Scriitori romani

Scrisoare de dragoste

”Dacă  fi sculptori face o statuie care i imortalizeze inocenţa.

Şi din noaptea trecutului, peste care cursese atâta pustiu de ani, se desprinse vie, ca o rază de lumină, dragostea ei dintâi.

Mă uit pe geam şi, în loc să văd peisajul, îmi apare el, multiplicat în mii de înfăţişări şi culori. Chipul lui izvorăşte mereu şi din fiinţa mea, unde se află culcuşul amintirilor noastre bune şi rele, şi retrăiesc fragmentar tot ceea ce a fost şi ceea ce are un farmec inedit, pentru că ştiu că de-acum n-o să mai fie nimic, de-acum începe neantul.

Toate fericirile se sprijină pe iluzii. Adevărul nu face altceva decât să sfâşie vălul cu care se acoperă ochii ce nu vor să vadă realitatea.

O femeie simte adesea dincolo de simţuri.

Nu pot uita visul pe care l-am trăit împreună. Numai trezirea din vis aş vrea s-o uit.

Vorbesc numai gândurile, dar cine le aude? Până la urmă amuţesc şi ele.

Preţul unei femei nu-l afli decât după ce o pierzi.

Există şi oameni inapţi de a gusta fericirea.

Viaţa din mine cere ca zilele care pleacă în trecut să nu moară.

Gestul ei răsună în fiinţa mea cu ecouri profunde. E mesajul fericirii sau însăşi fericirea? 

Dar există, pesemne, un fir nevăzut care-i leagă pe oameni unii de alții pe deasupra conștiinței de alarmă, care se declanșează din senin, fie sub forma știrilor telepatice, fie a presimțirilor neliniștitoare, și aceste subtile și tainice mecanisme ne vestesc ceea ce trebuie să aflăm.” – Mihail Drumeș

Până la… un nou început… de săptămână – Scrisoare de dragoste

 

Postat de Mihaela Ion in Scriitori romani, 0 comentarii

Aş vrea – Radu Gyr

Aș vrea… dar cum nu pot acum…. vă las poezia lui  Radu Gyr

 

Aş vrea-n uitare să cobor, 
şi iar mi-e dor de umbra ta…
De câte-ncerc să uit mi-e dor, 
de câte n-am putut uita.

 

M-aş vrea la fel cu pomii goi,
aş vrea ca frunza-n vânt să pieri…
Dar din zăpadă vii-napoi
cum se re-ntoarce floarea-n meri.

 

Adânc aş vrea-n paharul plin
şi-n cantec zâmbetul să-ţi pierd;
dar creşti din orice strop de vin,
din orice strună ce-o dezmierd…

 

Şi când în flacără şi-n fum
aş vrea să spulber urma ta,
tu te re-ntorci ca un parfum,
din tot ce n-am putut uita…

 

Și tot Radu Gyr – Metanie

Pe luni, prieteni!

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 3

 

Postat de Mihaela Ion in Scriitori romani, 0 comentarii

Invitaţie la vals …

”Şi ai să citeşti zilnic de acum înainte, luni, ani, secole ceea ce se petrece în sufletul meu, dacă nu vii să-mi iei mâinile şi să descoperi în ochii mei marea dragoste pe care mi-ai sădit-o şi pe care nu poţi s-o fărâmi orice ai face, pentru că e opera ta, nu a mea…

În orice caz numai dragostea şi creaţia fac viaţa vrednică de a fi traită şi, totodată, de a fi părăsită fără regret…

Pe o femeie o cucereşti uşor, dar o păstrezi greu…

Mi se pare că te văd în toate femeile şi nu te aflu în nici una…

Iubirile cele mai mari sunt tocmai cele de care te îndoieşti mai mult…

După un timp, s-a furişat pe poarta inimilor noastre fiinţa unui vals făcut numai din farmec şi nostalgie…”

Mihail Drumeş

Postat de Mihaela Ion in Scriitori romani, 0 comentarii

Ștergarul

La cina cea de Paște, în camera de sus,

înconjurat de-apostoli, S-a așezat Iisus.

Se revărsa din sfeșnic o galbenă lumină

pe azimile calde, pe mielul…fără vină…

Era plăcut prilejul. Și toate pregătite.

Dar vai, uitase gazda o slugă a trimite,

un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,

cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,

să le aline talpa de colbul de pe drum.

Și-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,

se întrebau în cuget: Cum vom ședea la rugă?

Sau cine își va pune ștergarul cel de slugă?

 

O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare

când vasele cu apă, când praful pe picioare.

Și Duhul îi întreabă, în fiecare zboară:

-N-ai vrea să-ți pui tu, Petre, ștergarul astă seară?

-Chiar eu?…Nu șade bine. Eu doar sunt mai bătrân.

-Dar tu? Tu cel mai tânăr? – Eu stau lângă Stăpân…

-Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.

-Chiar eu?…Sunt cel din urmă la Domnul dintre ei?

-Dar tu ce ții doar punga? – Eu am făcut de-ajuns.

Am cumpărat merinde și mielul l-am străpuns…

-Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?

-Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…

-Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?

Și-n fiecare cuget răspunsul a fost Nu.

 

Atunci, lăsându-și brâul și haina-ntr-un ungher,

S-a ridicat Stăpânul Cel coborât din cer

și-nfășurând ștergarul, S-a aplecat ușor

să-și spele ucenicii ca rob al tuturor.

 

De-atunci pe apa vremii, atâția ani s-au dus.

Și-acum – a câta oară? -Se-așează iar Iisus

să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:

-N-ai vrea să-ți pui tu, Gheorghe, ștergarul astă seară?…

Tu, soră Mărioara? Tu, Radu? Tu, Mihai?…

Frumos va fi odată acolo sus in Rai!

 

Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.

Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?

E bun un vas de cinste, dar trebuie și-un ciob!

Nu vrei să fii tu, frate, al fraților tăi rob?

 

Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,

batiste-n care lacrimi, în taină se preling,

sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,

sunt oameni singuratici, lipsiți de mângâiere,

sunt prunci rămași acasă, cu-o mamă în spital,

bolnavi care așteaptă un salvator semnal.

 

Se cere osteneală și jertfă uneori.

Și nopți de priveghere și iarăși muncă-n zori.

Nu mânuind Cuvântul, când harul nu ți-e dat,

cât mătura și acul și rufa de spălat,

cât cratița, toporul și roata la fântână,

ciocanu-n tabla casei și-n gard la vreo bătrână.

 

Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,

să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi și să mângâi;

să-l scoți apoi la soare și să-i alini amarul.

…Nu vrei cu Mine, frate, să-ți înfășori ștergarul?

-Chiar eu?…Nu șade bine. Eu doar sunt mai bătrân…

-Chiar eu? Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.

-Chiar eu? – Chiar eu? Același și-același trist răspuns.

 

Și-atunci lăsând să-I cadă cununa Lui și haina,

iubirii fără margini trăindu-i iarăși taina,

încet – a câta oară? – Se-apleacă iar Iisus

și, plin de-atâtea gânduri, ștergarul iar Și-a pus.

 

Și-așa cum o mlădiță se-ndoaie lângă trunchi,

Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.

La jugul fără slavă Iisus din nou se-njugă.

El, Împăratul Vieții, din nou e rob și slugă.

Veniți, leproși ai lumii, murdari de-a ei țărână!

Iisus vă spală iarăși cu propria Sa mână!

Veniți, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!

Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…

 

Voi, frați, goniți mândria, visările și somnul!

Luați cu drag ștergarul, alăturea de Domnul!

Și nu uitați: pe cale, orice lucrare-i bună;

dar cine ia ștergarul, acela ia cunună!

 

Costache Ioanid

Postat de Mihaela Ion in Scriitori romani, 0 comentarii