Departe de lume…

Fotografii, înregistrări video, trăiri, amintiri, ceas după ceas, zile și nopți. Un alt periplu Botoșani – Biserica Uspenia, apoi Mănăstirea Agafton[1] – locul în care timpul a uitat să mai curgă. Mănăstirea părea zugrăvită într-un tablou peste care trecuseră mai mult de 100 de ani. Doar biserica mare, aflată în renovare, mai amintea faptul că totuși acel așezământ monahal face parte din realitatea zilelor noastre.

Maica stareță, Ambrozia Hrițuc, după ce m-a primit cu deschiderea unui om în sufletul căruia se află Hristos, mi-a prezentat mănăstirea. În locul acela ”sechestrat” într-o pace a vremurilor trecute, locuise cândva cele trei mătuși ale marelui poet Mihai Eminescu[2]. Avea mai puțin de 12 ani când[3], Eminescu, punea într-o desagă Ceaslovul, covrigi, colaci și mere și dispărea câte 2-3 zile în pădurea din spatele mănăstirii. Mătușile lui erau foarte îngrijorate pentru faptul că ”Mihăiță”, cum îl alintau, dormea prin păduri. Deși au încercat, nu au putut să-l înțeleagă niciodată. ”M-am chinuit, dar nu l-am înțeles. Sufletul lui avea un lacăt mult prea mare pentru a-l putea deschide” spunea maica Olimpiada.[4]

Mergând cu maica stareță și povestindu-mi câte ceva despre casele acelea îmbătrânite, cu pereți fisurați, iar unele pe jumătate acoperite, am ajuns în fața unei căsuțe ce părea că vrea să se ascundă în pădure. Mică, veche și izolată, lăsa impresia că s-a rătăcit de surorile ei.

-În casa aceasta se retrage, foarte des, Înaltpreasfințitul, a spus maica stareță, iar cuvintele sale au căzut ca un trăsnet peste sufletul meu.

În cel mai neașteptat mod, Dumnezeu mă smerea și-mi arăta că, eu care căutam să văd lucrurile în profunzimea lor, puteam fi superficială, uneori.

-Cine? Înaltpreasfințitul Teofan? am întrebat uluită, crezând că nu am auzit bine.

-Da, Înaltpreasfințitul. Când îi permite timpul și mai ales în posturi, se retrage aici o săptămână, două, depinde de programul pe care îl are.

-Cum? Înaltpreasfințitul rămâne aici, în căsuța aceasta fără curent electric și fără apă curentă? Fără niciun fel de condiții?

-Da. Și pe noi ne-a surprins. Ba mai mult, în săptămânile în care locuiește aici, singur, fie nu iese din casă, fie se plimbă singur prin pădure. Se roagă, se roagă tot timpul… mănâncă o dată în zi, foarte puțin și numai hrană uscată. Nimic gătit.

Mi s-a pus un nod în gât. Îmi venea să plâng. Știam că Mitropolitul Teofan este un călugăr bun, știam că postește, că se roagă, știam că e sincer și sensibil, știam că are o fire meditativă, dar că alege să se retragă zile și nopți, într-o casă care semăna cu o peșteră, nu mă așteptam. Tocmai ce-l etichetasem că trăiește într-un lux în care eu nu aș fi putut trăi și… Dumnezeu mă adusese în fața unei căsuțe, care parcă se pregătea să se prăbușească, o căsuță cu niște condiții precare în care eu chiar nu aș fi putut locui, dar în care Mitropolitul Teofan își trăia momente de taină ale sufletului său. Aș fi vrut să mă apropii, să privesc puțin pe fereastră, dar nu am putut. Dacă aș fi făcut asta, aș fi simțit că tulbur gândurile, rugăciunile și lacrimile lăsate acolo de Înaltpreasfinția Sa.

-Măicuță, rar rămân fără cuvinte, dar acesta este unul dintre acele momente rare.

-Îl cunoașteți pe Înaltpreasfințitul?

-Da, îl cunosc de când era Episcop – Vicar Patriarhal. Știam că e un om special, dar văd că e mult peste ceea cea am crezut și am înțeles.

-Când ne-a zis că această căsuță va fi adevărata reședință a Înaltpreasfinției Sale, am crezut că glumește. În prima seară când a rămas aici și am văzut că șoferul pleacă singur, ne tot uitam pe fereastră așteptând să vină să-l ia pe Înaltul. ”Maică, Părintele Mitropolit, chiar rămâne aici”, i-am spus maicii secretare pe la ora 22.30. ”Hai să încuiem poarta!”. După ce am încuiat poarta, parcă tot nu ne venea să credem. Am mers împreună până aproape de căsuța aceasta și am văzut cum se reflecta în fereastră flacăra unei lumânări, semn că Înaltpreasfinția Sa se ruga.

Mi-am trecut mâna peste frunte și am oftat. Imaginea Mitropolitului Teofan, cu mâinile încrucișate și privirea în pământ, îmi spunea mult mai multe decât în seara în care fusesem la reședință.

După câteva ore petrecute la Mănăstirea Agafton, când soarele plecase demult de pe cer, i-am mulțumit maicii starețe și m-am întors la  Memorialul Ipotești, Popasul turistic Floare albastră, unde eram cazată. . O mulțime de stări se îmbulzeau la ușa sufletului meu. Primisem o primă lecție din lungul șir care avea să urmeze.

[1] Detalii în cartea ”Prin anotimpuri la mormântul lui Eminescu”
[2] Schimonahiile Olimpiada, Fevronia și Sofia Iurașcu, schimonahia Olimpiada fiind și stareța mănăstirii
[3] Poezia ”Fiind băiet păduri cutreieram”, a fost inspirată și din nopțile petrecute în pădurea de lângă Mănăstirea Agafton
[4] ”Prin anotimpuri la mormântul lui Eminescu” – pagina 89

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Cuvinte…

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 18

Într-o căsuță ca aceasta se retrage Mitropolitul Teofan.

Biserica ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil – monument istoric din cadrul Mănăstirii Agafton. 

Biserica mare

1 comentariu

Ma bucur ca sunt asa oameni in biserica!!!

Lasă un răspuns