Cu ce-am greșit?

-Mami… te-am speriat, iar te-am speriat.    

-A trecut. Nimic nu e prea greu. Tu ești rațiunea mea de a fi, fetița mea scumpă, a spus înghițindu-și lacrimile. Ce vrei să mănânci, iubita mea?, a întrebat-o sărutând-o pe frunte.

-Nu mi-e foame. Mănânc mai târziu. Vreau să merg să-mi cumpăr niște accesorii pentru pictură. Multe dintre ele sunt pe sfârșite.

Serena era studentă în anul I la Universitatea Națională de Arte București, Facultatea de Arte Plastice, departamentul Pictură. Pentru ea totul era nou. Recenta operație de schimbare de sex, admiterea într-o nouă formă de învățământ, schimbarea locuinței, a orașului, adaptarea la o nouă viață, la o altă viață.

Deși experimentase senzația de a fi străină în propriul trup, a fi străină într-un mare oraș pe de o parte era ca o eliberare, pe de altă parte o simțea ca pe o sugrumare. Spre deosebire de orășelul de provincie din care venea și unde trăise cele mai cumplite umilințe și angoase, în București era o fată ca oricare alta, dar… nu avea pe nimeni. Nu avea cu cine să vorbească, nu avea cu cine să iasă la o cafea, la piscină, într-un club… Era în siguranță, deoarece nu-i cunoștea nimeni povestea, dar era mult prea singură pentru o tânără de vârsta ei.

Serena și-a sărutat mama pe frunte și a mers să se pregătească pentru ieșirea în oraș. Și-a ales din garderobă haine lejere, dar moderne, s-a machiat, și-a pieptănat și ondulat părul și… sărutându-și din nou mama, a plecat la cumpărături.

Imediat ce tânăra a ieșit pe ușă, nefericita femeie s-a prăbușit pe un scaun, și-a ascuns fața în șorțul de bucătărie și a început să plângă înfundat.

-Doamneeee, cu ce-am greșit? Cu ce a greșit copilul meu de trebuie să îndure atâtea? Cu ce?, întreba printre suspine. Ți-am dat toată tinerețea mea. Zeci de ani am fost nelipsită de la biserică, am ținut toate posturile, am făcut milostenie, am făcut tot ce mi-a cerut duhovnicul, în numele Tău. Ce vrei să-Ți mai dau? Viața? Ia-mi viața, dar dă-i liniște și sănătate fetiței mele!

Printre hohotele de plâns a auzit telefonul mobil. Apelul telefonic a obligat-o să se ridice nu doar de pe scaun, ci și din starea în care era. Și-a șters lacrimile și a răspuns, fără să se mai uite pe ecran. A crezut că e fetița ei dragă. Nu era. Era fostul ei duhovnic.

-Doamne, ajută! Am auzit că ți-a intrat băiatul la facultate. Felicitări!

-Fata, a spus cu vocea înecată de lacrimi.  

-Nu, nu. Băiatul, a corectat-o cu sadism. El va fi judecat de Dumnezeu tot ca băiat, nu ca fată.

-Părinte, fetița mea tocmai ce a avut un nou atac de panică. Acum a plecat la cumpărături. Vă rog să ne lăsați! Avem lupte grele de dus, nu mai avem nevoie și de cuvintele dumneavoastră… dușmănoase, a adăugat după un moment de tăcere. Am crezut că mă sunați să-mi spuneți că vă pare rău că nu m-ați ajutat când eram în groapa disperării.

-Îți spun ce ți-am spus și atunci. Nu mă voi face niciodată părtaș la păcate străine.

-Nu vă faceți, pentru că nu e vorba despre copilul dumneavoastră.

-Și dacă era. Și dacă mă amenința că se sinucide, l-aș fi lăsat să se sinucidă, dar nu aș fi schilodit chipul lui Dumnezeu.

-Bine, părinte! Dacă ați fi ales pentru copilul dumneavoastră moartea, eu am ales, pentru copilul meu, viața. Ca să nu vă mai întreb acum, care e mai mare păcatul: rezolvarea unei probleme medicale sau sinuciderea?

-Lasă-mă cu problema medicală!, a zis preotul lipsit de cea mai vagă urmă de empatie. Băiatul tău are ceva la cap.

-Da, părinte! Copilul meu are „ceva la cap”, dacă asta vă place să auziți, și, pentru diagnosticul pe care îl are, singurul tratament e operația pentru corecția sexului.

-Auzi, corecția sexului. Adică Îl corectați voi pe Dumnezeu…

-Părinte, gata!, l-a întrerupt. Gata! Ajunge! Vă rog să mă lăsați! Pentru păcatele mele răspund eu, nu dumneavoastră. Acum închid și sper să nu vă mai aud niciodată. Nici pe lumea aceasta, nici pe lumea cealaltă, a spus și a închis brusc.

Fragment din romanul „În trup străin”

                                           ***

Înainte de a încheia această postare vreau să fac două precizări importante:

  1. acestea sunt postări de blog/ Facebook, romanul va arăta cu totul altfel;

  2. la sfârșitul fiecărui articol, indiferent de subiect, voi anunța data la care vom avea un nou fragment din romanul „În trup străin”.

Ne revedem luni, 11 octombrie. 

Weekend de poveste să fie!

În sfârșit… femeie

 

Lasă un răspuns