Poezie

Pas spre Înviere

Din lacrima serii urzită,

Din stele ce curg peste cer,

Prin lumea de toți sărăcită…

Mai e încă dor de mister.

 

O știre se-aude în turmă,

O alta aleargă spre noi

Și-n lumea asta de gumă…

Se trag niște sfori… de război.

 

Iubirea-i legată în lanțuri,

Minciuna ne joacă pe toți,

Se sapă morminte și șanțuri

Iar oamenii vii… parcă-s morți.

 

Ne bântuie molima urii

Și spaima de mâine… ciudat,

Nu-i verde în griul pădurii,

Iar noaptea… ni-i rece soldat.

 

Pierduți într-o lume absurdă,

Nici măști pentru roluri nu sunt,

Copiii prin parcuri nu zburdă,

Tăcerea-i mutată-n cuvânt.

 

Mai spunem doar vorbe golite

De sens și de sevă, de tot…

Prin toate, dureri răscolite…

Mai dăm suferinței un vot.

 

Visul acesta ce toarce,

Amestec de toate în toți

Ia toată speranța… o stoarce…

Făcându-i pe oameni roboți.

 

E timpul, străine de tine

Să treci peste valuri și văi!

Să tragi pe trecut lungi cortine,

La porți să îți pui zurgălăi!

 

E timpu’ amintirii străbune!

Edenul din noi plânge-amar,

Uitat prin noian de cărbune…

Lăsat pentru vieți de coșmar.

 

Ridică-ți privirea spre Cruce!

Spre Învierea de-atunci!

Hristosul Cel bun și Cel dulce

Iubire îți dă, nu porunci!

 

Pas spre Înviere – Cuvântul

Te-așteaptă la margini de dor,

Prin cer se strecoară Pământul

Și îngeri coboară-n sobor.

 

E drum spre Lumină, e Soare…

Învață să zbori, să zâmbești!

E loc peste tot… de-nchinare…

Învață… din nou… să iubești!

 

M.I.

 

Postat de Mihaela Ion in Poezie, 1 comentariu

Noi

Mi-așez, în gând, privirea peste noi

Și mă ascund în ale tale brațe,

Ca doi răniți dintr-un trecut război,

Am evadat din lumea de paiațe.

 

Fără curaj, la început de drum…

Când amintirile strigau prea tare

Și când imagini dintr-un vechi album,

Nu mai făceau de gânduri ascultare.

 

Chiar și atunci, așa… răniți și triști,

Când teama ne furase-orice speranță,

Noi doi căutători, prin timp, turiști,

Tot suspinând, ceream dreptul la viață!

 

Și a venit o zi în care-am stat,

Mână în mână câteva secunde,

Sufletul tău s-a strâns într-un oftat,

Inima mea-n trăirile profunde.

 

Simțeai, simțeam să îndrăznim mai mult,

Ai tresărit după atâta vreme,

Dar te-ai oprit și m-ai oprit, tăcând,

Căci prea aveai în suflet mari dileme.

 

O altă zi avea să vină iar

Și iar de mână să te țin sperând…

Că-mi vei lăsa atingerea măcar,

Să stingă temerile… rând pe rând.

 

Încet, încet, puțin câte puțin,

Luptând cu tine, ai știut să-mi dai,

Un drum pe care aș putea să vin

Și ai știut să-mi spui zâmbind: mai stai!

 

Atunci, vrând să îți cuprind privirea,

Am îndrăznit să-și spun cât te iubesc!!!

Punând pe fruntea ta din strălucirea

Sărutului dorit – zbor îngeresc.

 

Acum… în fiecare zi îți spun:

Că te iubesc enorm… comoara mea!

Iar zâmbete…  doar pentru tine-adun

Ce soare-mi ești în zi, iar noaptea… stea.

 

Eu te iubesc, iubesc cum n-am știut

Că pot iubi, că inima mea poate…

Și cum nici tu vreodată n-ai crezut…

Că cineva-ar pătrunde-n a ta noapte.

 

22 august 2019

 

Postat de Mihaela Ion in Poezie, 2 comentarii

Dor de tine… dor

Un vânt de vară îmi străbate seara…

În gând te-alint, îți spun că te ador,

Acorduri line mângâie chitara,

Visez că ești aici … și ce mi-e dor!!!

 

În suflet mi-ai lăsat cuvinte calde,

Mi-e dor, tu bine știi cât mi-e de dor,

Pășesc prin seara plină de smaralde,

Până ajung la tine… timp măsor.

 

Oare ce faci? Oare citești o carte?

Sau te gândești la mine și visezi?

Îmi ești aici, deși îmi ești departe,

În suflet te păstrez… și mă păstrezi.

 

Un vânt de vară-mi răscolește gândul

Și amintiri se-adună în sobor…

De am străbate doar în doi Pământul,

Tot dor de tine mi-ar fi… foarte dor!!!

 

Ridic acum stiloul de pe foaie,

Te-aștept în vis, căci te iubesc, tu știi…

Dorul pe gene-mi joacă-n stropi de ploaie,

Iubitul meu… visez pân-ai să vii…

 

15 august 2019

Postat de Mihaela Ion in Poezie, 1 comentariu

Nevoia de noi

 

O seară de vară, tablouri și cărți,

În liniștea noastră creșteau trandafiri,

Chiar dacă trecutul ne-a fost tras la sorți

De viață, de oameni, de false priviri.

 

Acum peste toate suntem din nou doi,

Visăm și zâmbim și iarăși visăm…

Din vieți peste viață, nevoia de noi,

Ne cheamă în vals, ne cheamă – dansăm.

 

În ochii tăi mari mi-aduni toată firea,

În mâinile tale mă simt iar copil,

Mă chemi, mă răsfeți, mi-oferi înflorirea…

Petale de crin și soare de-april.

 

Povestea a-nceput, sărutul așteaptă,

Privirea ta caldă mă-nvăluie lin,

Iubirea ne-atinge-n visare… a șoaptă…

De tine acum, mi-e sufletul plin.

 

Adun stropi de soare-i presar peste foi,

Peniță îmi fac din vârfuri de nori,

Să scriu ce-mi dictezi: nevoia de noi,

În calde acorduri, în zâmbet – fiori.

 

M-atingi și tresar, mi-e bine cu tine,

Cuvintele tale le simt mângâieri

Pe trup, peste suflet, colecții divine

Și mantie-albastră a blândelor seri.

 

Nevoia de noi născută-n tăcere,

Ne cheamă prin nopți, ne cheamă prin zile

Și nu ne mai lasă s-avem vreo durere…

Izvor reînviat, balsam pentru fire.

 

O seară de vară, tablouri și cărți,

În liniștea noastră creșteau trandafiri,

Creșteau pe cărări, înfloreau peste porți,

Din zori regăsite-nmugureau iubiri!

 

De-acum… renăscută nevoia de noi,

Ne-ndeamnă să fim… cum n-am putut fi,

Copii alergând prin lan de trifoi…

Ne-ajută să știm ce-nseamnă a iubi!

M.I.

Postat de Mihaela Ion in Poezie, 1 comentariu