Comuniunea iubirii

Următoarea zi, pentru mine, avea ca punct de interes, răspunsul Părintelui Rafail Noica.

L-am văzut pe călugărul care avea ascultare să meargă la Părinte, ieșind pe poarta mănăstirii. Și eu ieșisem puțin să cercetez împrejurimile. Călugărul respectiv a traversat și a urcat muntele. Undeva sus, izolat de tot și de toate, trăia fiul marelui filosof Constantin Noica. Marele filosof nu și-a înțeles niciodată fiul, nu i-a înțeles alegerea, nu a dorit să-l cunoască, dar… la ultima vizită pe care i-a făcut-o fiului său, înainte de moarte, a înțeles că Părintele Rafail Noica ajunsese la adevărata filosofie. Nu și-au spus prea multe cuvinte, pentru că un mod de exprimare avea fiul, altul avea tatăl, dar s-au despărțit într-o armonie perfectă, ca rod al iertării și al rugăciunii Părintelui Rafail, care neînțeles de tatăl său, și-a înțeles părintele.

Am privit în urma călugărului care tot urca și … l-am însoțit cu gândul. Orele treceau altfel în căușul palmei muntelui. Am admirat peisajul, am ascultat vântul care se juca printre crengile copacilor, am urcat pe cărările șerpuite pe care se așezaseră frunzele obosite… până la un moment dat, când… a sunat telefonul. Era Părintele stareț. Mă anunța că s-a întors călugărul de la Părintele Rafail și că are un plic pentru mine.

Am mers în grabă la stăreție.

-Părintele v-a trimis un răspuns, a spus înmându-mi plicul. Eu merg la Vecernie, dacă vreți, mai vorbim după slujbă.

-Vă mulțumesc mult, Părinte! Nu vreau să vă deranjez. Se apropie hramul și știu că mai aveți multe lucruri de făcut.

-Așa este, dar e timp pentru toate, slavă Domnului.

I-am mulțumit încă o dată, i-am spus că voi veni și eu la slujbă, apoi m-am retras, pentru câteva minute, în camera în care eram cazată, având în mână scrisoarea de la Părintele Rafail Noica. Am privit plicul ca pe o comoară, apoi, cu emoție, l-am desfăcut.

Pustnicul din Munții Apuseni, îmi scrisese câteva rânduri, în care îmi spunea că este în perioada în care și-a luat rânduiala tăcerii, și că e sigur că am maturitatea duhovnicească încât să înțeleg acest lucru. Mi-a mai scris că se va ruga pentru mine să am spor în tot ceea ce fac și că îl va ruga pe Dumnezeu să-mi dea putere să trec peste toate obstacolele.[1]  

Am împăturit scrisoarea și am pus-o în plic. Acele câteva rânduri mi-au adus mare bucurie. Chiar dacă nu a fost posibil să ne întâlnim, cuvintele Părintelui au însemnat foarte mult pentru mine.

După secvența de Rai din Vecernia șoptită, a urmat o altă noapte odihnitoare și binefăcătoare.

Zorii zilei ne aduceau tot mai aproape de hramul mănăstirii. Mă așteptam să văd agitație mare, neliniște – urma să vină arhiereul locului. Ceea ce m-a surprins, a fost faptul că, atât călugării cât și mirenii care veniseră să ajute la pregătirea pentru hram, lucrau în liniște, având chipurile pline de bucurie. Nicio zarvă, nicio teamă… Totul se desfășura ca într-o poveste din Împărăția păcii.

În ziua hramului mănăstirii aveam să înțeleg de ce călugării și mirenii care se pregăteau pentru întâmpinarea arhiereului, nu erau cuprinși de febra agitației specifice primirii unui ierarh. 

După câteva zile și nopți petrecute la bijuteria dintre munți, a sosit și ziua hramului – 14 septembrie – Înălțarea Sfintei Cruci. Totul părea într-o comuniune a iubirii: călugării, credincioșii veniți în număr mare, brazii, munții, păsările, totul…

În acea comuniune mângâietoare a venit și Arhiereul – Înaltpreasfințitul Andrei Andreicuț, aducând cu Înaltpreasfinția Sa o lume de zâmbete, de pace și de binecuvântări peste mulțimea care-l aștepta cu brațele deschise ale sufletului.

Călugării și-au primit Arhiereul cu adevărată bucurie. Totul era natural. Nicio mască, nicio diplomație, nicio stare fardată.

Din prima clipă în care l-am văzut pe Înaltpreasfințitul Andrei, mi-am dat seama că este un om bun. Căldura sufletului său o se citea pe chip, se simțea în cuvinte… Venise în mijlocul călugărilor și al credincioșilor ca un adevărat Părinte. Nu se simțea deloc distanța aceea rece dintre supuși și stăpân. Arhiepiscopul Andrei știuse să creeze în jurul Înaltpreasfinției Sale, o familie frumoasă care îl aștepta cu drag. Blândul Arhiereu trecea printre credincioșii nerăbdători să ia câte o binecuvântare, iar prin mâinile sale se cobora harul venit de la Cel care este ”calea, adevărul și viața”.[2]

Încă de la începutul Liturghiei arhierești răsărise soarele peste munți, dar și peste sufletele noastre. Înaltpreasfințitul Andrei avea și are un stil aparte de a sluji, un stil aparte de a predica. Fără superioritatea învățătorului, învăluia totul într-o poveste divină pe care ai fi ascultat-o la nesfârșit.

Altarul de vară părea o fâșie decupată din potecile Raiului. Razele soarelui mângâiau când mâinile Înaltpreasfințitului Andrei, când potirul din mâinile sale, ca într-o împletire de lumini divine. Timpul trecea netrecând parcă, așezând totuși dulceața Paradisului peste sufletele adunate la mănăstirea dintre munți.  

După Sfânta Liturghie, care a fost una dintre cele mai frumoase la care am participat vreodată, Părintele stareț ne-a invitat în biroul sfinției sale. În acel loc modest avea să se desfășoare întâlnirea mea cu Arhiereul Andrei Andreicuț.

[1] Din păcate, comoara semnată de părintele Rafail Noica, nu am mai găsit-o.  Au fost ani în care m-am mutat, de la o gazdă la alta,  și de trei ori pe an și fie s-a pierdut în timpul  vreunui transport, fie mi-a fost sustrasă de cineva.  Din cauza schimbării locuințelor atât de des, am pierdut multe lucruri ce mare valoare sentimentală. 
[2] Sfânta Evanghelie după Ioan; 14: 6 ; Biblia Ortodoxă

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Vecernia șoptită

Nu-mi mai țineți predici!

3 comentarii

Un suflet pur printre cei ca tine,Miha!

Leontina Ciubotaru

Cat de frumos si de linistit curg gandurile in cuvite care mangaie sufletul ! Multumesc !

Leontina Ciubotaru <3

Lasă un răspuns