Cum l-am cunoscut pe IPS Teodosie

Într-o vineri după cateheză, preotul de rând a spus că în duminica următoare va fi Liturghie arhierească și că ar fi bine să fim cât mai mulți prezenți la biserică. A spus și numele arhiereului care urma să slujească, dar nu l-am reținut. Și nu l-am reținut pentru că nici măcar noțiunea de arhiereu nu-mi era cunoscută. Venită după ani grei de comunism, în care mergeam foarte rar la biserică și intram pe furiș doar să mă închin, primind după aceea amenințări de tot felul, abia pășind în lumea fascinantă a credinței, nu avusesem timp să mă familiarizez cu ierarhia.

În duminica respectivă am mers la biserică aproape de ora începerii Sfintei Liturghii. Biserica era deja plină. M-am așezat lângă ușă. La un moment dat lumea a început să se agite…

-A venit Preasfințitul, șopteau cei din jurul meu.

Preoții au ieșit să-l întâmpine pe ierarh. Când l-am văzut în veșminte de arhiereu, am crezut că a venit un înger în vizită pe pământ. Lumea se îmbulzea să-l atingă, să-i sărute mâna… Eu am rămas lângă ușă privind uimită la ce se întâmpla în jurul meu. Nu înțelegeam reacția oamenilor… L-am privit pe arhiereu… S-a închinat și a intrat în Sfântul Altar… În urma Preasfinției sale rămăsese ceva… ceva ce nu am putut înțelege atunci, dar care se putea traduce printr-o liniște inexplicabilă… În biserică se cânta „Pre stăpânul și Arhiereul nostru…”. Credincioșii erau în așteptare… Trecuse Preasfinția sa – Arhiereul…

În momentul în care i-am auzit pentru prima oară vocea, am avut o tresărire. Parcă auzeam un glas venit din lumile divine[1], un glas ce aduna armoniile din cer și le aducea pe pământ… În acel moment, privindu-l de la ușa bisericii, mi-am zis: „Dacă mă voi apropia vreodată de vreun preot, acesta va fi…” Nu conștientizam înălțimea rangului, nu aveam noțiunea harului, nu aveam nici măcar noțiunea de duhovnic… sufletul meu însă simțise ceva ce nu simțise până atunci la nicio apariție a niciunui preot. Mai târziu aveam să-mi dau seama, de faptul că ceea ce n-am putut pricepe cu mintea, am înțeles cu inima. Ea „văzuse” lucrarea harului într-un om curat, dăruit cu totul lui Dumnezeu.

Sfânta Liturghie începuse. Era deja altceva. Slujba avea un plus, un plus izvorât nu din aspectul exterior, ci din trăirea interioară a unui adevărat slujitor al Lui Dumnezeu.

Priveam icoanele de la Sfântul Altar. Până și ele păreau în sărbătoare… Priveam sfinții pictați pe pereții bisericii, iar omul îmbrăcat în veșminte arhierești mi se părea a fi unul dintre ei. Mi se părea că „evadase” dintr-o icoană și se materializase pentru a ne aduce nouă bucurie. În momentul în care cădea[2] din Sfântul Altar și până la ușă, aveam impresia că plutește… Credincioșii, discreți, îi atingeau veșmintele… Nici asta nu înțelegeam. Nu înțelegeam de ce trebuie să atingi veșmintele unui preot… Pe mine mă cucerise puterea interioară a omului din spatele veșmintelor…

A venit și momentul predicii. Mi-au dat lacrimile. Pe lângă vocea pătrunzătoare transmitea și foarte mult. Vorbea din suflet pentru suflete… Din inima Preasfinției sale trimitea căldură către inimile noastre…

Nu mai știam sigur dacă eram sau nu pe pământ. Mă întrebam dacă nu cumva Arhiereul, cu puterea dată de sus, ne amestecase cu îngerii și cu sfinții. Mă întrebam dacă nu cumva adusese peste noi un cer de flori din livezile Raiului. Priveam fascinată omul, icoana vie din fața Sfântului Altar… La un moment dat am zâmbit discret și mi-am zis : „Există Rai și el poate fi adus pe Pământ”.

Predica se încheiase. Sfânta Liturghie continua. Aceeași stare de înalt… de Lumină… de viață divină… Candelele din biserică parcă ardeau cu lumini de Paradis… Totul mi se părea metamorfozat, amprentat cu atingeri de veșnicie caldă…

Foto din arhiva personală

Va urma

Fragment din

 

Lasă un răspuns