Recomandari

Mâna lui Dumnezeu – 2

În curtea casei au privit forfota elevilor și a părinților. Antonie era emoționat. Altceva era școala din sat, cu copiii pe care îi cunoștea, altceva era aici, unde veneau tineri din toată comuna. Ion Radu a salutat respectuos pe cei din curtea școlii și a așteptat răbdător, privind cu atenție curtea și clădirea. De aproape se vedea cum clădirea a fost neglijată de noii stăpâni. Avea pus pe balconul de la etaj steagul roșu cu secera și ciocanul, dar totul arăta neîngrijit și prăfuit. S-ar fi întors în mormânt boierul, dacă ar fi văzut starea casei. Ion Radu asculta discuțiile celor din curte:

– Ne-o blestemat Dumnezeu de la comuniștii ăștia atei. Nu mai plouă de luni bune și parcă nici rugăciunea părintelui nu mai are putere. Parcă părintele nu mai are har.

– Cum să aibă har dacă în loc să predice Evanghelia și pe Hristos vorbește de Stalin și de lumina care vine de la Răsărit. În loc să ne îndemne să postim ne cheamă să ne înscriem în partid. Poate ar vrea să spună mai mult dar are copii de crescut. Se vede că îi este frică să vorbească. Am ajuns vremuri grele.

– Umblă zvonul că vor să ne ia pământurile și să facă colhoz ca în Rusia, spuse altul. Eu am fost acolo cu războiul și am văzut ce înseamnă colhozul. Sărăcie și mizerie, asta ne așteaptă. Or să ne pună la gamelă.

   Ion oftă cu amar. Părintele lor nu era așa, încă mai predica curat. Dar până când va rezista (?), asta se întrebau toți cei din sat. Activistul de partid venea în fiecare duminică în fața bisericii și mustra pe cei ce veneau la slujbă. Oamenii se uitau urât la el. Era fiul bețivului satului, trăise până atunci din mici furțișaguri și din cerșetorie iar acum îi învăța pe ei ce să creadă.

Câte o bătrână îl mai înfrunta zicându-i: ”lepădătură” și ”stricat”. El nu se supăra, ci mai tare amenința cu Securitatea și cu pușcăria. Vârsta, însă, le ferea pe bătrâne de primejdia închisorii. La toți le era  teamă, chiar și părintelui. Consilier fiind, aflase și de ordinele pe care le primea părintele și nu doar de la securitate ci și de la Episcopie, de la superiorii săi. Promitea că va îndeplini ordinele dar amâna cât mai mult.

Cu timpul ordinele date erau înlocuite cu altele sau se uita. Simțea că se încerca transformarea Bisericii într-o portavoce a Partidului comunist. Le-a spus părintele la o ședință:

– Fac totul să ne pierdem rostul. Noi nu trebuie să mai predicăm pe Hristos, ci să vorbim despre Stalin. Nu trebuie să mai vorbim despre rai și iad, ci despre muncile agricole de sezon sau despre împlinirile orânduirii socialiste. Comunismul, asta pare să fie noua religie și Stalin noul dumnezeu.

  Le spunea asta doar celor apropiați, dar tăceau toți, căci le era frică.

     Treceau orele și nimeni nu a ieșit să vorbească cu ei. A venit, apoi, ora prânzului și cei prezenți dădeau semne de nerăbdare. După o vreme au început să murmure. Unul dintre ei, mai curajos, a îndrăznit să bată la ușa conacului. Neprimind răspuns a bătut mai tare, apoi mai tare. Într-un târziu a ieșit în pragul ușii directorul școlii. Abia venit din armată, tuns tovărășește, scurt, cu șapcă pe cap, ridică vocea și spuse, cu vocea lui puțin pițigăiată:

– Ce tot bateți la ușă și țipați! Aveți răbdare!

Avea atitudinea slugii ajunsă stăpân. Îi privea cu dispreț pe țărani, se simțea superior lor, de aceea continuă disprețuitor:

– Nu am ieșit până acum pentru că așteptam un răspuns de la centru. S-a decis ca începând cu acest an să se desființeze această școală de meserii. Cei care vor dori să se înscrie o vor face la școlile de acest fel din Zabău sau din Zimil. Această clădire se va transforma în internat pentru școala elementară din sat. Așa a decis Partidul și așa se va face. După modelul genial al Uniunii Sovietice vom ține aici copiii până sâmbăta și îi vom crește în spiritul noii orânduiri sociale în care ne aflăm. Trăiască genialul nostru conducător Stalin și Partidul Muncitoresc Român!

   S-a întors militărește și a intrat în școală. După o clipă de uimire toți cei prezenți au plecat, grupuri, grupuri spre casele lor.

– Ce facem Antonie? Bani de mers la școală la Zabău sau la Zimil nu avem. Ce facem?

– Tată, dacă nu a fost să fie înseamnă că este voia lui Dumnezeu așa. Îmi voi face rostul și fără școală. Mai rău va fi de copiii pe care îi vor aduce aici. Îi vor educa în spirit comunist, deci fără Dumnezeu. Va fi greu de noi! Maica Sfântă să îi lumineze pe părinți!

(va urma)

Giorgica Vatra

 

O carte despre viața unui călugăr

Postat de Mihaela Ion in Recomandari, 0 comentarii

O carte despre viața unui călugăr

Părintele Giorgica Vatra – o altă carte, alte destăinuiri… 

                                    ***

”Mâna lui Dumnezeu” este o carte despre viața unui călugăr ce a trăit mulți ani la una dintre Episcopiile din țară.

Fiu de țărani, cu aplecare spre credință, a ales de mic viața călugărească. Liniștea pe care o trăia  se va destrăma odată cu decretul prin care mai multe mănăstiri s-au desființat.  

Prin voința starețului va fi angajat la Episcopie unde va sluji în vremea a mai mulți episcopi. Extrem de milostiv, călugărul va avea ca preocupare zilnică miluirea elevilor seminariști, de aici porecla sa de ”mâna lui Dumnezeu”.

Îmbătrânind, însă, ”copiii” săi îl vor uita, iar noul episcop Iustin îl va trimite la mănăstirea de metanie. Aici i se va accentua boala și va muri în chinuri, trimis în ultima clipă la un azil. 

 Este o carte despre slujirea omului și slujirea lui Dumnezeu,  despre felul în care omul ajuns la bătrânețe este tratat, despre gingășie sufletească și recunoștință.

                                           ***

Au mai trecut trei ani. Au fost unii foarte grei pentru români. Schimbările din țară au adus, parcă, peste popor mânia lui Dumnezeu. A fost secetă mare apoi foamete. Comuniștii, cu sprijinul și sub supravegherea sovieticilor au preluat puterea în țară. Regele a abdicat și a fugit din țară, partidele politice au fost desființate iar în locul vechilor conducători au venit alții noi. Lucrul acesta se simțea și la sate, unde foștii primari, secretari, notari au fost schimbați. În locul oamenilor pregătiți au venit alții fără școală, fără experiență, oameni supuși străinilor și fără milă de români. Toate lepădăturile din sat, toți bețivii și ratații erau acum mari șefi și conducători.

Activistul de partid din sat a devenit un personaj foarte important, el conducând, practic, totul. Deși vedeau că nu este bine, oamenii tăceau, căci un simplu cuvânt nepotrivit putea să ducă la arestare, temniță grea sau chiar moarte.

Ceea ce durea pe oameni era lepădarea de credință, de Hristos și de Biserică. Oamenii erau batjocoriți dacă își arătau credința. Bătrânele se închinau când vedeau asta și rosteau vorbe de ocară la adresa celor ce huleau biserica și pe preotul lor.

     Parcă aceste schimbări au stârnit mânia lui Dumnezeu. Au fost ani de secetă cumplită și de lipsuri. Pe lângă asta cotele puse de conducători i-au sărăcit și mai mult. Au dus-o foarte greu, chiar dacă munceau toți din casă.

Anicuța s-a măritat cu un băiat gospodar din sat. Credința lui Ion Radu și a familiei sale nu era pe placul conducătorilor. Când comuniștii îi făceau observații lui Ion despre mersul la biserică, sau despre post el pleca fruntea și tăcea. Nu voia să îi înfrunte sau să se certe.

Și Antonie era batjocorit pentru că ajuta pe preot în altar. Lui nu îi păsă de asta. Chiar se bucura că părintele îi dădea din ce în ce mai multe sarcini. Acum el făcea curățenie în altar, el îngrijea florile din curtea bisericii, el însoțea preotul și dascălul când mergeau cu treabă prin sat, deseori bătea clopotul și toaca.

Copiii îi spuneau în batjocoră ”popa” dar el se bucura de porecla lui. Crescuse, dar era tot mărunțel de statură față de colegii lui de școală.  Terminase cu bine șapte clase și tatăl său s-a gândit să îl dea la o școală de meserii, mai ales că aveau una în comună. Era bine să știe o meserie, munca la câmp era grea și depindea mult de vreme. Încă din timpul verii l-a înscris la Școala de meserii. A venit toamna și ziua de 15 septembrie, începutul anului școlar.

       Era o dimineață frumoasă și încă din zori au plecat, tată și fiu spre locul unde urma să învețe meserie. Antonie a ales să urmeze tâmplăria, ca Mântuitorul Iisus Hristos.

     Școala se afla la câțiva kilometri de casa lor. De departe au zărit clădirea școlii. De fapt școala fusese conacul unui mare boier. Clădirea cu subsol, parter și cu etaj, impunătoare prin mărime și rafinament era cea mai frumoasă construcție din toată zona. Fusese ridicată de  boierul Pricopie Casoti, om important al veacului a nouăsprezecelea.

Ion Radu privi spre casă cu aceeași mirare și curiozitate pe care o avusese întotdeauna. Până acum nu a avut ocazia să o vadă de aproape. Fațada clădirii împodobită cu ornamente sculptate în marmură, balustradele de fier forjat, geamurile și ușile impunătoare, acoperișul cu tablă scumpă arătau nu doar bogăția ci și rafinamentul boierului. Se știa că avea apa trasă în casă, baie, toalete, că avea toate cele necesare vieții de lux pentru mare boier.

Bătrânul Casoti a fost nu doar bogat ci și foarte darnic. Clădise casa după gustul lui și prin testament a dăruit-o sătenilor să facă din ea Școală de meserii. A mai construit din banii lui două școli și un spital, tot în comuna lor. Atât școlile cât și spitalul erau pentru uzul țăranilor. Din păcate în vremea primului Război mondial spitalul a fost bombardat și din el a rămas doar turnul de apă. Dar gestul boierului  a rămas în istoria locului, oamenii pomenindu-l întotdeauna la Sfânta Liturghie.

(va urma)

„Plânge biserica pentru părintele” – 3

Postat de Mihaela Ion in Recomandari, 0 comentarii

„Plânge biserica pentru părintele” – 3

 

-Știu ceea ce mi-a spus domnul primar. În afară de asta doar pot să bănuiesc. Părerea mea este că totul s-a petrecut astfel:

    Președintele Consiliului Județean Putna a convocat chiar a doua zi pe primar, pe viceprimar și pe secretarul Primăriei la biroul său. Au fost somați să aducă cu ei actele prin care biserica satului Sosești intra în patrimoniul Primăriei. Psihologic băgase spaima în ei din ziua precedentă. Primarul nu a avut somn toată noaptea, deja îi intrase frica în oase cu privire la întâlnirea cu Președintele. Putea oare Oprișor să îl revoce din funcție atât de ușor? Putea să îi retragă sprijinul politic și să îl lase fără fondurile de dezvoltare a comunei? Cu siguranță că da. Se putea baza pe consilierii partidului condus de Oprișor sau aceștia l-ar fi părăsit la îndemnul Președintelui? Fără fonduri ar mai fi avut speranțe să fie reales primar? Și, da, până la urmă merita să își sacrifice tot viitorul politic pentru o biserică oarecare și pentru un preot? Erau apropiați, e drept, se cunoșteau de mulți ani. Dar ce făcuse părintele pentru el? Erau frământări care l-au făcut să nu pună geană pe geană toată noaptea. Primarul era trist și nemulțumit de situația creată, dar, după o noapte de frământări, era dispus să renunțe la luptă.

  La ora 10 dimineața cei trei erau prezenți la convocare. Au fost invitați să ia loc în antecameră și au așteptat minute bune până să iasă din birou Președintele. Iar când ușa s-a deschis au dezlegat misterul, în birou se afla episcopul Iustin și câțiva dintre consilierii săi.

– Să trăiți domnule Președinte! au spus cei trei într-un glas.

– Ați venit! De ce îmi creați probleme? Vă rog să îmi spuneți ce a fost cu circul de ieri, de la biserica din satul Sosești.

– Domnule Președinte, biserica aceasta este ridicată de un boier local și noi avem documente, din acel timp, testamentul, în care se arată că biserica aparține comunității. Boierul a dat și pământuri din care să se întrețină preoții care vor sluji, de ceea, la propunerea cetățenilor satului, noi am decis în Consiliu Local, cu acordul părintelui, să trecem biserica în patrimoniu Primăriei. Actele sunt aproape gata, mai așteptăm să fie semnate de Președintele țării, conform procedurii.

– Cine v-a învățat să faceți asta? Eu nu am mai auzit de așa ceva până acum. Mă rog! Mai mare prostie ca asta nu am auzit. Vă rog să îmi prezentați documentația prin care ați preluat biserica.

Secretarul a desfăcut mapa din mâna sa și a scos un pachet gros cu acte.

– Vă rog să chemați juriștii, a spus Oprișor secretarei.

 Aceasta a format un număr de telefon și în câteva secunde au apărut două femei și un bărbat. El era înalt, cam de 60 de ani, având câteva fire de păr alb în jurul cheliei generoase, cea mai în vârstă dintre doamne era cam de aceeași vârstă, cu părul vopsit, creț, mică de statură și cu ochelari cu rama groasă pe nas, cea de-a doua, dintre femei era mai tânără, înaltă, distinsă, cu trăsături puternice.

– Luați loc și verificați actele aduse de domnul primar.

 În timp ce juriștii verificau actele, Oprișor continuă discuția cu primarul:

– Domnule primar, vă rog frumos să nu mă mai supărați. Nu mai faceți lucruri de acest gen fără să mă întrebați. Mă puneți într-o postură ciudată în fața lui Preasfințitul. Acestea sunt chestiuni delicate, nu face fiecare după capul lui. Relația noastră cu Biserica este una puternică și, în același timp, delicată. Nu putem strica armonia existentă între noi pentru asemenea gesturi. Vă rog să mă consultați înainte de orice decizie legată de Biserică.

Juristul îi făcu un semn discret lui Oprișor, acesta se apropie de el, îi arătă două locuri de pe documente, îi șopti ceva la ureche și ușurat acesta le spuse:

– Am descoperit mai multe vicii de procedură și vă anunț oficial că actele sunt nule. Nule, sublinie el, apăsând hotărât pe cuvinte.

– Cum să fie nule domnul președinte, spuse primarul. Am urmat toată procedura legală. Pas cu pas.

– Vă rog să nu mai interveniți domnule primar! Nu mă obligați să vă retrag sprijinul politic și o să vedem ce veți face dacă consilierii noștri nu vor vota de partea dumneavoastră în Consiliul Local. Vi se vor bloca toate investițiile și să vedem ce vor spune oamenii când nu veți face nimic în comună tot mandatul.

  Înghițind în sec, primarul plecă privirea.

– Da, puteți pleca. Actele rămân la noi și o să vă trimitem mai târziu documentația de anulare a demersului dumneavoastră. Să lăsați pe Preasfințitul să ia biserica în primire și să pună preotul pe care îl dorește. Este dreptul dânsului și vă rog să îl respectați!

– Am înțeles, domnul președinte. Am înțeles.

– Ia stați! De fapt soluția cred că este alta. Dumneavoastră ați creat problema, dumneavoastră să o rezolvați. Să nu ajungem la alte complicații. Domnule primar, să propuneți o hotărâre a Consiliului local prin care să anulați demersul început. Asta cât se poate de repede. Nu admit nici un fel de întârziere.

– Da, domnul Președinte. Să trăiți! au spus cu vocile stinse cei trei, în cor.

  Salutând pe Oprișor, primarul nu a putut să nu vadă privirea disprețuitoare a episcopului Iustin. Ușa rămăsese întredeschisă iar episcopul ascultase cu interes fiecare cuvânt.

   Cei trei au ieșit pe holul și au plecat, tulburați și temători spre casă. Nu au scos nici un cuvânt tot drumul.”

– Cum e! am întrebat pe primar după câteva ceasuri, spuse părintele Gheorghe.

– ”Să vedeți, că au găsit un viciu de procedură, că au anulat actele, că nu aveți ce face și va trebui să acceptați pensionarea și venire noului preot.”

– S-a învârtit casa cu mine. Câteva ore nu am putut să vorbesc sau să fac ceva. Tot efortul meu de aproape doi ani s-a distrus în zece minute prin puterea domnului Oprișor, la influența episcopului Iustin. 

Giorgica Vatra 

„Plânge biserica pentru părintele” – 2

Postat de Mihaela Ion in Recomandari, 0 comentarii

Becul cu lumina fosfenica – oglinda și remediul sufletului

Decembrie 2021. Sărbătorile de iarnă. Între Crăciun și Anul Nou a ajuns în casa mea, ca un dar miraculos, becul cu lumina fosfenica. 

DEX-ul denumește fosfena ca: ”Tulburare vizuală (sub formă de scântei) ce apare în afecțiuni oftalmologice sau în urma unor excitații mecanice ale retinei. – Din fr. Phosphène. Senzație care apare sub forma unor puncte luminoase atunci când închidem ochii și apăsăm cu degetele pe pleoape”, asta în cazul unei acțiuni asupra retinei sau a pleoapelor, dar… lumina fosfenică este cu totul altceva.

Nu am scris nimic despre acest miraculos bec… până acum, deoarece am vrut să văd dacă este un bec obișnuit sau chiar are unele particularități care sunt demne de menționat.

M-am documentat, am citit, am vorbit cu terapeutul Nicu Ghergu despre acest bec, dar cu toate acestea nu am scris despre el. Simțeam că nu era momentul… încă. Acum, după aproape două luni de când este în casa mea, timp în care ”ne-am împrietenit, ne-am spus secrete” 😊, pot vorbi despre el.

Deși pare imposibil ca un bec să poată reflecta stările sufletești, nu e deloc așa.

După ce l-am întâmpinat cu drag, în prima seară, am stins lumina în dormitor și am aprins becul cu lumină fosfenică. Încă din prima secundă am simțit o stare de pace și de bucurie.

La bucătărie am spoturi, care erau aprinse. După câteva minute petrecute în preajma becului cu lumină fosfenică, am mers la bucătărie să-mi fac un ceai. Am făcut o grimasă. Parcă trecusem într-o altă lume… obositoare. Mi-am făcut totuși ceaiul și m-am întors în dormitor la lumina aducătoare de pace și de bucurie.

Aceasta a fost prima seară și prima experiență trăită în preajma becului cu lumină fosfenică. Din seara aceea și până acum, această lumină miraculoasă (și nu este un cuvânt mare, ci o realitate), mi-a alungat stările de oboseală, m-a făcut să am un somn profund și odihnitor, mi-a adus multă căldură, și… cel mai important lucru, mi-a arătat starea interioară și elementele exterioare care mă influențau în mod negativ.

În toată această perioadă, de când am becul cu lumină fosfenică și până în prezent, am avut timp să văd și fosfena, care se formează ca un oval colorat, în diverse culori.

Prima dată când am privit lumina becului, 30 de secunde, acea lumină albă s-a colorat în albastru. După ce mi-am mutat privirea am văzut un oval albastru (fosfenă), care îmi aducea multă bucurie, iar când închideam ochii acea fosfenă se colora într-un verde plăcut și cald.

Repetând acest exercițiu, la un moment dat am observat că, după ce priveam 30 de secunde lumina becului care se colora în albastru, când mutam privirea, fosfena era de culoare închisă (maro). La vederea ei starea mea nu era prea bună. Când închideam ochii fosfena se colora, din nou, în albastru.

Am început să observ ce anume influența culoarea fosfenei și implicit starea mea. La un moment dat, foarte atentă fiind la ce se întâmpla înainte de a vedea fosfena de culoare închisă, am observat că, după un dialog cu un om care tot timpul se victimizează, dar nu face nimic pentru a schimba ceva în viața lui, fosfena aceea era de culoare închisă.

Atunci, mi-a fost foarte clar că trebuie neapărat să închei orice interacțiune cu acea persoană plină de energii negative, care, fără să-mi dau seama, se folosea de energia mea, invadându-mi viața cu energia ei negativă. După ce am întrerupt orice interacțiune cu acea persoană, totul a revenit la normal.

Pentru cei care doresc să-și cunoască mai bine sufletul, care doresc să experimenteze bucuria luminii fosfenice, las linkul către acest bec incredibil https://www.tratamentenaturiste.ro/produs/bec-cu-lumina-fosfenica-diametru-18-cm/ .

Poate prețul vi se pare ”exagerat”, dar… oare… sufletul nu merită 400 de lei? Uitați-vă în jurul vostru! Pe câte lucruri mai puțin utile ați dat mai mult de 400 de lei? Pentru bucurie, liniște și mai ales pentru ”incursiunea pe cărările sufletului”, 400 de lei înseamnă puțin.

Dintr-un alt articol veți afla cum a descoperit Dr. Lefebure minunata lumină fosfenică și ce boli poate vindeca.

Terapeutul Nicu Ghergu, căruia îi mulțumesc pentru recomandări și pentru daruri,  folosește această lumină binefăcătoare, în terapiile sale, cu rezultate incredibile.

„Îţi luminezi sau întuneci viaţa prin ideile la care consimţi.” – Neville Goddard

Am trecut la ”munca de jos”…

Postat de Mihaela Ion in Recomandari, 0 comentarii