”Credeam că se concep copiii din priviri”

-Dacă tot v-ați întristat pe un anume subiect, să vă povestesc ceva să vă amuzați. Întotdeauna i-am mulțumit și îi mulțumesc Lui Dumnezeu că am fost de la 14 ani la seminar. Până în clasa a VIII – a, nu am știut mare lucru. Credeam că se concep copiii din priviri.

-Cum adică se uitau unul la altul și făceau copii? am întrebat din plâns apucându-mă râsul.

-Da, așa credeam, a spus zâmbind. Și din acest motiv evitam să mă uit în ochii fetelor. Vorbeam cu ele, stăteam mai mult cu ele, dar nu le priveam în ochi…

-Haideți că asta-i bună, am zis râzând în hohote. Până acum am plâns și acum nu mai pot de râs.

-V-am spus că o să vă amuzați.

-Păi, cum așa, Preasfințite, să credeți că se fac copiii din priviri?

-Da, așa credeam. Ați văzut eu acolo sunt izolat. În casă  nu am auzit niciun cuvânt urât, la școală în pauze stăteam mai mult cu fetele pentru că ele erau mai cuminți, citeam repetam și așa mi-am închipuit că apar copiii…

Mă apucase râsul de-a binelea. Era atât de gingaș când povestea încât îl și vedeam copil fiind cum ocolea privirile fetelor să nu facă vreun copil.

-Preasfințite, scuzați-mă, dar nu mă pot abține.

-Păi, de-asta v-am și povestit să vă fac să râdeți. În clasa a-VIII-a când am ajuns la lecția aceea la anatomie[1], am mers la tovarășa profesoară, în vârful picioarelor ca și cum aș fi vrut să mă ascund, și am întrebat-o în șoaptă dacă ne predă și lecția respectivă. ”Sigur că da” mi-a răspuns. M-am întors în bancă nedumerit. Nu înțelegeam cum poate să ne predea o așa lecție în fața tuturor.

-Preasfințite, dacă mai spuneți ceva leșin de râs.

-Gata, nu mai spun, a zis zâmbind.

-Parcă vă văd cum v-ați întors în bancă rușinat.

-Chiar rușinat, a confirmat cu zâmbetul pe buze.

-Nu mă mai uit în ochii Preasfinției voastre. Dacă facem vreun copil? Nu de alta, dar o să vă pun să-mi plătiți pensie alimentară.

A gesticulat și a început să râdă.

-Mă bucur că v-am înveselit.

-Preasfinția voastră, știți întotdeauna ce să spuneți și ce să faceți să mă înveseliți. Vă mulțumesc din suflet! Îi mulțumesc lui Dumnezeu  pentru că v-a adus în viața mea. Și totuși când v-a predat lecția aceea ce ați făcut? Ați lipsit?

-Nu, dar nu am fost atent la ce a spus. M-am gândit la altceva și m-am rugat să nu mă asculte.

-Haideți că sunteți culmea…

-Îl sunăm pe părintele Băbuș să îi spunem că v-a trecut supărarea?

-Da, da, am repetat.

Preasfințitul l-a sunat pe bătrânul meu frumos.

-Sunt cu domnișoara Mihaela și ne amuzăm de zor, i-a zis zâmbind.

-Știam eu, știam eu că Preasfinția voastră puteți să faceți ceea ce eu n-am reușit, chiar dacă am făcut pe bufonul la telefon. Preasfințite îmi pare rău că i-am spus. Nu credeam că o afectează atât de mult. După ce i-am zis, mi-am dat seama că am făcut o prostie. Sper că nu v-ați supărat că i-am spus fără să vă cer acordul.

-Eiii, Doamne ferește! Stați liniștit, părinte! Cum să mă supăr pe sfinția voastră. A trecut furtuna. Acum e soare din nou.

Va urma

Fragment din

Lasă un răspuns