Cuvinte…

După ce i-am dat și eu cărțile pe care i le adusesem, am povestit una, alta… În timp ce vorbeam, admiram în continuare palatul care, cu adevărat, părea ireal.

-În ce lux trăiți… Înaltpreasfințite! i-am zis către finalul convorbirii. Eu n-aș putea să trăiesc într-un astfel de loc.

-Eu trăiesc foarte bine, a zis încrucișându-și mâinile, semn că se închisese, că nu mai era dispus să poarte un dialog.

-Văd, am spus zâmbind. Sper că nu v-ați supărat pentru faptul că am spus ce am gândit.

-Nu m-am supărat. V-am răspuns, a zis vizibil afectat.

-Vă mulțumesc pentru disponibilitatea de a mă primi. Voi rămâne pe aici aproape două săptămâni. Am multe drumuri de făcut. Dacă nu v-ați supărat pe mine, voi mai trece înainte de a pleca spre București.

-Nu m-am supărat deloc. Vă aștept, a spus cu privirea în pământ.

-Îmi mai dați binecuvântare sau nu? am întrebat văzând că nu mă mai privește.

-Sigur că vă dau. Să aveți o noapte liniștită! a spus tot fără să mă privească.

M-a condus până la ușă, apoi a intrat în grabă în reședință. Știam că Înaltpreasfințitul este un om sensibil, dar nu credeam că o să-l afecteze ceea ce îi spusesem.  

În drum spre hotel mă întrebam de ce l-or fi deranjat atât de mult cuvintele mele. În curând, aveam să înțeleg faptul că, îl rănisem pentru că-l etichetasem după realitatea imediată pe care o oferea acel palat. Pentru graba mea de a exprima ceea ce văzusem superficial, Dumnezeu avea să mă smerească într-un mod neașteptat.

Când am ajuns la hotel l-am sunat pe duhovnicul meu și i-am povestit.

-Vaaai, nu se poate! a exclamat. Cum să-i ziceți așa ceva? Dumneavoastră chiar nu vă puteți abține?

-Inutilă întrebarea. Știți bine că nu.

-Sunați-l măcar și cereți-vă iertare!

-Pentru ce să-mi cer iertare? Pentru că am spus ce am gândit?

-Și dacă se supără pe dumneavoastră, nu vă pare rău?

-Sigur că-mi pare, știți bine că eu îl apreciez foarte mult pe Înaltpreasfințitul încă de la București.

-Atunci cereți-i iertare!

-Nu am pentru ce. Nu înțelegeți? Nu simt să fac asta.

-N-aveți niciun pic de diplomație, a zis stupefiat.

-N-am. Pentru mine, diplomația este echivalentă cu viclenia, deci: n-am.

-Nu e chiar așa.

-Pentru mine chiar așa e. În fine voi vedea la întoarcere dacă mă va mai primi.

-Nu-mi vine să cred că ați fost în stare să-i ziceți așa ceva. Sunați-l! Vă rog!

-Nu-l sun. Ce vreți să fiu fățarnică și să-i spun că îmi pare rău pentru că am spus ce am gândit, dacă nu-mi pare? Vreau să mă odihnesc. Îl sun mâine să-l mai întreb o dată dacă s-a supărat.

-Bine. Aveți grijă ce faceți! Doamne ajută! Noapte bună.

Am stins lumina și m-am așezat pe pat. Imaginea Mitropolitului cu mâinile încrucișate și cu privirea în pământ, începuse să mă pună pe gânduri. Conștiința mă avertiza că nu am făcut bine ce am făcut. În primul rând, Înaltpreasfințitul moștenise acea reședință, nu o construise Înaltpreasfinția Sa, iar în al doilea rând, chiar dacă am spus ce am gândit, trebuia să folosesc totuși alte cuvinte, având în vedere faptul că, știam cât de sensibil este Mitropolitul Teofan. Am adormit cu gândul că în următoarea zi voi încerca să îndrept cumva lucrurile.

În zorii zilei, când alarma telefonului a sunat, l-am oprit instinctiv. Aș fi vrut să mai dorm puțin, dar brusc mi-am adus aminte că urma o zi foarte plină: Parcul Copou, Muzeul Eminescu, Ipotești, ”lacul codrilor albastru” și altele dacă mi-ar mai fi rămas timp.[1] M-a pregătit pentru o primă zi petrecută pe meleagurile amprentate de numele genialului Eminescu. Înainte de a ieși din hotel, l-a sunat pe Mitropolitul Teofan. Mi-a răspuns mai greu, deși, în timp ce suna telefonul, mă gândeam că nu-mi va mai răspunde. L-am întrebat dacă, totuși, este supărat din cauza cuvintelor mele.

-Nu sunt supărat, v-am spus și aseară. Știu că spuneți ceea ce gândiți.

-Așa e, dar cred că trebuia să fiu puțin  mai atentă la cuvinte. Îmi dați speranța că ne vom vedea și după ce voi termina documentarea?

-Sigur, numai să mă anunțați cu o zi înainte să vă spun când mă puteți găsi. Călătorie plăcută în continuare și spor în tot ceea ce v-ați propus!

I-am mulțumit și m-am și liniștit. Știam că Înaltpreasfințitul Teofan este sincer. Știam că nu folosește cuvinte de complezență. Am vizitat tot ce am putut vizita în ziua respectivă, apoi am plecat către Ipotești.

[1] Detaliile acelei deplasări – în cartea ”Prin anotimpuri la mormântul lui Eminescu”

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Nu pierdeți fragmentul de mâine! Urmează ceva ce nu vă puteți închipui.

Sfânta Parascheva părea vie

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 18

1 comentariu

🤗🤗Astept cumintinca!

Lasă un răspuns