă îmi spunea că-mi urmărește de mult blogul, că a mai vrut de câteva ori să-mi scrie, dar i-a fost teamă, și că mă roagă să-i las un număr de telefon și un interval orar în care pot fi contactată. Mi-a mai scris că simte că moare și că dorește să-mi vorbească despre calvarul pe care l-a trăit. Și încheia cu: „Vreau să-mi faceți publică povestea, pentru că nu vreau să mai treacă cineva prin ce am trecut eu sau – dacă este cineva în situația mea – să se trezească înainte de a fi prea târziu, așa cum este pentru mine”.

Evident că i-am dat numărul de telefon și evident că m-a sunat.

Povestea este una lungă și tulburătoare, poate fi chiar subiectul unui roman. Aici și acum voi sintetiza cât se poate de mult, iar dacă veți dori să revin cu mai multe detalii, o voi face.

Pe femeie să zicem că o cheamă Ariana. O femeie singură pe lume, abandonată de tată încă de la naștere și abandonată mai apoi și de mamă. A fost crescută de o mătușă, care a plecat din această lume când ea avea 23 de ani. Ariana are acum în jur de 55 de ani.

Încă de la 40 de ani a rămas fără loc de muncă. Intrând într-o cruntă depresie, și-a căutat alinarea la… mănăstire (biserică). A FĂCUT CEA MAI PROASTĂ ALEGERE.

Fraților, dacă vă simțiți fără rost, dacă nu mai aveți chef de nimic, dacă nu vă regăsiți și nu înțelegeți care este scopul vostru în viață, MERGEȚI LA PSIHOLOG, NU LA POPĂ! Vă spune asta una care a fost habotnică, adică eu, și care a stat 20 de ani prin biserici, încercând să se regăsească.

Nu vă mai luați după popii care vă spun că psihologul vă ascultă, dar nu vă iartă păcatele. Psihologul vă deschide mintea și sufletul, pe când popa vă închide și mintea și sufletul. Popa vă aruncă în capcana lui „așa a vrut Dumnezeu”, din care nu mai ieșiți nici morți și nici nu înțelegeți de ce trăiți.

Așa s-a întâmplat și cu Ariana. A intrat în malaxorul religiei, care a dus-o, într-adevăr, la un pas de moarte.

La început totul era poleit, strălucitor. Și-a găsit un duhovnic, mai mic decât ea cu vreo 5 ani. Un „părinte – pâinea lui Dumnezeu”. Atent, „iubitor”, milostiv etc. Ce să mai… „înger în trup”.

Biata femeie a crezut că și-a găsit liniștea și rostul în viață. În scurt timp avea să devină, printre altele, sluga călugărilor, dar mai ales a duhovnicului ei. 

În fiecare zi mergea la mănăstire, asista la slujbe, ajuta la bucătărie, făcea curățenie în biserică, la lumânărar, mătura prin curte etc. Făcea totul „pentru Dumnezeu”, risipindu-și viața, de fapt, pentru a servi unor călăi în rochii negre.

După un timp… duhovnicul a luat-o să-i slugărească și la chilie. Îi spăla hainele, îi călca, făcea curățenie, dar și mâncare, atunci când popa nu se mulțumea cu ce se dădea la trapeză.

Petrecând destul timp în casa duhovnicului ei, a văzut că, de multe ori, mânca de dulce în zilele de post, că bea băuturi fine, că dormea cu ucenici în pat de o persoană (pat pe care îl avea în primii ani, între timp și-a făcut pat cu baldachin).

Femeia a tăcut până la momentul în care, prin mănăstire, începuse să se vorbească de nopțile petrecute de duhovnicul ei alături de tinerii ucenici.

Atunci a îndrăznit și i-a zis:

-Părinte, vă rog frumos, fiți mai prudent! În mănăstire se spune că ați avea alte orientări.

Atunci „îngerul în trup” a urlat la ea:

-Trăiesc așa cum vreau! Nu-mi spui tu ce să fac!

-Părinte, dar…

-Taci!, a zis, dându-i o palmă peste față.

Femeia și-a prins capul între palme și a început să plângă. Trezit din turbarea lui, călugărul, speriat de ce ar fi putut să urmeze, a luat-o în brațe și a sărutat-o pe creștetul capului.

-Iartă-mă, te rog! A fost o ispită. M-a tulburat diavolul de tot. Iartă-mă și iertate îți vor fi multe păcate. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „când vezi un preot păcătuind, scoate-ți haina și acoperă-l”.

Femeia și-a șters lacrimile, l-a îmbrățișat și ea și i-a spus că-l iartă. RĂU A FĂCUT.

De-a lungul timpului, călugărul, probabil ca să-i demonstreze că nu este homosexual, i-a mai oferit niște tandrețuri „duhovnicești”, care de fiecare dată îi topeau inima.

Încet, dar sigur, călugărul a făcut-o total dependentă de el, atât emoțional, cât și material.

La un moment dat… a avut loc un episod tulburător, – pe care nu am timp să-l descriu acum -, în urma căruia călugărul a hotărât să nu o mai spovedească, dar a ținut-o aproape. Știa deja prea multe și putea deveni un pericol pentru el.

Chiar dacă nu se mai spovedea, continua să-i spună ce avea pe suflet, fără să-și dea seama că îi oferea în continuare total control asupra ei.

Cu 3 ani în urmă însă, călugărul a început să evite dialogul cu ea. Când femeia dorea să-i vorbească față către față, el găsea motive că e ocupat, că nu se simte bine, că una, că alta.

Începând să se cam lămurească de „sfințenia” din mănăstire, a vrut să-și facă o relație. S-a apropiat de un bărbat, iar călugărul nu i-a interzis asta. Bravo, canalie, bine că nu ai început cu păcatul, cu dogma și canonul. Ai o bilă albă de la mine, dar tot canalie ești.  

Din păcate pentru ea, după câteva luni de relație a descoperit niște lucruri terifiante despre bărbatul de care se apropiase.

S-a despărțit de el și s-a apropiat și mai mult de călugăr. A vrut să-i spună ce s-a întâmplat de a încheiat relația, dar canalia de călugăr nu a vrut să o asculte. A spus că nu are timp, dar că vor vorbi săptămâna viitoare.

După câteva luni îl ruga din nou să o asculte. Din nou îi spunea: săptămâna viitoare. Starea ei fizică și psihică se înrăutățea de la o zi la alta. Începuse să iasă tot mai rar din casă.

De la începutul anului 2021 zilele ei au devenit coșmaruri greu de trecut. Și tot de la începutul anului, în fiecare săptămână îl ruga pe călugăr să o asculte și în fiecare săptămână primea același răspuns: săptămâna viitoare. Fiind într-o depresie cronică, nu a mai fost în stare de nicio activitate. Stătea zi și noapte în pat. Se mai ridica doar pentru necesitățile fiziologice și pentru a da de mâncare pisicuței pe care o are.

Călugărul – călău avea, totuși, „grijă” de ea. Îi trimitea fie prin curier, fie prin intermediul vreunui taximetrist, cele necesare.

Vedea că starea ei se înrăutățea de la o zi la alta, iar lui îi convenea de minune situația respectivă. Anulase un om care putea deveni un pericol pentru el.

Cu vreo câteva luni în urmă, biata femeie, a început să scape toate obiectele din mână și să nu mai aibă putere să țină măcar telefonul. Când vorbea cu „duhovnicul”- călău, îl ținea cu ambele mâini și îi spunea asta.

„Îngerului în trup” nu-i păsa. Nu că nu o întreba de ce a ajuns în starea aceea, dar nici nu voia să o asculte.

La momentul acesta femeia respectivă este într-o stare jalnică. Nemaiavând nicio activitate, i s-au atrofiat mușchii. Nu mai e în stare nici măcar să-și facă duș.

Stând în pat și tot stând în pat zi și noapte, s-a gândit la multe. Într-o seară și-a adus aminte că, după un dialog foarte cald, i-a zis „duhovnicului” ei:

-Părinte, sunt singură pe lume, numai pe dumneavoastră vă mai am. Vă rog să nu mă abandonați niciodată!

Iar el i-a răspuns. Atenție!

-Nu te abandonez, pentru că doar eu o să te îngrop.

Atunci s-a trezit ca dintr-un vis și a început să vadă lucrurile foarte clar.

L-a sunat pe călău și i-a spus că a înțeles tot. Că a înțeles de ce a fost atât de indiferent și de ce a tot mințit-o că o va asculta săptămâna viitoare.

Călugărul i-a răspuns:

-Da, te-am mințit, pentru că asta era singura variantă. Nu am chef să te ascult. M-am săturat să tot ascult oamenii.

-Și nu puteați să-mi spuneți asta de la început, când aveam încă putere și când aș fi putut să-mi croiesc un alt drum?

-Nu, pentru că nu am știut cum vei reacționa. Mi-am propus să te mint atât cât va merge și, când te vei prinde, o să văd eu ce fac. Dacă zici că ți-am făcut rău, n-ai decât să rupi relația cu mine.

Mă opresc aici deocamdată, nu înainte de a-i adresa și eu câteva cuvinte călăului.

Auzi, măi canalie, acum să se îndepărteze de tine, când știi că nu mai e capabilă să coboare să-și ia o pâine și nici nu mai are pe ce bani?

Acum, după ce ai folosit-o și ai făcut-o din om neom?

Mă, nefericitule, dacă nu ai chef să-i asculți pe oameni, ce cauți, mă, la mănăstire? Du-te și fă-te văcar, cioban, grăjdar. Preoția nu e de tine.

Și ca să vedeți până unde a mers acest individ în rochie neagră, a amenințat-o pe biata femeie că, dacă spune vreun cuvânt cuiva, dacă îi face vreun scandal, EL SE OMOARĂ ȘI O SĂ-L AIBĂ PE CONȘTIINȚĂ ȘI O SĂ RĂMÂNĂ ȘI MURITOARE DE FOAME.

Voi reveni cu episodul care a schimbat multe în sufletul bietei femei, episodul după care „îngerul în trup” nu a mai vrut să o spovedească.

Vă asigur că e tulburător.

Deși s-a ivit această situație și mi-a dat planurile peste cap, mă voi ține totuși de cuvânt și, mai târziu, voi posta următorul fragment din romanul „În trup străin”.    

 

Lasă un răspuns