Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor

Arhiereul: ”Mi-e teamă că răbufnesc…”

Ceea ce urmează să vă povestesc este ceva foarte tulburător… A fost un moment care s-a întipărit adânc în sufletul meu, care a schimbat multe în lumea mea interioară, dar și în lumea lui.

Nu-l căutați prin articolele despre ierarhii pe care am spus că-i apreciez ca oameni, pentru că nu-l veți găsi! Nu am scris niciodată despre el, deoarece simțeam că va veni o vreme în care voi vorbi despre acel moment răvășitor, pe de o parte, iar pe de alta, arhiereul și-a dorit să nu se știe că suntem apropiați și că mai ținem legătura.  

Mi-e greu să scriu, dar nu greu în sensul de apăsător, ci de emoționant.

S-a întâmplat în anul 2019… după ruptura de fostul meu duhovnic și implicit de Biserică. S-a întâmplat după ce – sub influența șocului pe care l-am avut din cauza comportamentului celui care mi-a fost duhovnic – îi sunasem pe toți, pe cei pe care-i cunoșteam și le spusesem că, dacă voi mai ține legătura cu ei, să nu mai aibă pretenția să mă adresez cu formulele: ”Înaltpreasfințite, Preasfințite sau, după caz, părinte.” La momentul acela, evident, îl sunasem și pe arhiereul despre care voi vorbi.

O vreme nu am mai răspuns niciunui reprezentant al Bisericii. După ce s-au mai așezat lucrurile, după ce am înțeles sensul celor întâmplate, am început să răspund telefoanelor și mesajelor de la ei. Nu aveau nicio vină pentru comportamentul inuman al celui căruia i-am pus sufletul la picioare timp de 20 de ani. Mi-a fost clar de la început acest lucru, dar aveam nevoie de un timp în care să stau departe de toți și de tot ce avea legătură cu religia care mă înrobise atâta vreme.

Vestea

Într-o seară, după ce colindasem prin oraș, mă îndreptam spre casă. La un moment dat a sunat telefonul. Era un călugăr care, printre altele, m-a întrebat:

-Ai auzit ce a pățit arhiereul X?

-Nu. Ce a pățit?

-E într-o cumplită depresie. De aproape o săptămână nu a mai fost la birou. Ultima dată când a fost văzut la o slujbă… era băut, a șoptit. Tu ai mai vorbit cu el? Știu că erați apropiați.

-Nu. N-am mai vorbit de vreo trei săptămâni, dar acum, după ce mi-ai spus ce mi-ai spus, o să-l sun.

-Nu cred că-ți răspunde, dar încearcă!

Am mai vorbit puțin apoi am închis.

L-am sunat pe arhiereu. Așa după cum intuise călugărul, nu mi-a răspuns. I-am dat un sms în care i-am scris că aș vrea să ne vedem.

Mi-a răspuns scurt: ”Când?”

”Mâine”, i-am scris.

După vreo 30 de minte, m-a sunat. Era, într-adevăr, băut. Nu-l auzisem și nu-l văzusem niciodată într-o astfel de stare.

-Nu are rost să bateți atâta drum pentru un putregai ca mine.

-Nu sunteți putregai, sunteți om, i-am spus. Mai presus de toate sunteți om. Dacă vin pe la ora 17.00, e ok?

-Eu zic să nu veniți, dar dacă țineți neapărat, veniți când doriți! Nu plec nicăieri. Nici măcar pe lumea cealaltă, mi-a răspuns sufocat de durere sufletească.

-Aș veni mai devreme, dar mai am niște drumuri de făcut. Ne vedem la ora 17.00.

-Bine. Doamne ajută!, a spus și a închis.

Întâlnirea

În următoarea zi, când am ajuns la reședința sa, mi-a deschis, fără să mă privească. Mirosea a alcool.

M-a invitat în birou și cu un gest scurt mi-a făcut semn să iau loc. Era răvășit de tot. Obosit, neîngrijit, îngândurat. A așezat coatele pe masă și și-a prins capul între palme.

-Nu vreți să mă priviți?, l-am întrebat, încercând să leg un dialog.

-Nu pot… De ce ați venit?, a adăugat… după un moment de tăcere.

-Să vă văd, am răspuns sec.   

-Ați venit să vedeți cum beau?, m-a întrebat aproape șoptind.

S-a ridicat de pe scaun, a luat dintr-un dulap un pahar și o sticlă cu Whisky.

Când a vrut să-și toarne în pahar, i-am luat paharul.

-Nu vreau să beți față de mine! Nu pentru că m-ați ”sminti”, ci pentru faptul că vă faceți rău. Ce e cu dumneavoastră? De ce faceți asta?, l-am întrebat, deși… nu l-aș mai fi întrebat nimic.

-Pentru că asta mi-a mai rămas de făcut.

-Vorbiți prostii. Sunteți un om cu foarte multe calități sau daruri de la Dumnezeu… dacă vreți.

-Om? Sunt un ratat. Nici măcar eu nu mai cred în mine, dar mă străduiesc din răsputeri să-i fac pe alții să creadă. Păi… nu sunt eu un mincinos? Sunt. Păi… nu sunt eu un ratat? Sunt.

-De câți ani ne cunoaștem?, l-am întrebat răvășită de atmosfera apăsătoare.

-De foarte mulți ani, mi-a răspuns fără să mă privească.

-Știți bine că, pentru mine, acum… sunteți un om, nu ierarh. Un om care are și defecte și calități, dar și momente de cădere. Ce anume v-a adus în starea asta?

-Toate. Toate câte au fost până acum. Viața mea e terminată. Atât Îl mai rog pe Dumnezeu, să pot să tac până la sfârșit, să le iau pe toate cu mine, dar am momente în care mi-e teamă că răbufnesc și spun tot.  

Își frângea mâinile și își fixase privirea pe mânecile dulamei.

-Un lucru cred că aș putea să vi-l spun, dar vă rog, dacă vreți să spuneți, să faceți asta după ce voi pleca din această lume, a continuat povestindu-mi nu unul, după cum menționase, ci mai multe lucruri… răvășitoare.

Îmbrățișarea

Mâinile îi tremurau, privirea îi era încă ațintită pe mânecile dulamei. După un timp… a întins mâna să ia paharul.

L-am prins de mână. A tresărit și m-a privit scurt. Avea ochii plini de lacrimi.

A vrut să tragă mâna din mâna mea, dar eu l-am prins cu ambele mâini. M-a strâns încet de mână și a început să-i transpire palma.

-Ridicați-vă!, i-am zis după câteva secunde.

-De ce?, m-a întrebat speriat.

-Vreau să vă îmbrățișez! Aveți nevoie de o îmbrățișare caldă. Vă asigur că gestul meu nu are nicio conotație sexuală.

S-a ridicat. L-am îmbrățișat. Și-a sprijinit capul de tâmpla mea. A început să tremure și să ofteze. Era dezorientat, confuz, speriat. Avea mâinile pe lângă corp, nu a îndrăznit să răspundă gestului meu, dar și-a lipit tot mai mult capul de tâmpla mea. 

Ierarhul… de la care foarte multă lume lua binecuvântare și cerea sfaturi, era în brațele mele și tremura ca un copil crescut la orfelinat, pe care dacă-l iei în brațe… plânge, pentru că nu știe ce vrei să-i faci.

Sper să nu se găsească vreunul care să interpreteze că tremura din alte motive. Vă asigur că nu.

De 15 ani beau… zi de zi, ca să uit de toate, a zis, desprinzându-se ușor din brațele mele. Am baxuri întregi de băutură, dar mâine le arunc pe toate.

Ne-am așezat ținându-ne de mână.

-Mă bucur să aud asta, am șoptit.

-Vă mulțumesc pentru tot!, a spus strângându-mă de mână, înainte de a-și desprinde mâna din mâna mea.

Din ziua aceea ierarhul respectiv nu a mai băut. În lungile noastre dialoguri… de după întâlnirea respectivă, mi-a spus multe și a înțeles multe.

Multe am înțeles și eu. Am înțeles că, în cei 20 de ani pe care i-am petrecut prin biserici, oamenii la care mergeam pentru a primi susținere, chiar ei aveau acută nevoie de susținere; cei de la care așteptam o vorbă bună, chiar ei erau cei care aveau nevoie de un cuvânt de îmbărbătare; cei la care mergeam cu speranța că mă vor înțelege, chiar ei aveau nevoie să fie înțeleși; cei la care speram să găsesc iubirea în forma ei pură, erau total lipsiți de iubire.

Nevoia de iubire

După un timp de la acea întâlnire, m-a sunat un alt ierarh, care era, cum altfel (?), în depresie.

Printre altele i-am zis:

-Cred că o să înființez un Centru pentru recuperarea emoțională a ierarhilor, unde o să-i tratez cu îmbrățișări și cu multă iubire.

Da, da… e nevoie. Vă dau eu un teren în eparhia mea.

-Asta înseamnă că veți fi primul ”client”.

-Evident.

(va urma)

Articole greu de digerat

 

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 1 comentariu

Ana: Am vrut să-i dezvălui numele renumitului duhovnic”

Este un moment foarte dificil pentru mine. Doamna Mihaela m-a întrebat dacă vreau să-mi spun povestea din răzbunare sau pentru a mă elibera. Eu i-am spus că vreau să povestesc pentru a mă elibera. Poate că nu eram pregătită să recunosc nici măcar pentru mine că vreau să povestesc din răzbunare. Dar a scris cineva un comentariu în care spunea că în sufletul meu este multă suferință și multă ură. Atunci am avut o tresărire și a trebuit să accept că am vrut să povestesc din răzbunare. Ba, mai mult, chiar mă hotărâsem să dau numele renumitului duhovnic, fostul meu amant.

După ce am recunoscut că povestesc din ură, Doamna Mihaela mi-a propus să mă opresc. Mi-a explicat (și are dreptate) că e mai important să-mi găsesc liniștea decât să-l fac pe respectivul să stea cu sufletul la gură. M-a sfătuit să merg la psiholog și am și început terapia.

Tot Doamna Mihaela m-a sfătuit să nu las totuși subiectul așa, în aer. Și din nou are dreptate. Din respect pentru un om minunat ca ea și din respect pentru voi, cei care ați urmărit povestea mea, încerc să povestesc pe scurt.

                                       ***

După prima noapte de dragoste, au urmat altele și altele. Eram din ce în ce mai îndrăgostită de el și credeam că sunt din ce în ce mai fericită.

Dacă după prima noapte de dragoste m-a mustrat conștiința și i-am spus, el a zis că nu am de ce să mă simt vinovată, mai ales că în el stă puterea de a mă dezlega. Erau situații în care noaptea întrețineam relații sexuale, iar dimineața mă spovedeam. Da, știu, era o nebunie, dar o nebunie care mie îmi aducea echilibru.

După un an și 3 luni în care credeam că trăiesc cea mai frumoasă poveste de dragoste, a început calvarul.

Se purta foarte urât cu mine, fără motiv; se ascundea în baie și vorbea la telefon; mă lăsa în casă și pleca sub diverse pretexte, primeam sms-uri în care mi se spunea să-l las în pace că are deja o relație pe care pot să i-o stric etc. De multe ori plecam plângând, hotărâtă să o termin cu el și de fiecare dată știa să mă aducă înapoi.

A venit însă și momentul – infern.

Într-o seară am vrut să-i fac o surpriză (credeam eu) și să merg la el fără să-l anunț. Îi făcusem prăjitura lui preferată și, îndrăgostită peste cap, m-am dus la el.

Când am intrat în bloc, aștepta liftul o doamnă pe care nu o mai văzusem până atunci. Am urcat împreună crezând că are de mers acasă, dar când am văzut că apasă butonul ultimului etaj, am încremenit. Mi-am dat seama că doar la el putea merge. Am avut puterea totuși să șoptesc: ”Eu mergeam cu un etaj mai jos”. Femeia și-a cerut scuze că nu m-a întrebat și i-am spus că nu-i nimic, o să cobor un etaj.

Nu mă înșelasem. La el mergea. Înainte de a-i deschide, am apucat să cobor câteva trepte și m-am lipit de perete. I-a deschis și i-a spus:

-Ai întârziat, iubito!

Când am auzit, am scăpat prăjiturile din mână. Am început să plâng înfundat. Nu-mi venea să cred că cel pe care îl iubeam atât de mult și care-mi spunea că mă iubește, în acel moment, era în apartament cu o altă femeie. Aș fi vrut să mor. Lumea mea interioară s-a prăbușit într-o clipă.

Cu ultimele puteri am adunat prăjiturile de pe jos, am urcat încet și i le-am pus la ușă, să știe că trecusem pe acolo și că avea să-mi dea niște explicații.

Dimineața, când m-a sunat, semn că atunci plecase individa, mi-a zis că, dacă am fost la el, trebuia să sun, că mi-ar fi deschis. Mi-a mai zis că individa e doar o femeie cu bani și că doar profită de banii ei. A plâns, s-a jurat, mi-a spus că eu sunt iubirea vieții lui, am făcut dragoste, l-am crezut.

Între timp aflasem că mai avea o amantă și încă una și încă și încă… Am numărat vreo 10, apoi am pierdut șirul.

De fiecare dată mă convingea că ba că am înțeles greșit, ba că femeile respective sunt niște nebune de care nu scapă, iar eu credeam de fiecare dată, până într-o seară…

În seara aceea de groază, eram la masă, în apartamentul lui. Soneria telefonului și mai ales numărul care îl suna, l-a făcut să tresară. Nu a răspuns. Apoi soneria de la ușă m-a speriat și pe mine. Nu a deschis. După un sms la care el s-a făcut alb ca varul, după ce l-a citit, o bătaie puternică, în ușă, l-a făcut să deschidă.

Mi-a zis să merg în sufragerie, în speranța că va rezolva problema la ușă, departe de urechile mele, dar femeia a dat buzna peste mine. L-a întrebat tăios:

-Cine e ”domnișoara”?

-O fiică duhovnicească, a zis. A venit să se spovedească, are o problemă urgentă.

-Serios?, a întrebat femeia. Sper să nu fie ”problema” la fel de urgentă ca problema mea. ”Domnișoară”, mi-a zis cu dispreț, dacă acest individ este și amantul tău, să știi că sunt însărcinată, iar tatăl este chiar el. Uite!, a spus scoțând din geantă un test de sarcină și un stik. Uite!, aici e dovada că sunt însărcinată, iar pe acest stik sunt înregistrate nopțile noastre de dragoste, mă rog, am crezut eu că sunt nopți de dragoste, dar pentru dumnealui au fost nopți de sex.

Când a auzit, ”iubitul” meu abia a mai nimerit să se așeze pe fotoliu.

-Mă scuzați, părinte!, am reușit să murmur. Mă retrag. Vin mâine să mă spovedesc, am continuat deși simțeam că mor interior.

El n-a mai putut să spună nimic. Am plecat. M-am dus la metrou, i-am scris un sms de adio, am vrut să il trimit, după care am vrut să mă arunc în fața primului metrou.

Până să-i dau eu sms, am primit un sms de la el în care scria, că nu e copilul lui, că femeia e nebună. Îl scrisese în grabă, probabil din baie.

Am vrut să cred că are dreptate. Bulversată total am plecat acasă și am așteptat dimineața, care speram să vină cu cele mai bune vești, speram să aducă lumină și liniște în sufletul meu și în relația noastră, dar nu a fost așa.

Dimineața ne-am întâlnit într-un parc. Nu m-a mai primit la el. Pe un ton grav mi-a spus că dacă îl iubesc trebuie să-l înțeleg. Mi-a mai spus că a avut o aventură de o noapte cu femeia respectivă și că a rămas însărcinată, iar el nu poate renunța la copil. Mi-a propus să ne întâlnim mai rar, pe furiș, pentru că nu vrea să se despartă de mine.

Deși eram bulversată, terminată, mi-am dat seama că mă minte și că mă mințise în toată această perioadă, mi-am dat seama că Bety avusese dreptate când îmi spusese că e un mizerabil care se folosește de femei și că are zeci de amante.

Am plecat fără nici un cuvânt, n-am avut puterea nici măcar să-l privesc. Nu m-a oprit, nu m-a sunat, nu m-a căutat. Nu l-a mai interesat. Deloc.

Asta e povestea. Pe scurt. Vă mulțumesc celor care m-ați însoțit până aici, celor care m-ați înțeles, dar și celor care m-au judecat.

Peste un timp, poate voi reveni. Cu vești bune. Sper.

Din întunericul existenței mele am un mesaj pentru el: încă te urăsc, pentru că rănile făcute de tine sunt încă vii, dar va veni vremea când eu voi zâmbi, iar tu vei plânge. Nu vei pleca din lumea asta fără să plătești.

                                         ***

Ne vedem luni, 23 mai.

 Joi, 26 mai – ”Iisus Hristos înmormântat la Srinagar – India, sub numele de Yuz Asaf.”

 Nu ratați!

Ana: ”Eram în transă.”

 

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 0 comentarii

Ana: ”Eram în transă.”

Vreau să scriu despre acea noapte. Îmi tremură mâinile. Parcă a fost ieri.

După ce mi-a spus că mă iubește, m-a sărutat din nou și a început să mă dezbrace, rostind în șoaptă:

-Se dezbracă trupul acesta pentru a se dărui total unui bărbat care nu a cunoscut femeie.

După ce m-a dezbrăcat, m-a întrebat:

-Mă iubești tu pe mine?

-Da, am rostit gâtuită de emoții.

M-a așezat pe covorul din sufragerie și mi-a întins mâinile, ca și cum m-ar fi răstignit.

-Mă iubești tu pe mine?, m-a întrebat din nou.

-Da, am îngăimat.

-Vrei să mi te oferi jertfă?, a întrebat cu respirația întretăiată de poftă.

Am clătinat din cap afirmativ. Nu am mai avut putere să răspund, apoi am simțit cum… mă… domina. Rămăsesem cu privirea într-un punct fix. Nu simțeam nici durere, nici plăcere. Pe tot parcursul actului sexual rostea, parafraza versete sau expresii din slujbe ori rugăciuni. La un moment dat nu am mai auzit ce spunea. Eram ca în transă. Îi auzeam doar gemetele și îi simțeam trupul transpirat.

Într-un final s-a descărcat. În trupul meu. Pe trupul meu. Spunea ceva. Nu înțelegeam ce. Eram absentă. Nu știu ce s-a întâmplat cu mine.

După un timp m-a stropit cu apă. Cred că a fost apă, apoi m-a ridicat, m-a îmbrăcat și m-a dus acasă.

Când am coborât, mi-a spus ceva de o slujbă de dimineață, dar nu am înțeles ce.

Nu știu cum am ajuns în dormitor. M-am așezat cu fața în sus și am retrăit toate momentele de care-mi aminteam. Spre dimineață am adormit cu mâna pe abdomen. Purtam în trupul meu sămânța lui. Și-mi doream să rămân însărcinată, să-i dăruiesc un copil, să fie taina noastră.

Atât. Atât. Acum.

Ana

Ana: ”Am urât-o pe Bety”

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 1 comentariu

Ana: ”Am urât-o pe Bety”

Nu găsesc un început pentru ce urmează să vă scriu. Mă așteptam să mă recunoască măcar una dintre multe amante ale ”marelui duhovnic”, dar nu așa de repede.

Știu cine e Bety și vreau să spun că a fost o vreme în care am urât-o cumplit. Încă nu pot lua legătura cu ea, dar pe această cale vreau să o rog să mă ierte, deși se pare că a făcut-o deja, deoarece m-a înțeles. A înțeles că eram orbită de acel demon ascuns în spatele unor haine monahale.

Bety a fost singura care a încercat să-mi deschidă ochii, dar eu am crezut că vrea să mă îndepărteze de el ca să rămână cu ea.

Voi ajunge și la acel episod. Nu-l voi povesti acum. Nu vreau să amestec lucrurile.

Am sperat că voi avea puterea să vorbesc despre noaptea  în care am avut prima relație intimă cu ”sfântul”. Nu pot. Pot să spun doar că s-a întâmplat pe covorul din sufragerie, într-un ”ritual” aproape satanic, ritual în care m-a transformat într-o păpușă de carne.

Sper să aveți răbdare cu mine atât dumneavoastră ca posesoare a blogului, cât și urmăritorii dumneavoastră.

Vă mulțumesc anticipat!

Ana.

Bety: ”O cunosc pe Ana.”

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 0 comentarii