De la Altar la Spitalul de Psihiatrie

La sfârșitul articolului „Călugăria – ținutul răstignirii a tot ce-i omenesc” v-am lăsat trei titluri de articole: Prostituate la 12 ani; Rușinea de a fi virgină; De la Altar la Spitalul de Psihiatrie și v-am rugat pe voi să alegeți subiectul pentru următorul articol.

Răspunsurile voastre au fost împărțite între: ”toate sunt interesante, tratați-le pe rând” și „De la Altar la Spitalul de Psihiatrie”. Deoarece au fost mai mulți cei care au optat pentru subiectul „De la Altar la Spitalul de Psihiatrie”, am ales să scriu despre acest subiect, nerenunțând, bineînțeles, la celelalte.

       Așa că… hai să povestim!

                                              ***

În ceața unor lumi străine…

 

Era o toamnă târzie, răscolitoare, posacă… supărată pe iarna care voia să vină.

În urma unei grave depresii, un prieten ajunsese la Spitalul de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia”. Cu inima strânsă am mers să-l vizitez. Nu era pentru prima dată când mergeam în vizită la cineva internat la psihiatrie, dar sentimentele erau aceleași: compasiune, tristețe, durerea născută din neputința de a-i ajuta…

La momentul acela, cu prietenul meu nu am putut vorbi prea mult. Se afla sub efectul medicamentelor antidepresive și al somniferelor. Mă privea ca prin ceață. Încerca să-mi spună ceva, dar nu reușea. Cu greu… mi-a mulțumit pentru daruri și m-a rugat să nu spun nimănui că este internat acolo. I-am promis că-l voi vizita în fiecare zi și i-am spus că sunt sigură de faptul că își va reveni foarte curând.

Am părăsit salonul în care niște oameni, cândva activi, zăceau ca niște legume… Priviri pierdute și minți pierdute… Oameni învăluiți în ceața unor lumi străine de ei…

Am străbătut holul lung pe care se perindau fie asistente, fie pacienți îmbrăcați în pijamale ponosite. Din unele saloane se auzeau răcnete… ca de animale… Părea o aripă întunecată a iadului transportată pe Pământ.

 

Preotul ”nebun”

 

Apăsată de tot felul de gânduri, am pășit pe aleea care ducea către ieșirea din lăcașul oamenilor cu mințile rătăcite.

-Domnișoară, domnișoară!, am auzit… la un moment… dat un glas în spatele meu.

M-am întors. Era un bărbat la vreo 45-50 de ani, pacient al acelui loc al nefericiților.

-Îmi cumpărați și mie un corn și o sticlă de suc?, m-a întrebat trăgându-și agitat mânecile de la bluza de pijama peste degete.

-Da. Sigur. Haideți la chioșc!

Am mers împreună la chioșcul de la intrarea în spital. Tremurând, a comandat doar ce-mi spusese că vrea: un corn și o sticlă de suc. L-am îndemnat să ia și alte produse pe care și le-ar dori.

-Păi… vreți?, m-a întrebat reținut.

-Da. Luați tot ce aveți nevoie!

Și a comandat, dar nu prea multe produse. Deși își pierduse mințile, demnitatea și bunul simț nu și le pierduse.

A luat punga în care erau cumpărăturile, mi-a mulțumit și a rămas în fața mea privindu-mă în ochi.

-Sunteți un om bun, mi-a spus. Așa că… îndrăznesc să vă întreb dacă vreți să stați puțin de vorbă și cu mine.

Am zâmbit amar. Singurătatea din privirea lui, m-a făcut să-mi înghețe sufletul.

-Sau… vă grăbiți?, a adăugat.

-Nu. Nu mă grăbesc. Vreți să ne plimbăm puțin sau ne așezăm pe o bancă?

-Ne așezăm. Nu prea mă țin picioarele. Uitați! Pe banca aceea! De-acolo se vede cel mai bine biserica, a zis arătându-mi o bancă din apropierea bisericii.

Ne-am așezat. O pală de vânt dușmănos se stârnise anume pentru a răscoli frunzele adormite din curtea spitalului. Copacii desfrunziți parcă cereau îndurare cerului… Eram într-o lume stranie în care se adunase multă durere.

 

”Nu mai am nimic…”

 

-Eu sunt preot… mi-a zis imediat ce ne-am așezat pe bancă… De fapt… am fost…

L-am privit și nu am spus nimic. Știam că la un spital de psihiatrie oricine poate fi orice.

-Nu mă credeți, așa-i?, m-a întrebat strângând la piept punga cu produsele cumpărate de la magazinul spitalului.

-Ba da, vă cred. Așteptam numai să-mi povestiți mai departe.

Cunoșteam regula. Pe un om cu mințile rătăcite, nu-l contrazici și nu stai cu spatele la el.

-Numele meu este… și am fost preot la biserica din localitatea… județul… Biserica avea hramul…

Când am văzut că-mi dă atâtea date, mi-a fost clar că bietul om își amintea… cine a fost. Deși îmi fusese clar că spune adevărul, când am ajuns acasă am verificat și, da, avea dreptate. Datele erau conforme cu realitatea.

-Am iubit mult preoția, L-am iubit pe Dumnezeu, mi-am iubit familia, enoriașii… Am fost fericit în bisericuța mea, în familia mea, în comunitatea mea… a continuat cu o tristețe sfâșietoare… Am avut de toate, iar acum… nu mai am nimic… Sunt doar un nebun aruncat într-un spital de psihiatrie din care nu știu dacă voi mai ieși vreodată.

-Dar dumneavoastră nu păreți deloc așa cum ziceți că sunteți…

-Ba da, ba da, m-a întrerupt. Sunt nebun. Acum sunt sub tratament, dar dacă n-aș fi… Vreți să vă povestesc?

-Sigur. Nu vă mai întrerup.

-Am trei copii… de fapt… am avut, pentru că ei au uitat de mult de mine. Pe toți îi iubeam, dar cel mic era lumina ochilor mei. Își dorea să fie preot, să-mi urmeze. Era nelipsit de la slujbe, – îngerul meu văzut din altarul plin de îngeri nevăzuți. Abia ce împlinise 15 ani… când s-a întâmplat…

 

Jaful…

 

Într-o sâmbătă, după Vecernie, am avut câteva bătrâne de spovedit. Le-am spovedit în liniștea bisericuței mele. Băiețelul meu cel scump plecase deja acasă. După ce am terminat de spovedit, am încuiat biserica și am plecat și eu acasă, la familia mea dragă. A fost o seară obișnuită. Nimic nu anunța ce avea să se întâmple.

După o noapte liniștită, ultima noapte liniștită din viața mea, duminică dimineața am mers, ca de obicei, la bisericuța pe care o iubeam atât de mult.

Când am ajuns, am avut un șoc. Ușa bisericii era spartă. În biserică aveam o singură icoană de valoare, o icoană veche de vreo 150 de ani, care era așezată spre închinare. Din Casa Domnului, dată în grija mea, lipsea acea icoană și puținii bani din cutia milei. Am sunat la poliție, anunțând jaful. Credincioșii începuseră se adune la biserică, oamenii legii au venit și ei. Au făcut fotografii, au luat amprente, le-am dat fotografia cu icoana respectivă, mi-au promis că vor face tot posibilul să prindă făptașul și să recupereze icoana.

Am început Liturghia mai târziu. Îngerul meu, băiatul meu drag mă încuraja, îmi spunea să nu-mi fac griji, să nu mă tulbur mai mult decât e cazul, deoarece oamenii legii își vor face datoria.

La Sfânta Liturghie m-am rugat din toată inima ca făptașul să fie prins, iar icoana să se întoarcă în bisericuța noastră mică. După slujbă, credincioșii au zis că se vor ruga și ei pentru ca icoana în fața căreia înălțaseră atâtea rugăciuni, să se întoarcă acasă.

După o săptămână de lacrimi și de rugăciuni, la sfârșitul Vecerniei din următoarea sâmbătă, au venit cei doi polițiști care se ocupaseră de caz. Țineau icoana în mâini. Deși era acoperită cu o pânză albă, știam că e icoana noastră. O cunoșteam după dimensiuni.

 

”S-a făcut întuneric…”

 

Au așteptat să se termine Vecernia și să plece credincioșii, apoi mi-au înmânat icoana spunând că au găsit-o chiar când urma să fie scoasă din țară. I-am întrebat dacă l-au găsit pe cel care o furase. Mi-au spus că da, după care au început să privească unul către celălalt. ”Cine e? Cine e nefericitul care și-a murdărit mâinile vrând să câștige bani de pe urma unei icoane martoră a atâtor slujbe și rugăciuni? Spuneți, cine e?” S-au privit din nou reciproc, iar unul dintre ei a spus: „Fiul dumneavoastră cel mic”. În momentul în care am auzit… am văzut negru în fața ochilor, s-a făcut întuneric… întuneric în biserică… întuneric în mintea mea. N-am mai știut unde sunt și ce spun. Am început să urlu, am aruncat tot ce era în jurul meu. A venit soția, au venit copiii, vecinii, toți au încercat să mă liniștească. Nu a fost chip. După vreo 30 de minute au chemat salvarea și m-au adus unde vedeți. Toate astea le-am aflat după ce mi-am revenit cât de cât.

După o săptămână în care aflasem că am fost declarat nebun cu acte în regulă, am primit și vestea destituirii mele. La prima vizită a familiei, băiatul meu cel mic, lumina ochilor mei, mi-a spus că va plăti pentru ce a făcut, dar că are nevoie să știe că l-am iertat. Îl iertasem. Nu mă iertasem însă pe mine. Nu-mi iertasem neputința de a-mi stăpâni poate emoțiile sau poate orgoliul… că mă făcuse de râs… Dumnezeu știe ce…

Bărbatul a oftat și și-a trecut palma peste frunte. În curtea spitalului, sub razele soarelui, aruncate printre nori uneori, se plimbau niște oameni care semănau a roboți programați… cu mers sacadat și privire fixă. Un tânăr îmbrăcat într-o pijama cu nasturii de la cămașă încheiați inegal… s-a oprit lângă noi și ne-a întrebat cât e ceasul.

După ce i-am răspuns, a clătinat din cap și a spus:

-Trebuia să cânte cocoșul. Nu știu de ce n-a cântat. Când vine dimineața?, m-a întrebat privindu-mă fix.

-Mai e puțin, i-am spus aproape șoptind.

-Bine, bine, a zis… mă duc la Napoleon…

Tânărul a plecat… în realitatea lui era noapte și nu cânta cocoșul… dar trebuia să ajungă la Napoleon.

-Vedeți cât de nenorociți suntem?… Niște nebuni uitați de toți…, a zis fostul preot.

Am oftat. Aș fi vrut să spun ceva, dar… ce ar mai fi fost de spus?…

 

”Unde o fi Dumnezeul meu?” 

 

-Sunt internat de un an și jumătate aici (timpul estimat de bietul bărbat era posibil să fie real sau nu), a continuat. Aproape un an m-au vizitat ai mei, la început mai des, apoi din ce în ce mai rar. Începuseră să le fie rușine cu un nebun ca mine. La ultima vizită, soția m-a anunțat că a înaintat actele de divorț. Mi-a spus că eu nu-mi mai revin, că trebuie să mă resemnez și să înțeleg că ea dorește să-și refacă viața, nu să fie condamnată alături de un om bolnav ca mine.

N-am zis nimic. N-am avut puterea… Am făcut doar un gest… că înțeleg. Eram tot în curtea spitalului, tot pe o bancă. În momentul în care s-a ridicat de lângă mine, am știut că nu o voi mai vedea niciodată. Și cât am iubit-o… Doamne, cât am iubit-o!!!…

Cuvintele spuse de preot nu păreau a fi cuvintele unui om cu mințile rătăcite… Și totuși… el se afla acolo… La un moment dat a întins mâna către biserică…

-Unde o fi Dumnezeul meu? Că… nici pe El nu-L mai simt aproape… Intru în bisericuța asta, merg la slujbe și mi se pare că sunt pe un tărâm total străin… Nu știu pentru ce păcate plătesc… aș vrea să știu de ce am ajuns… de viu… în iad?!? Mă uit la altar, la icoane și… toate-mi sunt străine. Parcă toate mă resping… Uneori aș vrea să plâng… să plâng mult, dar… nu mai pot. Mi s-a împietrit inima… rău… De ce nu mă mai iubește Dumnezeu?, m-a întrebat căutându-mi privirea.

-Știu că în situația în care sunteți e greu să acceptați ce vă spun… dar… Dumnezeu ne iubește pe toți…

-Da, da, chiar pe toți ne iubește, m-a întrerupt. Aș vrea să știu și eu ce fel de iubire e asta pe care o manifestă față de mine?

-Într-o zi o să înțelegeți de ce s-au întâmplat toate… Vă veți reveni și atunci veți înțelege mai multe. Dumnezeu nu vă va lăsa fără răspuns.

-V-am reținut prea mult. O să văd… Îndrăznesc să vă mai întreb ceva. Cât timp veți veni la cunoștința dumneavoastră, veți trece și pe la mine? Mă găsiți la Pavilionul… salonul…

-Dacă vreți, sigur că trec.

-Vă rog să treceți, nu doar să spuneți că treceți pentru că… sunt nebun.

-Vă veți convinge data viitoare. Mergeți și vă odihniți și sigur ne vedem curând.

-Vă aștept, să știți că vă aștept…

Am părăsit spitalul cu lacrimi în ochi. I-am mulțumit o dată în plus lui Dumnezeu pentru toate darurile și mai ales pentru sănătate.

 

”Am și uitat unde sunt…”

 

În următoarea zi, am mers din nou la Spitalul de Psihiatrie, cu daruri pentru cei doi prieteni. Aveam deja doi prieteni în acel nefericit loc. După ce am vorbit cu prietenul meu care se simțea mult mai bine, am mers la salonul în care era internat îndureratul preot.

Am bătut la ușă și am deschis încet. Preotul era în pat cu privirea ațintită în tavan. Când m-a văzut… a sărit din pat:

-Ați venit?, m-a întrebat luminându-se la față.

-V-am spus că vin, am zis în șoaptă pentru a nu-i trezi pe pacienții care dormeau.

I-am dat darurile pe care i le adusesem. Le-a pus în grabă pe noptieră, s-a încălțat cu pantofii scorojiți și am ieșit în curtea spitalului.

-S-a dat o mare luptă în sufletul meu după ce ați plecat. Pe de o parte simțeam că sunteți un om bun și că nu mă mințiți, iar pe de altă parte credeam că ați fost un vis, o iluzie.

-Nu, n-am fost. Iată că exist în realitate, am spus zâmbind.

Ne-am plimbat pe aleile cu frunze îmbătrânite, ne-am așezat pe banca de lângă bisericuță. Mi-a povestit despre bunica lui pe care o iubea foarte mult și care plecase din această lume, despre anii de seminar, despre hirotonie, despre multe alte lucruri.

-Am și uitat unde sunt. Mă simt liber lângă dumneavoastră. Parcă am stat la povești cu o foarte bună prietenă, a spus după un timp. În sfârșit un moment de liniște după atâtea zile și nopți de tulburare și de frământare. Vă mulțumesc mult! Ați stat destul cu mine. Când mai veniți? Acum vă cred că veniți.

-Mâine, i-am răspuns zâmbind.

-Prietenul dumneavoastră cât timp va mai fi internat?

-Nu știu. Probabil vreo săptămână.

Și-a prins capul între palme și a oftat.

-Nu vă îngrijorați, o să vă mai vizitez și după aceea, i-am spus intuind că la asta se gândea.

-Păi… o să veniți doar pentru mine?

-Sigur. Uneori poate voi veni mai des, alteori mai rar, depinde cum îmi va permite timpul, dar de venit tot mai vin.

-Vă mulțumesc! Vă cred! Sunteți un om minunat.

 

”M-am împăcat cu Dumnezeu…”

 

După ce prietenul meu s-a externat, l-am mai vizitat un timp… De fiecare dată făceam în așa fel să uite că se află în acel loc și… reușeam.

 În ziua aceea în care nu bănuiam că va fi ultima hărăzită întâlnirii cu bietul preot, ne-am plimbat mult pe aleile spitalului, mi-a povestit multe… Când soarele se pregătea să apună, eram în fața bisericii. M-a privit lung și a oftat.

-Vreți să intrăm puțin în biserică?, l-am întrebat simțind că își dorea să facă acest lucru.

-În tărâmul unde simt durerea cel mai rău?, mi-a răspuns cu o altă întrebare.

-Dacă nu doriți, nu intrăm. V-am întrebat doar…

M-a mai privit o dată, apoi cu pași grei s-a îndreptat către ușa bisericii. A deschis ușa încet și a intrat. L-am urmat. S-a oprit în fața icoanei Maicii Domnului și a îngenuncheat cu capul între palme. Eu m-am oprit la ușă.

Era liniște. O liniște menită parcă să repare suflete.

După câteva minute în care doar privirile însuflețite ale sfinților ne priveau, am auzit niște suspine înăbușite. Preotul plângea. Își plângea amarul, își plângea viața juruită… de o nefericită întâmplare… infernului nebuniei, își plângea singurătatea…

Imaginea aceea cu preotul în pijamale plângând în fața icoanei Maicii Domnului, mi-a frânt sufletul. Lacrimile lui scriau pe zapisele Cerului durerea pe care o purta.

După un timp s-a ridicat, s-a închinat, a sărutat icoana și s-a apropiat de mine. Avea ochii roșii, iar mânecile de la cămașa de pijama erau ude de lacrimi.

-M-ați împăcat cu Dumnezeu, mi-a șoptit. Mi-am revărsat toată durerea în fața Maicii Domnului și a bunului Mântuitor. Dacă nu ne vom mai vedea niciodată, a zis parcă presimțind că aceea avea să fie ultima întâlnire, să știți că vă voi purta în inima mea. Datorită dumneavoastră, pentru mine, viața nu mai reprezintă o corvoadă… nici moartea. M-am împăcat cu Dumnezeu, cu mine, cu soarta, cu locul acesta sau cu altul care ar putea să fie…

Am ieșit din biserică. Îmi venea să plâng… rău… Abia mi-am stăpânit lacrimile.

-Nu vă întristați!, a continuat. M-am împăcat până și cu nebunia mea. De-acum va fi liniște… oriunde aș fi… aici sau dincolo… Acum știu că și pentru nebuni există loc în Rai… dacă te împaci cu Dumnezeu…

Aș fi vrut să spun ceva, dar n-am mai fost în stare.

-Vă mulțumesc pentru ziua asta. V-am reținut mult prea mult. Mergeți acasă! Știu că veți mai veni. Să dea Domnul să ne mai găsim, dacă nu, rămâne amintirea și liantul nevăzut care leagă suflete. Vă mulțumesc din toată inima!

-Și eu vă mulțumesc! Acum sunt mult mai liniștită pentru că nu vă mai știu singur. L-ați redobândit pe Dumnezeu. Voi mai veni. Sigur voi mai veni!

 

Nu l-am mai găsit… 

 

Ne-am despărțit. A rămas privind în urma mea, iar eu am plecat cu speranța că ne vom revedea. Următoarea dată când am mers să-l vizitez, nu l-am mai găsit. De la o asistentă am aflat că fusese transferat, cu acordul aparținătorilor, la un centru de bolnavi psihic irecuperabili.

Am sunat la centrul respectiv și am spus că doresc să vin să-l vizitez. Răspunsul a fost că… nu se poate, deoarece protocolul, pentru noii internați, presupune investigații amănunțite, tratamente pe măsură și că în astfel de situații au acces doar aparținătorii. După un timp… am sunat din nou și… din păcate… am primit același răspuns: ”Poate fi vizitat doar de aparținători”

Am închis telefonul și am rămas îngândurată… privind pe fereastră. Mă gândeam la soția lui care uitase că acel bărbat o iubise mult… la copiii lui care uitaseră că au un tată… la enoriașii care îl adulau pe noul preot… Mi se părea nedrept ca un om chinuit de propria-i viață, să fie chinuit și de uitarea oamenilor… Nu-mi rămânea decât să mă rog pentru bietul preot… să nu-l uit… Și nu l-am uitat…

Pentru că voi sunteți coautorii acestui articol, deoarece voi ați ales acest subiect, vă mai las trei titluri și vă rog să alegeți tot voi pe care dintre ele doriți să-l aveți pentru săptămâna viitoare: 15 ani închis într-un beci; Drama unui pictor de biserici; Vrăjitoarea oarbă.

După cum am menționat și la începutul acestui articol, titlurile rămase de data trecută, dar și cele care vor rămâne acum, vor fi toate publicate… la un moment dat.

Vă îmbrățișez cu drag… pe toți!

Călugăria – ținutul răstignirii a tot ce-i omenesc…

 

 

 

6 comentarii

Cazan Gherghina

Nu știu dacă plânsul meu , ar putea vindeca suflete . Durerea ce am simțit-o când am citit aceste adevăruri ma darămâ . Draga mea Miha , ești puternică , prin cate ai trecut , ai avut puterea și te-ai ridicat . Tu nu numai ca te-ai ridicat pe tine, dar ai ridicat și alte persoane . Bunul Dumnezeu să te aiba in paza Sa !🥰🥰

Da cu lacrimi si amaraciune in suflet acei oameni care sunt parinti, frati si surorile noastre ne lepadam foarte usor de ei invocand n motive …..din diverse socuri mintea ne joaca feste si chiar si cei mai puternici cad prada acestor boli si ei nu mai au discernamat …..dar eu vin cu o intrebare ……..cum poti sa ti refaci viata……..stiind ca omul drag il lasi si bonlav si de izbeliste?………

Constantin Cumpănă

Viața sexual-religioasă a lui Teodosie, următorul.

Mariana Ungureanu

Drama unui pictor de biserici ,urmatorul!

Mariana Ungureanu

Ce bn că existați, ce bine că sunteți puternică și sensibilă cu sufletele noastre,ce bine că ,deși sunteți foarte încercată, Lumina lui Dumnezeu e și mai puternică in dv,e foame de oameni ca dv ,chiar aveți puterea de a aduce Cerul în inima noastră,implicit in a mea!!!! Multumesc pt harul de a scoate ce-i mai frumos din mine!

am plâns in hohote citindu va articolul.Ce cruce grea! nu boala in sine ci mai ales uitarea, abandonul la care este condamnata o astfel de persoana greu încercată .

Lasă un răspuns