Ce tainice rugăciuni ascunde sufletul său?

Uneori când ne vedeam, doar simpla sa prezență  era de ajuns. Îmi transmitea ceea ce avea în suflet: liniște, bucurie, iubire, Lumină.

-Ne rugăm? m-a întrebat la un moment dat.

-Vă rugați Preasfinția voastră. Eu sunt obosită, am zis ca și cum duhovnicul meu era odihnit.

Acum când mă gândesc la multe dintre replicile mele, râd evident și mă întreb cum de m-o fi suportat.

-Bine, atunci mă voi ruga doar eu, fac ascultare, a spus zâmbind cu subînțeles.

-Păi, mai trebuie și Preasfinția voastră să faceți ascultare de mine, i-am replicat zâmbind și eu. Mâine după program ne vedem la birou?

-Da, sigur vă aștept. Acum merg la rugăciune și dumneavoastră la somn.

-Să știți că voi dormi foarte bine pentru că știu că o să vă rugați și pentru mine.

Aș fi putut să tac? Nicidecum.

Preasfințitul înțelept cum îi este firea nu a forțat nota. Știa că nu sunt pregătită să fac lucrurile din ascultare. Îmi sugera câte ceva, dacă simțea că sunt dispusă să ascult, mergea mai departe, dacă nu, se oprea. Începuse să îmi cunoască anumite laturi ale personalității și știa că fac lucrurile doar din convingere. 

După cum am crezut așa a și fost. În noaptea aceea am dormit foarte bine.

Dimineață a sunat ceasul. Nu prea l-am băgat în seamă. Somnul era dulce și îmbietor. Aș fi vrut să mai dorm puțin, dar nu s-a mai putut pentru că m-a sunat colegul meu fotoreporterul. Trebuia să mergem la un eveniment.

Ziua a trecut în goana ei nebună, a venit seara și ora întâlnirii cu duhovnicul meu.

Ajunsă la birou, după ce i-am povestit ce am mai făcut pe la redacție, am vrut să-i arăt un articol. În timp ce căutam pe internet, Preasfințitul așezat în scaunul arhieresc, a ațipit. L-am văzut că a ațipit și am tăcut deși găsisem articolul.

Privindu-l mi-am adus aminte de replica mea din seara precedentă. ”Vă rugați Preasfinția voastră. Eu sunt obosită”, mi-am oprit un oftat la marginea sufletului și am simțit un profund sentiment de jenă, ceea ce rar mi se întâmpla.

Am început să-mi pun întrebări: cum sunt nopțile omului din fața mea? Ce tainice rugăciuni ascunde sufletul său? Câte ore doarme pe noapte?”… Cândva aveam să aflu răspunsurile… atunci doar priveam, îmi priveam duhovnicul dormind și îmi venea să merg să îi sărut mâna și să-mi cer iertare.

La un moment dat a tresărit.

-Mă iertați, a spus afișind un zâmbet de copil care fusese prins făcând o năzbâtie.

-Așa-i că sunteți foarte obosit?

-Nu foarte.

”Vă rugați Preasfinția voastră. Eu sunt obosită”, îmi stăruiau în minte cuvintele pentru care nici măcar nu aveam curajul să-mi cer iertare. Imaginea aceea cu duhovnicul meu ațipind pe scaun avea să mai schimbe ceva în sufletul meu. Dacă mi-ar fi explicat cât de importantă este rugăciunea nu aș fi înțeles, m-a făcut să înțeleg însă printr-un gest involuntar. Răpus de oboseală după o zi plină și o noapte de rugăciune, a ațipit câteva secunde, la birou pe scaun, spunând că nu e foarte obosit. Ar fi putut să amâne întâlnirea cu mine, să-mi spună ca are o întâlnire neprevăzută sau pur și simplu că nu poate, dar nu, duhovnicul meu știa să se facă „tuturor toate”[1] în orice clipă, în orice zi.

Va urma

Fragment din

 

Lasă un răspuns