„Să vezi iarăși”

M-am îngrozit…

Veneam odată de la cumpărături. Din sens invers venea un grup de elevi de gimnaziu. Intrând pe ușa aceluiași bloc, i-am auzit spunând:

-Ne vedem pe Facebook, pe Instagram!

M-am îngrozit. O copilărie pierdută în fața unor telefoane, tablete etc. O copilărie din care vor lipsi amintirile unor jocuri în aer liber. O copilărie în care au ars toate etapele, de la jocurile ”Ursul doarme și visează”, ”Țară, țară vrem ostași!”, „Șotronul”… până la ”De-a v-ați ascunselea” și ”Flori, fete și băieți”.

În ”panteonul” copilăriei lor vor fi doar niște fotografii pe rețelele de socializare, niște like-uri, niște comentarii (de cele mai multe ori false).

Omul „involuat” din punct de vedere intelectual și psihologic, atunci când mergea la râu să-și spele hainele, plecând de acasă spunea: ”Doamne, ajută!” și se închina. Până să ajungă la râu, privea cerul, asculta ciripitul păsărelelor, ”glasul” vântului…

Intrând în râu, simțea apa izvorâtă din pământul dăruit nouă, asculta susurul apei care alerga printre pietre… Omul ”involuat” avea o legătură strânsă cu natura, cu tot ce a creat Dumnezeu. Omul ”evoluat” însă are legătură cu ceea ce a creat omul, – aparatura modernă.

Ascultându-l pe Mitropolitul Teofan, mi-am adus aminte de trei întâmplări răvășitoare, pe care mi le-a povestit străbunica mea din partea mamei.

Vremurile în care a trăit erau exact cele pe care le-am descris mai sus. Vremuri de sărăcie, vremuri cu oameni ”înapoiați”, care își citeau rugăciunile la lumina lămpii cu gaz, dar… oamenii aceia aveau sufletul fecioară, apoi sufletul devenea maică.

Pe străbunicul nu l-am cunoscut. A plecat din această lume cu 5-6 ani înainte de a mă naște. Nu l-am cunoscut fizic, dar l-am cunoscut în duh.

Într-o noapte de vară… 

Va urma

Fragment din cartea <<„Să vezi iarăși” – În vremea pandemiei… de mână cu Hristos>>

„Să vezi iarăși” – În vremea pandemiei… de mână cu Hristos

Agonia Ghetsimanilor…

 

Spălătorese la râu – pictură de Nicolae Grigorescu

Postat de Mihaela Ion in „Să vezi iarăși”, 0 comentarii

Mai presus de toate – Iubirea

Ca-ntr-o aducere aminte, ca-ntr-o nevoie organică, am aprins candela din fața icoanelor pe care le iubesc așa cum iubesc niște ființe vii.  

       Liturghia a început. Vocea caldă a Mitropolitului Teofan îmi așeza sufletul într-o strană nevăzută, într-o biserică văzută și nevăzută în același timp.

       Cuminte, ca un copil în brațele mamei sale, sufletul meu se pregătea să devină Ierusalimul care Îl aștepta pe Hristos.

       Sfânta Liturghie părea un izvor lin care țâșnise din Cer și se revărsa pe Pământ… A sosit și momentul predicii. Moment pe care, de fiecare dată, îl așteptam cu mult interes.

… … … … … 

       Pe chipul Înaltpreasfinției Sale se conturau, ca niște holograme, stări de îngrijorare, dar și de speranță.    

… … … … … 

Inflexiunile vocii sale făceau ca sufletului meu, așezat în strana nevăzută, să-i răsară lacrimi, ca ghioceii iviți de sub mantia albă de nea. „Cea mai sfântă, cea mai adâncă, cea mai cuprinzătoare, cea mai înaltă, cea mai cutremurătoare și plină de sens, perioadă… Săptămâna Pătimirilor” – Adevărat… Prețioasele pilde și învățături ale Mântuitorului: smochinul cel neroditor (care amintește de ziua Judecății), Pilda celor zece fecioare (un avertisment demn de luat în seamă) – vine o clipă în care ușa se va închide -, femeia păcătoasă și mirul adus ca jertfă la picioarele Mântuitorului, Cina cea de Taină, rugăciunea în singurătate, trădarea, lepădarea lui Petru, pătimirile, batjocura, răstignirea, punerea în mormânt, Învierea și, mai presus de toate, – Iubirea.

… … … … … 

„Taina Învierii Sale… Învierii Sale… Învierii… Învierii… Învierii…” Îmi răsuna în suflet ecoul Învierii… peste lacrimi, peste suferințe, peste dureri trecute, peste toată amintirea întunericului unor stări apuse, peste toată deznădejdea apusă și ea… peste toate… ecoul Învierii…

Fragment din cartea <<„Să vezi iarăși” – În vremea pandemiei… de mână cu Hristos>>

„Să vezi iarăși” – În vremea pandemiei… de mână cu Hristos

Postat de Mihaela Ion in „Să vezi iarăși”, Carti, 0 comentarii

Agonia Ghetsimanilor…

Toate cele despre care vorbea Mitropolitul Teofan le trăisem adânc în ființa mea, dar nu în acel moment, ci în momentul în care, cel pe care îl credeam duhovnic, dăduse de pământ cu sufletul meu. „Teama, panica, neliniștea, îngândurarea care s-au așezat în ființa cea mai dinlăuntru…” le simțisem atât de profund încât credeam că nu mai sunt în sufletul meu, ci peste mine, peste ființa mea, peste viața mea, peste tot ce mai puteam să însemn atunci, peste ce mai rămăsese din sufletul meu zdrobit și peste viața mea moartă…

„Pot fi socotite ca pătimiri, ca prezență în agonia Ghetsimanilor, ca răstignire pe Golgota…” Ooo, da!!! Și încă ce pătimiri, și încă ce agonie, și încă ce răstignire… Toate atât de dureroase încât suferința se revărsase peste suflet, în trup, peste trup, în viață, peste viață, în moarte, pe care o vedeam singura scăpare… singura ieșire din acea stare.

Nicio trădare nu poate fi mai adâncă, mai dureroasă, mai răvășitoare decât trădarea duhovnicului, omului pe care îl crezi trimisul lui Dumnezeu pe Pământ. Nicio altă lovitură nu poate fi mai mare decât lovitura dată în esența vieții unui om, – credința.  

Fragment din cartea <<„Să vezi iarăși” – În vremea pandemiei… de mână cu Hristos>>

„Să vezi iarăși” – În vremea pandemiei… de mână cu Hristos

Postat de Mihaela Ion in „Să vezi iarăși”, Carti, 0 comentarii

Asistăm la foarte multe dezechilibre lăuntrice…

”Sunt condiții speciale și ne întrebăm: de ce oare se întâmplă tot ceea ce se întâmplă? Poate sunt dezechilibre ecologice sau economice sau sociale… Cu certitudine că sunt și acestea, dar mai ales însă, luăm parte și asistăm la foarte multe dezechilibre lăuntrice. Dezechilibre sufletești și dezechilibre trupești. Adică prea multe păcate  trupești.

Dezechilibre în componența familiei, dezechilibre bioetice, morale, dezechilibre, așadar, peste tot și în foarte multe suflete omenești.”

Îl ascultam cu mare interes pe Mitropolitul Teofan. Îl cunoșteam de mai bine de 20 de ani. Avusesem privilegiul de a sta în preajma sa când a fost Episcop Vicar Patriarhal, purtând titulatura de Sinaitul.

Mitropolitul Teofan – un om rar. De mulți iubit, de mulți urât, de mulți adorat, de mulți detestat, dar de puțini, foarte puțini spre deloc, înțeles. Un om de-o sensibilitate aparte, adăpostită cu grijă în cămările tainice ale inimii sale.[1]

L-am admirat întotdeauna. Nu mi-a dat niciodată motiv să mă îndoiesc de sinceritatea Înaltpreasfinției Sale. Deși este o fire introvertită și vorbește destul de puțin în întâlnirile de zi cu zi, cuvintele sale au putere multă și pătrund în adâncul sufletului celui care are deschidere către adevăr și credință.

Pe Mitropolitul Teofan l-a înzestrat Dumnezeu și cu o voce foarte plăcută, cu un timbru cald, mângâietor, asemenea unei raze de soare blând coborâtă din Soarele Raiului peste lumea noastră.

                                                      … … …

Aceste grave dezechilibre (despre care foarte bine vorbea Mitropolitul Teofan) aduc pe Pământ grele situații, poveri care se transformă în bolovani aruncați în inima Pământului pe care Dumnezeu ni l-a dat să facem din el Rai… ”Precum în Cer, așa și pe Pământ”. Dar… oamenii înțeleg? Ce înțeleg?

[1] Povestea întâlnirii mele cu Mitropolitul Teofan, în cartea ”Amintiri de Lumină”, în curs de editare.

Fragment din cartea <<„Să vezi iarăși” – În vremea pandemiei… de mână cu Hristos>>

 

Postat de Mihaela Ion in „Să vezi iarăși”, 0 comentarii