Ce se afla sub patul unui călugăr?!

Din perioada în care am fost extrem de bătută în cap și mi-am pierdut timpul pe la biserici și mănăstiri, – fără niciun rost și fără nicio perspectivă -, am o mulțime de povești adevărate, care merită știute. Vă dați seama câte am putut vedea în 20 de ani stând nu doar printre „peștișori”, ci și printre ditamai rechinii? De multe ori m-am întrebat de ce a trebuit să petrec atât timp într-o instituție care nu are de-a face sub nicio formă cu Dumnezeu cel adevărat? Și am găsit răspunsul. Ca să am ce vă povesti vouă, acum 😊.

                                            ***

Într-o duminică eram la o mănăstire din Arhiepiscopia Bucureștilor. După Liturghie starețul m-a invitat la masă. Mergând către stăreție și-a adus aminte că uitase să-i spună ceva unui preot călugăr.

-Sunați-l!, i-am zis.

-N-am telefonul la mine și nici nu vreau să fiu deranjat după masă. Mergi tu la el la chilie să-i transmiți că …? (și mi-a spus ce avea de spus).

Eu, cum le făceam pe toate „pentru Dumnezeu” (așa cum sunt prostiți toți cei care merg la biserică), am și plecat către chilia călugărului respectiv, care mă cunoștea, bineînțeles.

Ajunsă la chilia „părintelui” și văzând că ușa e întredeschisă, am întrebat:

-Părinte, sunteți acasă?, știind deja că la el aveau acces mai mulți călugări și tineri.

-Intră!, mi-a răspuns ucenicul lui favorit „de chilie”, care era, BINEÎNȚELES, minor și care mă cunoștea și el.

Când am intrat, ucenicul era jumătate sub patul călugărului și „se lupta” să scoată de acolo o ditamai punga plină cu bani. Fiind cuvertura ridicată, am văzut că sub pat erau îngrămădite o mulțime de pungi pline cu bani. Am rămas mută de uimire. Un simplu călugăraș, care nu avea pe atunci mai mult de 23 de ani, dosise sub pat o avere. Făcută din ce? Din banii pe care cre(ș)tinii îi dau pentru pomelnice și alte servicii religioase.

„Ucenicul” minor a reușit până la urmă să scoată de sub pat o pungă cu bani, și-a deschis rucsacul și a pus mai mult de jumătate din punga înțesată de bancnote (și să nu credeți că erau bancnote de 1 leu sau de 5 lei).

-Mai cu milă, i-am zis șocată. Sunt banii Bisericii, am continuat.

Așa era percepția mea la vremea aceea. Cu alte cuvinte, eram mai proastă decât prevedea legea 😊.   

-Are balta pește, a zis ucenicul minor, care se pare că era mai „deștept” decât mine. (Și cum n-ar fi fost, dacă împărțea un pat de o persoană cu acel călugăr?!) Ăștia sunt banii lu’ popa, nu ai Bisericii. Nu vezi ce-i aici?, a continuat arătându-mi pungile cu bani. 

-Am să-i transmit ceva părintelui, am zis uluită.

-Zi-mi mie! Are treabă. E cu niște muieri proaste, dar cu bani, la biserică. Iar vine cu buzunarele pline.

-O să-l sun, am îngăimat.

-N-are telefonul la el. Zi-mi mie, că oricum nu se ferește de mine.

Și cum s-ar fi ferit, atât timp cât popa îi suna pe părinții minorului și le spunea că are de lucru cu ucenicul și că nu vine acasă, că îl cazează la mănăstire, dar, de fapt, îl caza în camera lui și în patul lui de o persoană.

Așa că voi, „muierilor proaste”, umpleți buzunarele multor călugări, pentru ca ei să trăiască pe picior mare și să-și întrețină amanții (de cele mai multe ori) minori.

Într-un alt articol vă voi vorbi despre cât de disprețuite sunt femeile de cei mai mulți dintre călugări (ca să nu spun de majoritatea).

                                              ***

Ne revedem luni, 14 februarie.

Lasă un răspuns