Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor

„Părinte, nu mă lăsa să mor…”

După ce a terminat de povestit, s-a ridicat și a mers la bucătărie. De acolo a venit cu un coș în care îmi pusese o farfurie plină cu plăcintă și o pungă cu fructe din curtea ei minunată.

-Astea sunt pentru tine, mi-a spus ascunzându-și privirea, care purta încă urme de lacrimi.

-Mulțumesc mult, măicuță! Mulțumesc pentru tot și, mai ales, pentru încrederea de a-mi împărtăși o astfel de poveste, care m-a cutremurat până în adâncul sufletului.

-Mulțumesc și eu pentru disponibilitatea de a mă asculta. Nu știu de ce ți-am povestit, dar am simțit să fac asta. Cine știe (!?), poate are vreun rost, pe care nu-l înțelegem acum.

Și da, iată, a avut un rost. După ce m-am eliberat din chingile otrăvitoare ale religiei, pot vorbi fără constrângeri despre această răvășitoare poveste.

Am plecat de la maica, nu doar încărcată de daruri, ci și cu sufletul încărcat de o stare aparte. Primul drum pe care l-am făcut, a fost la chilia Părintelui la care se spovedea – un om deosebit, un suflet sensibil, empatic și foarte delicat.

-Vin de la maica, i-am spus. Mai întâi să vă dau și dumneavoastră din darurile primite.

-Mulțumesc! Nu vă deranjați, merg mai târziu pe la ea și sigur are ceva pregătit și pentru mine.

-Luați măcar plăcintă!, am insistat.

Părintele a zâmbit și a luat o bucată de plăcintă.

-Doamne, tulburător!!! Mi-a vorbit maica despre povestea vieții ei, am zis privindu-l pe Părinte, care zâmbea deja.

-Eram sigur că vă spune. O astfel de poveste de viață e într-adevăr răvășitoare.

-Vă mulțumesc pentru îndemnul de a mă apropia de maica și pentru flerul pe care-l aveți.  

Am mai schimbat câteva cuvinte cu Părintele, apoi m-am retras în camera unde eram cazată.

După momentul acela, am devenit prietena maicii. Mergeam des pe la ea, iar uneori poposeam la acea mănăstire special pentru a o vizita.

Timpul a trecut, puterile maicii începuseră să slăbească, iar într-o zi m-a sunat Părintele și mi-a spus că maica nu se mai ridică din pat și nici nu mai mănâncă.

Am mers să o văd și, deși am încurajat-o, mi-am dat seama că viața maicii era pe sfârșite.

La acea vizită, care a fost și ultima – și parcă maica ar fi simțit asta -, mi-a dat un ștergar, pe care îl avea pus pe o ladă din camera unde își trăia ultimele clipe. I-am mulțumit, am îmbrățișat-o și am plecat, vrând să cred că va mai fi și o altă dată în care ne vom mai vedea, în casa aceea ruptă dintr-un alt timp. N-a mai fost.

La scurt timp, după acea vizită, într-o noapte, pe la ora 12.30, m-a sunat Părintele (fapt neobișnuit). De niște ani vorbeam cu Părintele, uneori și de două ori pe zi, dar niciodată nu mă sunase mai târziu de ora 22.00. Cu vocea gâtuită de emoție și de lacrimi, mi-a spus:

-A murit maica!

-Dumnezeu să o ierte! A scăpat de suferință, am spus cu lacrimi în ochi.

-Și-ncă ce suferință!… Pe la ora 18.00 am fost să o împărtășesc și să-i citesc o rugăciune. La mai puțin de 30 de minute după ce am împărtășit-o, a început să-i fie tot mai rău. La un moment dat, a întins mâinile spre mine și a început să strige: „Părinte, nu mă lăsa să mor, că am sufletul neîmpăcat!” A fost pentru prima dată în viața mea când, ca om și ca preot, am fost depășit de situație. Nu mai știam ce să fac, nu mai știam ce să spun. Așa a strigat 6 ore și așa a murit. Cu mâinile către mine, strigând: „Părinte, nu mă lăsa să mor, că am sufletul neîmpăcat!”

Și da, avea sufletul neîmpăcat, pentru că trăise o viață care nu era a ei; avea sufletul neîmpăcat, pentru că și-ar fi dorit să-l mai vadă o singură dată pe cel pe care l-a iubit și să-i vorbească despre viața ei răstignită; avea sufletul neîmpăcat deoarece, vrând să fugă de iubire (de o altă iubire), s-a ascuns între zidurile unei mănăstiri, care i-au zidit sufletul mai rău decât zidul pe care l-a turnat Manole peste soția sa, Ana.

„Părinte, nu mă lăsa să mor, că am sufletul neîmpăcat!”, așa a trecut dintr-o viață moartă în moarte.

Părintele n-ar fi lăsat-o să moară, dar cum ar fi avut să-i aducă timpul înapoi?

                                    ***

Vă îmbrățișez cu drag!

Ne revedem marți, 7 decembrie.

„Ne-ați blestemat, măicuță!”

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 1 comentariu

„Ne-ați blestemat, măicuță!”

 Atmosfera plăcută din cerdac începuse să fie umbrită de amintiri extrem de dureroase. Maica s-a ridicat și a așezat perna de pe un scaun, deși nu era nevoie de asta. A fost un gest prin care încerca să-și ascundă lacrimile, să le sechestreze în sufletul ei, pentru a putea povesti până la capăt.

-Vă spuneam că, după 21 de ani, la ușa casei mele avea să apară o femeie… O femeie pe care nu o cunoșteam…, a continuat așezându-se pe scaunul de la masa pe care trona încă farfuria în care mai erau câteva bucățele de plăcintă cu mere și ulcelele în care compotul de mere era pe sfârșite.

Eram acasă. Sora mea abia se întorsese de la biserică. Se anunța o zi obișnuită, dar, la un moment dat, s-a auzit o bătaie în ușă. A ieșit sora mea, crezând că e o maică din obștea mănăstirii. Nu era. Era o femeie îmbrăcată în negru, abia cărând un coș cu fructe, legume, zahăr, arpacaș, orez, făină, ulei, biscuiți și altele. Nu s-a prezentat, a întrebat direct de mine. Deși soră-mea a insistat să spună cine e, nu a dorit. Până la urmă, i-a spus să aștepte și m-a chemat.

În momentul în care am deschis ușa, am văzut o străină, pe care credeam că nu o văzusem niciodată în viața mea.

Am invitat-o aici, în cerdac și am întrebat-o cu ce ocazie a venit și de ce m-a căutat tocmai pe mine (?!), din moment ce nu o cunosc. „Nu mă mai cunoașteți”, a zis femeia și ochii i s-au umplut de lacrimi. „Sunt Florina, soția fostului dumneavoastră iubit. Ne-ați blestemat, măicuță. Ne-a murit băiatul. Avea doar 21 de ani. Imediat ce ne-am căsătorit, am rămas însărcinată. Era singurul nostru copil și a murit, într-un accident, în săptămâna nunții”.

Când am auzit cuvintele: „a murit, într-un accident, în săptămâna nunții”, m-a străfulgerat un fior din creștetul capului până în vârful picioarelor. Băiatul murise în săptămâna nunții, așa cum tatăl lui îmi ucisese sufletul și viața.

„Îmi pare rău”, am îngăimat. „Nu v-am blestemat. Cum aș fi putut să-l blestem pe cel pe care l-am iubit mai mult decât propria-mi viață? Dumnezeu să-l ierte pe băiat! Să-mi spuneți numele, să-l pomenesc, în nevrednicia mea.” „Radu”, a zis femeia frângându-și mâinile. „Să-l pomeniți și să ne iertați și pe noi, pentru tot răul pe care vi l-am făcut!”„Să ne ierte Dumnezeu pe toți!”, am spus oftând.

Femeia a plecat și nu am mai văzut-o niciodată de atunci.

-Nu știu de ce, dar îmi vine să vă întreb: chiar nu i-ați blestemat?, am îngăimat răvășită peste fire de povestea cutremurătoare și de coincidența prea evidentă.

-Nu, nu i-am blestemat. Că Dumnezeu a ținut cont de lacrimile mele și de viața mea răstignită din dragostea pentru el, asta e altceva.

-Faptul că femeia aceea a venit să vă ceară iertare și în numele soțului ei, v-a liniștit?

-Nu. Mi-a adâncit și mai mult rana nevindecată. În toți anii aceia am așteptat (și încă mai aștept) să vină el. Aș fi vrut să-l mai văd o dată înainte de moarte. Aș fi vrut să-i povestesc despre mine, despre cum m-am târât prin viața asta. Aș fi vrut să-i spun că n-am încetat să-l iubesc, dar a fost un laș. Nici după moartea băiatului lor nu a venit. A trimis-o pe ea.

-Poate s-a simțit prea vinovat?

-Poate, dar asta nu exclude lașitatea lui și nici nu vindecă rana sufletului meu.

Între timp terminasem de băut compotul. Afară se stârnise un vânt ușor, care flutura perdeaua de la fereastra întredeschisă, ca o șoaptă venită dintr-o altă lume.

Va urma.

                                                ***

Continuarea acestui articol, vineri, 3 decembrie.  

Părăsită în săptămâna nunții

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 0 comentarii

Părăsită în săptămâna nunții

În cerdacul înmiresmat de aburul plăcintei de mere și de mireasma scorțișoarei, care se mai ridica încă din compotul pus în ulcele ca un fuior nevăzut venit din minunata lume a fructelor, maica a început să povestească.

-Aveam doar 19 ani când m-am îndrăgostit de un băiat, din care făcusem deja, în sufletul meu, bărbatul vieții mele și tatăl copiilor mei. Sora mea (mai mică decât mine cu un an) plecase deja la mănăstire. Am încercat să o împiedic, spunându-i că e prea tânără, că e păcat să-și închidă viața într-un loc fără nicio perspectivă și fără nicio bucurie. Ea nici nu a vrut să audă. Zicea că vrea să-și închine viața lui Hristos. N-am înțeles-o, mi-a fost milă de ea, i-am detestat alegerea, dar nu am avut ce face. A plecat în adunătura asta întunecată – la propriu și la figurat -, eu am rămas în lume să-mi trăiesc cea mai frumoasă poveste de dragoste, credeam eu.

Timp de un an am fost foarte fericită, cea mai fericită. Ne-am iubit mult, iar martor la povestea noastră de dragoste a fost, de cele mai multe ori, trunchiul unui copac bătrân, aflat în pădurea din apropierea satului nostru. Așezat la pământ, parcă era corabia care ne aștepta pentru a ne duce în lumea minunată a iubirii noastre.

Din când în când maica ofta, se oprea câteva minute din povestit, sorbea apatică din compotul pe care parcă îl ruga să-i dea putere să spună povestea până la capăt.

-După un an m-a cerut în căsătorie, acolo, la locul nostru secret, în pădure. Au fost momente pe care, și dacă aș vrea, să le descriu… nu pot.

Am început să facem pregătirile pentru nuntă. Invitații, cumpărături etc. La începutul săptămânii în care ar fi trebuit să avem nunta, chiar în prima zi, luni (noi stabiliserăm nunta pentru ziua de sâmbătă), rămăsese ca seara se ne vedem în centrul satului, ca de obicei, apoi să mergem la locul nostru secret.

O ascultam cu atenție. Compotul de mere avea aceeași savoare, dar atmosfera din cerdac… parcă… începuse să capete nuanțe de gri.

-Când am ajuns în centrul satului, nu era, a continuat. Lucru neobișnuit, deoarece, de regulă, el mă aștepta. Am crezut, am sperat, că întârzie. N-a fost așa. După mai bine de o oră de așteptare, inima începuse să-mi dea de veste că ceva nu e cum trebuia să fie. Tremurând, am mers la el acasă. Poarta era descuiată. Cu pași timizi, m-am îndreptat către ușă. Am bătut cu disperarea unui om căruia îi era teamă că pierde tot. A ieșit maică-sa. După ce am salutat-o, i-am spus că aș vrea să vorbesc puțin cu logodnicul meu. „Logodnicul tău a fost doar în mintea ta. I-am spus să-ți transmită că nu suntem de acord cu această căsătorie”, a zis cu un glas metalic, de am simțit că-mi îngheață inima. Ce-i drept, când cel pe care-l iubeam le-a spus părinților lui că ne vom căsători, ei nu au fost de acord, dar noi am continuat să facem pregătirile crezând că, până la urmă, vor accepta. „Să nu-l mai cauți”, a continuat. „Dar, doamnă, noi am pregătit aproape totul pentru nuntă. Nu puteți să ne răpiți fericirea. Dacă totuși e alegerea lui să renunțe la mine, aș vrea să-mi spună el”, am îngăimat cu ochii plini de lacrimi.

Maica a așezat ulcica pe masă și a început să-și frângă mâinile.

-M-a privit tăios și mi-a spus (a continuat călugărița): „Deși nu meriți să mai continui acest dialog, deși ești extrem de obraznică, îți spun că nunta va avea loc, vom schimba doar mireasa. Fericirea lui nu este lângă tine, fericirea lui este lângă Florina, o fată de condiția lui. Tu ai fost doar o distracție pentru el, și tocmai pentru că ai fost o distracție, nu vrea să te mai vadă niciodată.” După aceste cuvinte, care mi-au spart sufletul în bucăți, a închis ușa și a și încuiat-o. Da, eu eram o fată săracă, el era un băiat bogat. Florina era o fată mai mare decât el cu vreo 5 ani, dar era la fel de bogată ca și el. Viitoarea lui soție locuia vizavi de casa copilăriei mele.

M-am prăbușit lângă poartă și am plâns în hohote. Se înserase deja. Nu mai era nimeni pe stradă. Am plecat acasă cu gândul că, din cumpărăturile pe care le făcusem pentru nuntă, voi folosi tot ce se poate folosi… pentru călugărie. În noaptea aceea mi-am făcut bagajul, le-am lăsat un bilețel părinților mei și am plecat la mănăstire, la sora mea. Ca să fiu sigură că nu mă voi mai întoarce, tot în noaptea aceea m-am și călugărit.

În întunericul acelei nopți, am crezut că am îngropat totul: viața mea, pe el, iubirea pentru el, inima, lumea, totul. Din acel moment eram sigură că n-o să-i mai văd niciodată și n-o să mai aud de ei.

După 21 de ani însă, la ușa casei mele avea să apară o femeie… O femeie pe care nu o cunoșteam…

Va urma.

                                            ***

Vă îmbrățișez cu drag!

Ne revedem luni, 29 noiembrie.    

Iubire neîmplinită – viață netrăită

    

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 0 comentarii

Iubire neîmplinită – viață netrăită

 Am ascultat îndemnul Părintelui și am început să o vizitez pe călugărița care trăia nici ca o călugăriță, nici ca o femeie din lume. Era un fel de pustnică fără pustie, o călugăriță fără biserică, o femeie fără cele lumești.

Își făcuse un univers al ei, departe de obștea mănăstirii și, totuși, în mănăstire. Frumusețea universului creat de ea contrasta violent cu pustiul și griul din sufletul ei. Nimic din frumusețea culorilor răspândite prin curte nu reușea să pătrundă în ceața deasă din sufletul-i zdrobit.

Când am intrat prima dată în casa ei, am avut impresia că m-am întors în timp, că am pășit într-o altă epocă. Totul era vechi, dar curat. Pe pereți avea carpete cusute de mână în punct cruce, pe jos erau preșuri, pe paturi – cuverturi de lână, țesute de mână, iar mesele erau acoperite cu mileuri croșetate… din macrame. Până și la bucătărie, vasele erau din lut și tacâmurile din lemn. Nu avea aragaz. Mâncarea o făcea pe o sobă cu plită, iar prescurile, pâinea și prăjiturile le cocea într-un cuptor cu lemne.

Cât timp am locuit în mănăstire, mergeam zilnic la ea. O ajutam la diversele activități pe care le făcea prin curte, dar și prin casa rătăcită dintr-un alt timp… în vremurile noastre.

Într-o zi, când am ajuns la introvertita călugăriță, mireasma unei plăcinte de mere invadase deja curtea. Maica stropea florile. După ce am salutat-o, mi-a spus:

-Chiar la tine mă gândeam! Am făcut o plăcintă de mere și mă tot uitam pe potecă, poate, poate ajungi până se răcește puțin să o pot tăia.

-Și iată am ajuns, am spus zâmbind.

După ce a terminat de stropit florile, m-a invitat în cerdac. A mers la bucătărie și a adus, pe o tavă din lemn, o farfurie din ceramică plină cu plăcinte aburinde și două ulcele cu un compot aromat din mere și scorțișoară. În timp ce savuram bunătățile pregătite de călugăriță, biata femeie tot ofta.

-Măicuță, păreți îngândurată. S-a întâmplat ceva?, am spus la un moment dat.

-Nu… de fapt, nimic special. Mă gândeam la viața mea și mai ales la moarte… Sau, mai bine zis, la viața moartă pe care am trăit-o.

-Nu vă e bine aici, măicuță? În paradisul acesta nu vă e bine?, am întrebat-o aproape în șoaptă, de teamă ca nu cumva să o deranjez.

-Nu. Nu mi-e bine. Locul meu nu era aici. Aici m-a exilat o iubire neîmplinită.

Am luat ulcica de pe masă și am strâns-o între palme. N-am mai îndrăznit să mai pun vreo întrebare. Mi-am dat seama că, acolo, în sufletul ei, e o rană mult prea adâncă.

-Aș putea să vorbesc despre asta… cu tine, a continuat. Nu știu de ce, dar simt că pot vorbi. Poate și pentru că… paharul sufletului meu a dat pe afară de multă vreme… Mă poți asculta?

-Sigur, măicuță! Vă mulțumesc pentru încredere.

Va urma.

                                           ***

Continuarea – vineri, 26 noiembrie.

Vă îmbrățișez! 

Între zidurile mănăstirii – fugind de iubire

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 0 comentarii