Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor

Iubire neîmplinită – viață netrăită

 Am ascultat îndemnul Părintelui și am început să o vizitez pe călugărița care trăia nici ca o călugăriță, nici ca o femeie din lume. Era un fel de pustnică fără pustie, o călugăriță fără biserică, o femeie fără cele lumești.

Își făcuse un univers al ei, departe de obștea mănăstirii și, totuși, în mănăstire. Frumusețea universului creat de ea contrasta violent cu pustiul și griul din sufletul ei. Nimic din frumusețea culorilor răspândite prin curte nu reușea să pătrundă în ceața deasă din sufletul-i zdrobit.

Când am intrat prima dată în casa ei, am avut impresia că m-am întors în timp, că am pășit într-o altă epocă. Totul era vechi, dar curat. Pe pereți avea carpete cusute de mână în punct cruce, pe jos erau preșuri, pe paturi – cuverturi de lână, țesute de mână, iar mesele erau acoperite cu mileuri croșetate… din macrame. Până și la bucătărie, vasele erau din lut și tacâmurile din lemn. Nu avea aragaz. Mâncarea o făcea pe o sobă cu plită, iar prescurile, pâinea și prăjiturile le cocea într-un cuptor cu lemne.

Cât timp am locuit în mănăstire, mergeam zilnic la ea. O ajutam la diversele activități pe care le făcea prin curte, dar și prin casa rătăcită dintr-un alt timp… în vremurile noastre.

Într-o zi, când am ajuns la introvertita călugăriță, mireasma unei plăcinte de mere invadase deja curtea. Maica stropea florile. După ce am salutat-o, mi-a spus:

-Chiar la tine mă gândeam! Am făcut o plăcintă de mere și mă tot uitam pe potecă, poate, poate ajungi până se răcește puțin să o pot tăia.

-Și iată am ajuns, am spus zâmbind.

După ce a terminat de stropit florile, m-a invitat în cerdac. A mers la bucătărie și a adus, pe o tavă din lemn, o farfurie din ceramică plină cu plăcinte aburinde și două ulcele cu un compot aromat din mere și scorțișoară. În timp ce savuram bunătățile pregătite de călugăriță, biata femeie tot ofta.

-Măicuță, păreți îngândurată. S-a întâmplat ceva?, am spus la un moment dat.

-Nu… de fapt, nimic special. Mă gândeam la viața mea și mai ales la moarte… Sau, mai bine zis, la viața moartă pe care am trăit-o.

-Nu vă e bine aici, măicuță? În paradisul acesta nu vă e bine?, am întrebat-o aproape în șoaptă, de teamă ca nu cumva să o deranjez.

-Nu. Nu mi-e bine. Locul meu nu era aici. Aici m-a exilat o iubire neîmplinită.

Am luat ulcica de pe masă și am strâns-o între palme. N-am mai îndrăznit să mai pun vreo întrebare. Mi-am dat seama că, acolo, în sufletul ei, e o rană mult prea adâncă.

-Aș putea să vorbesc despre asta… cu tine, a continuat. Nu știu de ce, dar simt că pot vorbi. Poate și pentru că… paharul sufletului meu a dat pe afară de multă vreme… Mă poți asculta?

-Sigur, măicuță! Vă mulțumesc pentru încredere.

Va urma.

                                           ***

Continuarea – vineri, 26 noiembrie.

Vă îmbrățișez! 

Între zidurile mănăstirii – fugind de iubire

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 0 comentarii

Între zidurile mănăstirii – fugind de iubire

Începând de astăzi, voi deschide seria unor povești de viață impresionante ale celor care, crezând că fugind de lume, fug și de omul din ei – povești de viață ale călugărilor și călugărițelor. Și, pentru a nu se găsi unii care să facă pe interesanții și să spună că: parcă ai zis că nu mai vorbești despre mizeriile îmbrăcate în rochii negre (linkul mai jos), îi ajut să „dezlege” misterul.

Nu vreau să mai vorbesc despre mizerabilii și mizeriile lor, mai ales nominal, atât timp cât nu sunt provocată, asta neavând nicio legătură cu poveștile de viață ale unor călugări și călugărițe.

Am totuși o rugăminte la voi. Să aveți răbdare cu mine! Articolele vor fi fragmentate deoarece, fiind povești destul de lungi, nu-mi permite timpul să le scriu fluviu.

 În cei 20 de ani petrecuți în chingile religiei am vizitat multe biserici și mănăstiri, în cele din urmă fiind chiar găzduită, uneori, pe termene destul de lungi. Când lucram în presă, am scris o serie de articole în legătură cu o mănăstire, în care am locuit o lună și jumătate, cu pauzele aferente de la sfârșitul săptămânii. Și acesta este doar un exemplu.

Am avut destul timp să cunosc și să mă apropii de mulți preoți, călugări și călugărițe.

Poveștile pe care urmează să le scriu, nu le-aș fi putut spune niciodată dacă aș fi rămas sub epitrahilul „mântuitor” al duhovnicului… pus pe grumazul sufletului meu. Acum sunt un om liber și pot decide ce este bine pentru viața mea, pot face și spune ce simt, pot trăi cu adevărat.

                                              ***

Merele – drumul către o poveste tulburătoare

 

Într-una dintre mănăstirile în care am fost găzduită, în cei 20 de ani de habotnicie, am întâlnit o călugăriță, trecută de 80 de ani, care locuia într-o casă departe de corpul de chilii al mănăstirii, casă care aparținea lăcașului de cult. Duhovnicul ei era un călugăr care mă aprecia foarte mult. De fapt, sentimentul de respect și de admirație era reciproc.

Seara mă plimbam prin curtea mănăstirii alături de călugărul respectiv și îl conduceam până în fața porții casei în care locuia maica. Până acolo mai povestea una, alta.

Fiind duhovnicul ei, cunoscându-i viața și frământările sufletești, o vizita în fiecare seară. De multe ori o găseam în curte pe călugărița respectivă, o salutam și mă întorceam în mănăstire.

Într-o seară de vară, conducându-l pe părinte, am găsit-o stropind florile. Avea o curte plină de flori și pomi fructiferi. Era un adevărat colț de Rai.

I-am spus că are o curte minunată, iar ea m-a invitat să-mi dea niște mere. Am intrat, am luat merele, i-am mulțumit și m-am retras.

Sesizasem un lucru foarte straniu pentru o călugăriță, și anume, că maica nu participa la slujbe. Aș fi vrut să-l întreb pe părintele ei duhovnic, dar nu am îndrăznit. Peste câteva zile însă, întrebarea: de ce maica nu vine la biserică (?), avea să primească, pe neașteptate, răspunsul.

Mergând, ca de obicei, către casa maicii, Părintele mi-a spus:

-Să știți că și maica vă place foarte mult. Poate ar fi bine să vă apropiați de ea. E o fire retrasă. Deși face prescuri pentru biserică în fiecare zi, la slujbe participă de două ori pe an: de Paști și de Crăciun. Are o poveste tulburătoare. Nu v-o pot spune, pentru că mi-a mărturisit la spovedanie, dar dumneavoastră, cu felul dumneavoastră de a fi, sigur vă veți putea apropia de ea și sigur vă va povesti. Merită să o ascultați. Cine știe (?!), poate vreodată o veți așterne pe hârtie. Și iată că vorbele Părintelui au fost profetice.

Acele mere pe care călugărița mi le-a dat aveau să deschidă drumul către o poveste răvășitoare.

Va urma.

                                                     ***

Cei care îmi urmăresc blogul, intuiesc deja că ne vom vedea luni, 22 noiembrie.

Vă îmbrățișez cu drag!

Zile minunate să ne fie!

                                                     ***

Acest articol este susținut de https://www.tratamentenaturiste.ro/despre-terapeutul-nicu-ghergu/

Distrusă de un călugăr

                                                   

 

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 0 comentarii