Poezie

Nevoia de noi

 

O seară de vară, tablouri și cărți,

În liniștea noastră creșteau trandafiri,

Chiar dacă trecutul ne-a fost tras la sorți

De viață, de oameni, de false priviri.

 

Acum peste toate suntem din nou doi,

Visăm și zâmbim și iarăși visăm…

Din vieți peste viață, nevoia de noi,

Ne cheamă în vals, ne cheamă – dansăm.

 

În ochii tăi mari mi-aduni toată firea,

În mâinile tale mă simt iar copil,

Mă chemi, mă răsfeți, mi-oferi înflorirea…

Petale de crin și soare de-april.

 

Povestea a-nceput, sărutul așteaptă,

Privirea ta caldă mă-nvăluie lin,

Iubirea ne-atinge-n visare… a șoaptă…

De tine acum, mi-e sufletul plin.

 

Adun stropi de soare-i presar peste foi,

Peniță îmi fac din vârfuri de nori,

Să scriu ce-mi dictezi: nevoia de noi,

În calde acorduri, în zâmbet – fiori.

 

M-atingi și tresar, mi-e bine cu tine,

Cuvintele tale le simt mângâieri

Pe trup, peste suflet, colecții divine

Și mantie-albastră a blândelor seri.

 

Nevoia de noi născută-n tăcere,

Ne cheamă prin nopți, ne cheamă prin zile

Și nu ne mai lasă s-avem vreo durere…

Izvor reînviat, balsam pentru fire.

 

O seară de vară, tablouri și cărți,

În liniștea noastră creșteau trandafiri,

Creșteau pe cărări, înfloreau peste porți,

Din zori regăsite-nmugureau iubiri!

 

De-acum… renăscută nevoia de noi,

Ne-ndeamnă să fim… cum n-am putut fi,

Copii alergând prin lan de trifoi…

Ne-ajută să știm ce-nseamnă a iubi!

M.I.

Postat de Mihaela Ion in Poezie, 1 comentariu

Te-am îngropat Iisuse…

Te-am îngropat Iisuse… şi mi-e jale,
Ca pe un mort Te-am plâns şi Te-am strigat…
Natura tângâindu-se Te cheamă,
Iar soarele să iasă a uitat.

 

Ce trist e-afară şi ce întuneric…
Tu “primăvară dulce” unde eşti?
Vezi întristarea care ne apasă!
Vino Iisuse, știm că ne iubești!

 

Căci noi Te-am răstignit şi noi Te plângem
Şi tot noi astăzi Te vrem înapoi,
Cât Te-am bătut, cât Te-am rănit… Iisuse
Și când spuneai: “nu voi mai fi cu voi”!

 

Chiar Învierea Ta ne-ai prevestit-o,
Nimic din toate… n-am crezut atunci,
Ne-ai spus că morţii o să-i scoţi din groapă
Şi că pe moarte Tu o să o învingi!

 

Dar azi cu-nfrigurare așteptăm
Iisuse învierea Ta din morţi,
Căci luna nu-şi mai dă nici ea lumina,
Nici stelele n-au răsărit pe bolţi…

 

Vino Iisuse, fără Tine-i noapte!
Adâncul nostru s-a cutremurat,
Deschide inimi și zdrobește patimi!
Să spunem iar : “Hristos a înviat!”

M.I.

Din scrieri mai vechi

Postat de Mihaela Ion in Poezie, 0 comentarii

Dar sunt femeie…

Pian de-aş fi, clapele mele
De mâna ta s-ar vrea atinse,
De n-ai fi tu – ce zile grele…
Îmbătrânind s-ar vrea doar ninse.

 

Copac de-aş fi frunzele toate
Atât, spre tine-ar înverzi,
Iar în fereastră fructe coapte
Sub ochii tăi doar s-ar topi…

 

De-aş fi chiar roua dimineţii
Pe buze eu ţi-aş desena,
Din picuri ghioceii vieţii,
Să pleci mai sus din toamna ta.

 

Dar sunt femeie – clape albe,
Pe suflet am cununi de flori…
Peste-ale zorilor  salbe,
Aştept săruturi vii – comori…

 

M.I.

16 ianuarie 2017 

Postat de Mihaela Ion in Poezie, 1 comentariu

Omul tristeții

 

Când omul tristeții-și gândește trăirea,

Când pune tăceri peste vorbe de dor,

Își leagă în lanțuri simțirea și firea,

Trăgând peste toate cortină de nor…

 

Zâmbește în măști făcute pe fugă,

Se mută-n iluzii jucate perfid,

Ar merge, ar pleca, ar vrea să se ducă

Sau poate ar vrea să dispară subit.

 

Dar nu e nici zi și nu e nici noapte

Și nu e nici drum care duce spre el,

Pierdut prin dureri, suspine și șoapte…

Se stinge lumina, speranțele pier.

 

Când omul tristeții se scurge prin viață,

Rămâne o urmă de fum cenușiu,

Rămân înghețate doar măști de paiață…

În loc de-amintiri… rămâne pustiu…

 

3 martie 2019

Mihaela Ion

Postat de Mihaela Ion in Poezie, 0 comentarii