IPS Teodosie – relatări

Temnița morții

 Mențin avertismentul.

Vă recomand să citiți acest articol DOAR dacă:

1 – vă puteți desprinde de capcana minții;

2 – puteți lăsa loc de întrebarea: ”Și dacă totuși… e adevărat?”

3 – puteți citi cu detașare, fără să îndreptați degetul acuzator spre un om pe al cărui drum nu ați mers.

Dacă nu îndepliniți aceste 3 condiții, vă rog să vă opriți aici!

                                                ***

În primul articol din seria ”20 de ani de depresie”, vă spuneam că prima piesă pe care am ales-o pentru dansa a fost piesa ”Once upon a December” – Anastasia. De ce această piesă și nu alta? Pentru că, dacă urmăriți versurile, piesa se potrivește foarte bine cu starea în care eram atunci. Viața mea adevărată… era undeva departe, în amintirile mele. Mi-era dor de mine, de speranțele mele, de visurile mele…

În cei 20 de ani, de câte ori îmbrăcam hainele cernite, adică în fiecare zi, mi-aminteam o replică din Pescărușul, de Cehov: ”Port doliu după viața mea”[1]. Viața îmi fusese ucisă de dogmele religioase, de ceremoniile/ slujbele în care se omoară și se îngroapă suflete…

Tot în articolul precedent aminteam despre nenumăratele semne pe care mi le-a dat Dumnezeu, dar nu am putut să le înțeleg, pentru că înțelegeam doar ce eram învățată: ISPITĂ.

 

Un semn brutal – ghearele morții

Se întâmpla cu vreo 10-11 ani în urmă… Într-o noapte de Înviere… Încerc să scriu cu detașare, deși, undeva în adâncul sufletului meu, există ceva, ca o durere a amintirii dintr-o viață anterioară. E ca și cum ai avut o rană care, deși este vindecată complet, când și când, privind locul, îți aduci aminte că acolo a fost rana și că a durut… Rău.

Cu toată durerea amintirii pot și vreau să vă povestesc. Dacă acest articol va ajuta o singură persoană să găsească răspuns la unele întrebări sau să își deschidă ochii sufletului, a meritat efortul.

În noaptea aceea de Înviere, deși am primit un semn brutal, prin ghearele morții, nu am înțeles nimic și am rămas tot sclava unor ceremonii/ ritualuri fără sens și fără vreun folos. Am continuat să mă târăsc prin viață, în loc să trăiesc.

Era ora 23.30. Clopotele începuseră să bată. Mi-am îmbrăcat hainele cernite, am luat candela, care era deja pregătită și am plecat la biserică.

Toată lumea știe cum sunt bisericile în noaptea de Înviere, până se dă lumină. Oamenii stau înghesuiți ca sardelele. Străzile din jurul bisericilor devin niște conserve uriașe care se desfac abia după ce dă lumină.

În noaptea aceea am mers la biserica din cartierul în care locuiam și care se afla la 5 minute de mers pe jos, de la locuința închiriată. Erau oameni până în strada principală, deși până acolo mai erau câteva străzi adiacente.

Am așteptat răbdătoare. Oricum rămâneam până dimineața sau cel puțin așa îmi propusesem, așa că nu avea rost să mă amestec în nebunia aceea.

După citirea Evangheliei, oamenii au început să se rărească. M-am apropiat încet de biserică. Am aprins candela de la lumânarea din mâna unei femei, rostind salutul pascal: ”Hristos a Înviat!”. Femeia mi-a răspuns: ”Adevărat a Înviat”, apoi și-a continuat drumul către străduța ce ducea spre strada principală.

Imediat ce am aprins candela, mi s-a făcut rău. Un rău inexplicabil. Reușisem să ajung la poarta bisericii, dar n-am mai reușit să intru. M-am sprijinit de gardul bisericii și, într-o fracțiune de secundă, mi-a trecut toată viața prin fața ochilor. Auzisem că asta se întâmplă înainte de moarte.

Mă uitam la băncile din curtea bisericii și nu puteam să ajung. Simțeam nevoia să mă așez. Fără să-mi dau seama am început să plâng. O femeie s-a oprit lângă mine și m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. I-am spus că am amețit puțin, poate din cauza oboselii și că aș vrea să mă așez pe o bancă.

M-a ajutat să ajung pe una dintre băncile din curtea bisericii, i-am mulțumit, după care a plecat.

Am pus candela pe bancă și am luat un șervețel din geantă, pentru a-mi șterge lacrimile. Mi-am revenit brusc. Uluită de cele întâmplate, am luat candela și am vrut să merg în biserică, dar când să intru, mi s-a făcut din nou rău. Nu am mai intrat. Nu mă mai gândeam că mor, mă gândeam să nu mor în biserică, deoarece știam că, dacă moare cineva în biserică, biserica trebuie resfințită (una dintre marile aberații ale Ortodoxiei). Și cum eram habotnică, mă gândeam să nu-i oblig pe ”bieții” preoți să resfințească biserica și să fac și un ”păcat”, știind lucrul amintit mai sus. 

Stăteam sprijinită de zidul de la intrarea în biserică și plângeam. De ce? Nu știu. Nu știu dacă plângeam de bucurie că se termină calvarul unei vieți neîmplinite (pe atunci) sau dacă mă năpădise regretul că nu simțisem că trăiesc… de ani buni.

Când am simțit că nu mă mai țin picioarele, m-am așezat din nou pe bancă. Mă gândeam că, dacă nu pot intra în biserică, măcar să ascult slujba afară… cât mai aveam să ascult.

Am lăsat din nou candela pe bancă pentru a lua un alt șervețel. Imediat ce am lăsat candela din mână, mi-am revenit. Dacă prima dată nu legasem momentele, de data aceea îmi fusese foarte clar. Am luat din nou candela, din nou mi s-a făcut rău.

”De ce ispita asta, Doamne? Cu ce am greșit de nu-mi îngădui să țin candela aprinsă în noaptea de Înviere”, m-am întrebat, în gând.

Până la ora 2.00 noaptea… așa m-am chinuit, apoi am plecat acasă în speranța că dacă voi bea un suc de portocale și voi mânca ceva, îmi voi reveni și voi putea rămâne până la sfârșitul slujbei. În momentul acela, pentru mine, era mai ”păcat” să nu particip la slujba de Înviere, decât să mănânc. 

În momentul în care am ajuns acasă, aceeași poveste. Am lăsat candela pe masa din bucătărie, mi-am revenit. Totuși… mi-am făcut un suc de portocale, de mâncat nu mai era nevoie, pentru că deja mi-era bine.

Am plecat din nou la biserică. Și din nou… când am luat candela, am avut o ușoară stare de amețeală, dar m-am dus totuși la slujbă. Când am ajuns, mi-era atât de rău încât nu mă puteam ține pe picioare. M-am așezat pe bancă și am mai stat o oră, timp în care… puneam candela pe bancă – îmi reveneam, luam candela – mi se făcea rău.  

Poate vă întrebați de ce nu lăsam candela pe bancă. Pentru că eram atât spălată pe creier încât, pe de o parte, nu concepeam să particip la slujba de Înviere, fără candelă, iar pe de altă parte, credeam că trebuie să mă lupt cu ispita 😊.  Da, da, e de râs, dar e și de plâns. Unde îl poate duce pe om religia. Religia, nu spiritualitatea.

Când am văzut că nu pot birui ”ispita” 😊, am plecat la adresa unde locuiam și am urmărit slujba la televizor. Atunci aveam încă televizor, acum… nu mai vreau să aud de el. Deci am urmărit slujba, nu m-am lăsat. 😊. Doamneee, ce bătută în cap eram!!! 😊

După ce am ajuns și am pus candela pe masă, n-am mai avut nimic, ba, dimpotrivă, nici măcar obosită nu mai eram.

Dumnezeul cel adevărat, nu cel inventat de Ortodoxie, încă de atunci îmi dădea semne că nu eram pe drumul cel bun.

Acest semn din noaptea de Înviere, pe care eu îl consideram ”o ispită”, pentru că așa mă învățase Biserica și ai ei ”Sfinți Părinți”, era, de fapt, un semn.

Dumnezeul cel adevărat îmi spunea: ”Nu ai ce căuta aici, nu ai de ce să participi la UN RITUAL, care nu-ți aduce nici un folos sufletesc. Primește conștiința Christică în inima ta, acolo trebuie să primești lumina Învierii, nu să aprinzi o lumânare de la o altă lumânare!”

Sper să vă fie de folos experiența trăită și povestită de mine și să vă fie spre trezire.

Atât pentru astăzi. Când voi avea timp, vă voi povesti și cum mintea mea îmbâcsită de lecturi, predici, convorbiri despre ispite, diavoli, iad, vină, pedeapsă etc., începuse să-mi joace feste. Vedeam diavoli, așa cum văd foarte mulți călugări și cum vedeau și ”Sfinții Părinți”. Am spus și repet, are dreptate cel care a constatat că religia este o boală psihică.  

Mergeam la biserică pentru ”mântuirea sufletului” și… eram, de fapt, în temnița morții sufletești și nu numai. 

[1] Poate cunoașteți celebrele replici Medvedenko-Mașa. „De ce umbli întotdeauna îmbrăcată în negru?/ Port doliu după viața mea…” 

                                           ***

Articol susținut de https://www.tratamentenaturiste.ro/despre-terapeutul-nicu-ghergu/

20 de ani de depresie

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu

20 de ani de depresie – reacții

Ana Magdalena

Din păcate ,, orice incizie lasă o cicatrice pentru toată viata,,… dar tot e bine ca începe sa se vindece…

 

Kristine Cristina

Mă regasesc in atat de multe ipostaze citind acest articol….tot 20 de ani mi au trebuit sa ma trezesc si sa incep incet incet sa ma reconstruiesc de acolo de unde ma abandonasem…. crezand ca duhovnicul poate sculpta in suflet si viata mea frumosul si cata durere si dezamagire m au incercat cand m am trezit abandonata fara mila, fara perspective, fara a sti macar incotro sa apuc….ranile inca nu s au vindecat complet iar ziua de 27 iulie 2018 va ramane in amintirea mea ptr totdeauna….

Kristine Cristina

Multumesc ptr felul sincer si frumos si deschis in care scrieti….sunteti ptr mine o mangaiere si mai ales o confirmare a faptului ca ceea ce sinteam, indoielile, intrebarile pe care mi le puneam nu erau intrebarile unei nebune cum mi se spunea ca sunt cand incercam sa vad dincolo de ce mi se prezenta cosmetizat

 

Magdalena

Ma bucur pentru tine, pentru ca ai redevenit ceea ce erai.❤

 

Mariana Ungureanu

Religia e o boala mintală…uau..d aia simțeam că eram neschimbată când ieșeam de pe porțile bisericii!!!? Sau când citeam biblia!!??

20 de ani de depresie

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu

20 de ani de depresie

Vă recomand să citiți acest articol DOAR dacă:

1 – vă puteți desprinde de capcana minții;

2 – puteți lăsa loc de întrebarea: ”Și dacă totuși… e adevărat?”

3 – puteți citi cu detașare, fără să îndreptați degetul acuzator spre un om pe al cărui drum nu ați mers.

Dacă nu îndepliniți aceste 3 condiții, vă rog să vă opriți aici!

                                       ***

3 decembrie 2018. Seara în care am fost aruncată într-un vid existențial. 20 de ani de încorsetare religioasă, încorsetare care pentru mine devenise un mod de viață. Acel mod de viață s-a risipit în mai puțin de un minut.

Momentul în care fostul meu duhovnic a deschis ușa reședinței și m-a invitat să plec – asta ca să nu spun că m-a dat afară din casă – a fost momentul trezirii mele, trezire pe care am refuzat-o timp de 20 de ani, deși semne au fost destule.

Spre exemplu: în lucrarea ”Mai mult decât o carte- Adevărul”, am povestit cum, deși fostul duhovnic insista/ aducea tot felul de argumente, nu voiam să sărut moaștele ”Sfântului Dimitrie Basarabov”. Cu tact, ca să nu spun cu viclenie demonică, m-a convins că TREBUIE SĂ SĂRUT ”sfintele moaște”, deoarece TREBUIE să înving această ”ispită de la diavol”.

Neuroendocrinologul Robert Sapolsky, profesor la Universitatea Stanford, a declarat că părerea lui este că: religia este asemănătoare unei boli mintale.

Profesorul a adăugat că obiceiurile religioase sunt o formă de comportament obsesiv-compulsiv și că oamenii religioși se află într-un spectru al bolilor mintale.” – https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/un-neurolog-spune-ca-religia-este-o-boala-mintala-758816

După 20 de ani de stat în genunchi prin biserici și mănăstiri, de pupat lemne pictate și oase, pot afirma că: DA, RELIGIA ESTE O BOALĂ MINTALĂ, de care am fost și eu atinsă, căreia i-am fost captivă 20 de ani.

Teodosie, cu măiestria unui vânzător de iluzii și distrugător de suflete și de vieți, profitând de firea mea spirituală… m-a transformat într-o habotnică.  

După ce m-a convins că E PĂCAT dacă nu sărut ”sfintele moaște, că mă ispitește diavolul, că atrag mânia lui Dumnezeu, că mă împotrivesc mântuirii etc”, drumul ”salvator” pe care îl descoperisem, prin intermediul ”sfântului coborât din icoană”, avea să se transforme într-un calvar.

 

Manipularea prin teamă și prin vină

 

Semănând în sufletul meu teama de pedeapsă și vina, din firea veselă care eram… m-am transformat, fără să-mi dau seama, într-o depresivă care căuta alinarea mereu și mereu la duhovnic și la biserică.

M-am abandonat, mi-am strivit personalitatea, mi-am subjugat sufletul predându-mă cu totul în mâinile fostului duhovnic ”prin care vorbea Dumnezeu”… așa după cum îmi spunea mereu.

Devenisem o prelungire a lui, un om fără personalitate, care gândea cu mintea duhovnicului, imita comportamentul lui și aștepta să i se dea ”fericirea” cu porția. El era stăpânul meu, ”salvatorul” meu, îndrumătorul meu. Îmi încuiasem propria-mi viață și îi predasem lui cheile.

Hainele colorate pe care le purtam le-am înlocuit cu haine cernite. Nu mai purtam pantaloni nici măcar prin casă. Și în casă stăteam îmbrăcată în haine negre: bluze largi, cu mâneci lungi și fustă lungă neagră. Învățasem că: ”femeia în pantaloni e urâciune înaintea lui Dumnezeu”. De machiaj… nici nu putea fi vorba. Renunțasem la tot ce-mi aducea bucurie. La muzică, la dans, iar lecturile care-mi înălțau sufletul le-am înlocuit cu lecturi ”duhovnicești”.

De la o zi la alta… ”calea mântuirii” omora viața din mine, feminitatea, omul… mă transformam într-o femeie – robot programată de ”duhovnic”, o abonată a bisericilor căreia i se ștergea… DE TOT… personalitatea… încet, dar sigur. Stima de sine scădea, nu mă mai interesa cum arăt, pentru că trupul TREBUIA ”să nu ispitească pe nimeni, TREBUIA disprețuit și pus la zid prin posturi aspre, privegheri, rugăciuni…

Tânăra luptătoare și plină de viață ”murise” lăsând loc unei marionete mânuite de duhovnic.  Lua hotărâri în locul meu, știa ce e mai bine pentru mine… ÎNTOTDEAUNA. Nu făceam nimic fără binecuvântare, deoarece ”duhovnicul mi-era măsura”.

Cei care-mi urmăriți blogul știți că am urmat diverse cursuri de dans. Îmi plăcea mult să dansez. Dansul îmi dădea o stare de bine, dar… ”era păcat să dansez”, așa că… am renunțat. Dansul l-am înlocuit cu metaniile, metanii care mă făceau să mă simt vinovată, nevrednică etc.

20 de ani n-am dansat, deși sufletul meu tânjea după asta. După ce am rupt legătura cu Teodosie și după ce mi-am revenit cât de cât, primul lucru pe care am simțit să-l fac… a fost… să dansez.

Era seară. Am căutat piesa ”Once upon a December” – Anastasia, am făcut câțiva pași… am căzut în genunchi și am început să plâng. E păcat!… Păcat!…”. Subconștientul meu îmbâcsit de religie ”striga” mai tare decât piesa pe care o ascultam…  

M-am ridicat și am încercat, din nou, să dansez… La fel… Subconștientul ”striga, striga”…

Am înțeles că efortul meu era inutil. Trebuia destructurat programul acela odios. M-am așezat pe scaun și mi-am prins capul între palme. Zăgazul lacrimilor se dărâmase de tot. Am ascultat piesa iar și iar și iar. Am început să caut în amintirile mele locuri și timpuri în care am dansat… Am început să caut bucuria pe care o simțeam… în momentele în care dansam… Am trecut prin cea mai cumplită vale a durerii, când am conștientizat cum mi se furase viața; când am conștientizat că personalitatea mea era distrusă; că în locul bucuriei de a trăi, religia îmi pusese peste suflet vălul morții ascuns în spatele promisiunii ”unei alte vieți (dincolo de moarte) fericite și veșnice”.

Mintea – și ea îmbâcsită de dogme – începuse să-mi joace feste. Începuse să-mi spună că nu mai e nimic de făcut, că e prea târziu să mă reinventez, că am o vârstă, că nu mai am putere, că nu-mi mai pot găsi un alt drum etc…

În timp ce mintea mă sabota, sufletul striga: ”Trăiești! Viața poate să înceapă în fiecare zi!”…

Mă opresc aici, dar nu înainte de a vă spune că… acest articol a fost o piatră de încercare pentru mine… din două motive:

1 – am zis că simt că a venit timpul să vă spun anumite lucruri, fără să știu care va fi reacția mea în momentul în care mă voi apuca se scris, deoarece poți verifica vindecarea rănilor doar când apeși pe ele;

2 – în cazul în care, la începutul sau în timpul redactării acestui material, starea mea s-ar fi schimbat, m-aș fi oprit. Aș fi înțeles că rănile mele nu sunt vindecate și că trebuie să mai aștept. În cazul acesta ar fi trebuit să amân promisiunea făcută, fapt care nu mi-ar fi adus un confort sufletesc.

Din fericire… acest articol, care este începutul unei serii, mi-a certificat faptul că rănile sufletești sunt vindecate. Redactarea lui nu mi-a schimbat starea, nu m-a coborât din frecvența în care sunt, nu m-a făcut să-mi dea nici măcar o lacrimă, de plâns… nici nu poate fi vorba.

Ba, mai mult, după finalizarea articolului… ce credeți că am făcut? Am dansat. 😊  

Iubesc…

Vă iubesc!

                                          ***

P.S. Așa după cum am spus, voi continua seria mărturisirilor, dar asta va fi… printre altele articole… atunci când timpul îmi va permite.

                                         ***

Articol susținut de https://www.tratamentenaturiste.ro/despre-terapeutul-nicu-ghergu/

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, IPS Teodosie - relatări, 3 comentarii

Călugăria – ținutul răstignirii a tot ce-i omenesc…

 

În articolul IPS Calinic – „Pasărea Spin într-o altă versiune” am scris un fragment pe care am spus că poate îl voi dezbate într-o viitoare postare. Nu eram hotărâtă dacă o voi scrie sau nu, dar la cererile multora dintre voi, am decis s-o scriu.

 

Punctul de pornire al acestui articol este fragmentul: „Și călugării și ierarhii sunt și ei tot oameni. Au aceleași nevoi ca fiecare dintre noi. Și ei au nevoie de un loc sigur în inima cuiva, de o mângâiere, de o îmbrățișare caldă, de o încurajare sinceră…

 

IPS Bartolomeu Anania spunea că orice călugăr are nevoie de o prietenă femeie, deoarece acesta e semnul normalității. Prietenă, nu neapărat iubită sau amantă. Zicea că… cine spune că nu are nevoie, ori minte, ori e homosexual.

 

După cum ați văzut, în lumea monahală apar tot felul de deviații comportamentale și sexuale tocmai din acest motiv, pentru că statutul îi încorsetează și îi privează de normalitatea pe care Dumnezeu a pus-o în oameni. Foarte puțini sunt cei care își pot pune firea la zid, și asta, de multe ori, după vârste înaintate.” (linkul mai jos)

 

 

În spatele ușilor închise ale mănăstirilor…

 

Cei care îmi urmăriți blogul știți că… 20 de ani m-am spovedit la Teodosie (aș spune … bine ar fi fost dacă nu l-aș fi cunoscut, dar știu că toate au un rost). Tot acest timp am stat mai mult prin mănăstiri. Nu doar Teodosie „m-a ajutat” să petrec atâția ani prin mănăstiri, ci și faptul că am lucrat în presă pe domeniul religie-culte.

 

Chiar dacă eram intoxicată de „ascultări, blagoslovenii, amenințări subtile cu demoni, ispite, iad, blesteme etc.”, am avut posibilitatea să ascult poveștile de viață ale multora dintre călugări, călugărițe, ierarhi, dar și preoți de mir. Unele de-a dreptul halucinante, pe care atunci nu le-am înțeles pe deplin, dar după ce am ieșit de sub influența nefastă a lui Teodosie, după ce m-am detașat de toate sufocările lui cu iz de libertate „în Hristos”, am putut să văd clar ce se întâmpla și ce se întâmplă, de fapt, în spatele ușilor închise ale mănăstirilor.

 

După ce am participat la primul ritual de tundere în monahism, am ieșit din biserică foarte răvășită. Deși pare o întoarcere în „brațele părintești” și o alegere… este, de fapt, înjugarea la umilință din decepție, alegere pripită, disperare, neajunsuri, frica de supraviețuire în mijlocul lumii, dorința unei vieți fără griji materiale, fuga de propriul trecut și de propria viață. Foarte puțini sunt cei care aleg calea monahismului din dragoste sinceră de Dumnezeu, în cunoștință de cauză, cu o documentare temeinică în prealabil.

 

În ritualul tunderii în monahism se pun niște întrebări, ale căror răspunsuri par alegeri proprii, dar răspunsurile sunt… impuse.

 

Iată un fragment din acel ritual, chipurile, plin de lumină și de speranță:

 

„-De ce ai venit, soră (sau frate), căzând la Sfântul Altar şi la această sfântă însoțire?

 

-Dorind viaţă pustnicească, cinstite părinte.

 

-Doreşti să te învredniceşti de îngerescul chip şi să fii rânduit în ceata monahilor?

 

-Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.

 

 -Cu adevărat bun şi fericit lucru ai ales, numai de îl vei şi îndeplini. Pentru că lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă şi cu durere se împlinesc. De bunăvoie şi din cugetul tău te apropii către Domnul?”…

 

Deși în ritualul respectiv viitorul monah este întrebat dacă dorește să se învrednicească de „îngerescul chip”, după răspunsul lui i se promite osteneală și durere, pentru că lucrurile bune așa se împlinesc. Păi, dacă „se învrednicește de îngerescul chip”, de ce mai are nevoie de osteneală și durere, pentru că îngerii nu au nevoie nici de una, nici de cealaltă. În Rai, unde trăiesc îngerii, nu există „nici durere, nici întristare, nici suspin…”, iar ei, ”învrednicindu-se de îngerescul chip”, ar trebui să trăiască asemenea îngerilor.

 

După ce li se spune: „Cu adevărat bun şi fericit lucru ai ales, numai de îl vei şi îndeplini”, se continuă cu „Pentru că lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă şi cu durere se împlinesc”. Deci, după ce viitorul monah „alege” să trăiască asemenea îngerilor, aproape de Dumnezeu, să-L slăvească pe Dumnezeu, i se promite o viață plină de osteneală și durere, pentru alegerea de a se „învrednici de chipul îngeresc”. Adică, dacă tot au ales să Îi slujească lui Dumnezeu, Dumnezeu îi pedepsește cu o viață plină de osteneală și durere. Așa vrea Dumnezeu? Nu. Așa vor oamenii. Acest ritual este de fapt o punere a capului în jug, dar nu în jugul Lui Hristos, ci în cel al mai marilor Bisericii, de care monahii trebuie să facă ascultare necondiționată. Ascultare de oameni, deși Dumnezeu a dat libertatea omului de a alege până și îndepărtarea de El.

 

Ritualul călugăriei, deși pare un ritual de moarte a omului vechi și naștere a omului nou, în realitate este un ritual deprimant prin care se asistă la înmormântarea unui om de viu, căruia i se anulează orice drept. Dreptul de a alege, dreptul la liberă exprimare, dreptul de a se deplasa unde și când simte nevoia (pentru că orice ieșire din mănăstire se face cu acordul starețului, iar starețul pleacă din mănăstire cu acordul ierarhului, iar ierarhul, pentru deplasări în afara eparhiei, trebuie să aibă acordul fie al ierarhului în eparhia căruia merge, fie al Patriarhului, dacă se deplasează în afara țării). Viitorului monah i se ia dreptul de a trăi ca un om normal, de a iubi, de a se îndrăgosti, de a purta hainele pe care și le dorește, i se ia până și dreptul la o îmbrățișare sinceră, pentru că, vezi Doamne, vine ispita trupească, „ispită” care oricum vine și care de cele mai multe ori degenerează în manifestări împotriva firii.

 

”Omul vechi” moare, chipurile… și se naște omul nou – monahul, dar… trezit din euforia primirii ”chipului îngeresc”, trezit din amăgire… constată că i s-a schimbat doar numele… i s-au schimbat hainele… el rămânând același om… cu același trecut plin de frustrări, frici, traume etc.

 

După ce am asistat la primul ritual de tundere în monahism, l-am întrebat pe Teodosie cine este autorul acelui ritual. N-a știut. Bine, el nu știe dacă Prorocul David e sfânt, deși și-a dat doctoratul în Psalmii lui David. Vă dați seama că el „l-a făcut”. A muncit mult, a studiat 😊. Dar în emisiunea lui de doi bani, am înțeles că a zis că se interesează și spune data viitoare. O fi spus?

 

Capcana „chip îngeresc sau îngerul în trup”

 

După cum am spus, petrecând 20 de ani prin mănăstiri, am avut ocazia să ascult poveștile de viață ale multora dintre călugări și călugărițe. Din păcate, mănăstirile sunt pline de călugări și călugărițe care s-au călugărit fie din decepție, fie din cauza sărăciei, fie din multe și dese frustrări și traume.

 

Am spus că sunt și călugări care au ales această cale din dragoste pentru Dumnezeu, cântărind bine înainte de a face pasul, cunoscând ce viață îi așteaptă și asumându-și toate cele ale călugăriei. Din păcate, aceștia sunt foarte puțini, „turma mică”. Doar acești monahi rezistă unei vieți atât de aspre și nedrepte de multe ori, doar ei merg până la finalul vieții fără să se dezumanizeze, fără să își piardă mințile și fără să caute refugiul fie în alcool, fie în destrăbălări sexuale.

 

Deoarece nu doresc să scriu un articol care să pară interminabil, chiar dacă poveștile de viață la care voi face referire sunt răvășitoare, voi enumera doar câteva dintre motivele pentru care mulți s-au refugiat la mănăstire.

 

În afară de decepție, sărăcie, multe și dese frustrări și traume, am întâlnit și motive halucinante. Tinere care, ademenite de „chipul îngeresc”, s-au călugărit pentru a scăpa de ciclul menstrual. Deoarece aveau dureri foarte mari în perioada respectivă, s-au gândit că, dacă se vor călugări și vor primi „chipul îngeresc”, vor scăpa și de chinuitoarea și neplăcuta perioadă a menstruației.

 

În cazul lor, răspunsul la întrebarea:

 

„-De ce ai venit, soră, căzând la Sfântul Altar şi la această sfântă însoțire?

 

Trebuia să fie:

 

-Pentru a scăpa de ciclul menstrual. 

 

Nici unii dintre tineri nu au fost mai „prejos”. Pentru că erau prea săraci sau plini de alte frustrări și nu se puteau apropia de fete de teama unui refuz, – deși trupul își cerea dreptul -, au mers la mănăstire crezând că, dacă vor primi „chipul îngeresc”, nu vor mai avea pofte trupești. La prima vedere ar fi de râs, dar astfel de monahi, care trăiesc o viață în care s-au trezit crezând că o figură de stil poate deveni realitate, au ajuns fie la a-și găsi refugiul în cele mai stranii apucături, fie la psihiatrie sau și mai rău… s-au sinucis.

 

Îngrădirile la care se supun din întâmplare ciuntesc sufletul și creează tot felul de frustrări. Normalitatea, nevoile pe care Dumnezeu le-a pus în om văzute ca păcat, neasumate și negestionate printr-un program riguros și printr-o luptă aprigă cu omul care nicidecum nu moare la călugărie, pot naște în „îngerul în trup” cele mai monstruoase apucături, care pot fi potolite prin excese sexuale, sadism, dorința de a umili în permanență pe cineva, dorința de mărire și de stăpânire peste tot și peste toate.

 

Călugării ajunși în mănăstire din motivele mai sus menționate, la un moment dat, pentru a supraviețui, își creează o realitate paralelă, în care chiar cred că nu mai sunt oameni, că sunt dumnezei la care lumea trebuie să se închine. Nu doar că nu mai acceptă că sunt oameni, ba, mai mult, se urăsc dacă își amintesc faptul că sunt oameni și îi urăsc pe cei care le amintesc acest lucru.

 

Am întâlnit mulți călugări – și când spun călugări, mă refer și la unii dintre ierarhi – care, balansând între „îngerul în trup” și omul care nu-i dădea pace, nu-și mai găseau/ găsesc locul niciunde. Nici printre oameni, nici printre îngeri. Rămân suspendați între ceva și nimic.

 

Și pentru că lângă Teodosie am stat 20 de ani și l-am văzut ca om abia după ce am publicat lucrarea „Mai mult decât o carte – Adevărul”, voi da un exemplu concret.

 

Când am început să mă lămuresc de faptul că Teodosie nu e sfântul coborât din icoană, ba dimpotrivă, este tocmai opusul, într-o seară, când era în vizită la mine, i-am spus că din acel moment am hotărât să mă raportez la el ca la un om, nu ca la un sfânt și nici măcar ca la un arhiereu. Așa că, deși îmi va fi foarte greu, voi începe prin a mă adresa la per tu, am zis. La momentul acela nu eram pregătită să fac acest lucru, dar am vrut să văd cum reacționează.

 

S-a speriat foarte rău, i s-au umplut ochii de lacrimi și și-a încrucișat mâinile privind în pământ.

 

-De ce vă sperie acest lucru și de ce vă detestați ca om, căci dumneavoastră vă detestați cumplit ca om. Ce ați făcut din dumneavoastră? Ce sunteți? O funcție și atât?

 

Nu mi-a răspuns. Era din ce în ce mai tensionat. Îi amintisem că „îngerul în trup” era de fapt un om. Un om ca toți oamenii. Singura diferență era că purta veșminte aurite, mitră și mantie asemenea împăraților, numai că nu era nici măcar împărat. Era un împărat închipuit. Atât.

 

Am vorbit, am tot vorbit, am pus întrebări la care așteptam răspunsuri. N-a ridicat privirea din pământ. După un timp mi-a șoptit că trebuie să plece. Parcă nici să vorbească nu mai avea putere. Mi-a fost foarte milă de el. M-am gândit că nu poate fi nimic mai cumplit decât fuga de tine.

 

Înainte de a ieși pe poartă, s-a întors către mine. Cu lacrimi în ochi și cu mâinile încrucișate, de parcă ar fi vrut să se apere de ceva, mi-a zis:

 

-Dacă doriți să mai ținem legătura, vă rog să vă raportați la mine ca la un arhiereu!

 

Deci omul Teodosie (Macedon)… îl îngrozise de-a dreptul.

 

-Doresc să țin legătura cu dumneavoastră, dar ca om, nu ca ierarh. 20 de ani v-am văzut ca pe un sfânt coborât din icoană și am greșit. Și eu v-am alimentat iluzia că sunteți ceea ce nu sunteți de fapt.

 

Nu am mai spus nimic, dar, pentru că nu mai eram acea ființă care îl adula, ura lui față de mine creștea. La fel și dorința de răzbunare.

 

„Roadele” vieții călugărești neasumate – tulburări comportamentale grave și nu numai

 

În lumea monahală, unde ar trebui să fie oameni, etaloane de demnitate, moralitate, sinceritate etc., caractere șlefuite după matricea divină, sunt din păcate mulți oameni frustrați, inadaptabili, dar și cu grave probleme psihice.

 

Sper că nu vine vreun rătăcit să spună că lovesc în tot monahismul. Aici, după cum am mai spus, vorbesc despre cei care, neștiind ce caută în viața lor, s-au trezit pe la mănăstiri și, mai grav, unii s-au trezit prin sinod.

 

Cazurile cu grave tulburări psihice și comportamentale pe care le-am întâlnit au la bază frustrări sexuale. Abstinența, care nu e făcută pentru oricine, naște monștri interiori. Aș putea să dau foarte multe exemple, dar mă voi opri doar la unul.

 

În urmă cu vreo 8 ani cred, pe la începutul lunii decembrie, am primit un email de la un călugăr din Sfântul Munte. Îmi scria că mă descoperise de curând și că mă apreciază foarte mult pentru ceea ce fac și pentru modul în care aștern pe hârtie întâmplări, gânduri, stări. Că a simțit că sunt un om sensibil, deosebit etc.

 

Și cum eram nepermis de spălată pe creier de „duhovnicul meu”, primul gând a fost să-i scriu să ardă cărțile, deoarece mi se părea o „blasfemie” ca în Sfântul Munte să fie cărți semnate de o femeie. 😊 Privind în urmă, de multe ori mă întreb cum de am putut să fiu atât de bătută în cap?!? Eu am puterea să râd de mine, dar… vorbind la modul foarte serios, religiozitatea „predată” de unul ca Teodosie este extrem de nocivă pentru sănătatea psihică a unui om.

 

Revenind la relatarea legată de călugărul din Sfântul Munte, pe care nu o voi reda integral pentru că este o poveste foarte lungă, voi puncta succint doar aspectele foarte importante.

 

I-am răspuns la acel email cu emoție și bucurie, considerând că niște cuvinte trimise din Sfântul Munte sunt mari binecuvântări.

 

După ce am trimis acel email, imediat am primit un altul în care mi se cerea numărul de telefon. I l-am dat fără ezitare. După aceea au urmat lungi convorbiri telefonice, emailuri, fotografii din Sfântul Munte, descrieri… în fiecare dimineață. Am avut și am suficient material pentru a scrie un jurnal de iarnă din Grădina Maicii Domnului. Eram foarte încântată și foarte fericită de ceea ce îmi era dat să trăiesc.

 

În perioada sărbătorilor de iarnă mă suna seara și îmi cânta colinde…

 

După sărbătorile de iarnă am primit un email în care îmi recomanda un film, – „Inima mea îți aparține” -, apoi într-un alt email, trimis la un interval foarte scurt, îmi scria: „Ce o fi cu oamenii? Știu câtă suferință le aduce iubirea si tot nu se lasă de ea.”

 

În următorul email îmi scria care sunt standardele „în materie de femei”. Imediat ce am citit „nu-mi plac femeile înalte”, m-am liniștit. Sunt înaltă, deci nu aveam cum să mă încadrez în standardele lui. Nici nu avea cum să-i placă femeile înalte, din moment ce el era scund și foarte, foarte slab. Era ca o umbră. Părea mai degrabă un copil care avea nevoie de protecție, decât un bărbat care ar fi putut oferi protecție.

 

Eliberată de gândul că aș putea să fiu o „ispită” pentru el, am continuat convorbirile telefonice și corespondența trimisă prin email. Deși credeam că totul se va îndrepta spre o prietenie duhovnicească, el începuse, cu toate că știa că nu mă încadrez în standardele lui, să-mi recomande tot mai des, fie filme de dragoste, fie romane de dragoste, fie piese romantice.

 

Nu înțelegeam ce putea fi în mintea lui, dar nici nu puteam renunța la „darurile” din Sfântul Munte, mai ales pentru faptul că nu-mi trimitea doar fotografii recente, ci și alte fotografii din arhiva lui, din diverse locuri din Grădina Maicii Domnului și diverse anotimpuri.

 

La începutul lunii ianuarie m-a sunat și mi-a spus că va veni în București și că abia așteaptă să ne cunoaștem.

 

A venit și „ziua cea mare”. Călugărul din Sfântul Munte, „marea binecuvântare”, se afla în apartamentul în care locuiam. Mi-a adus o mulțime de daruri. Icoane, iconițe, cărți, tămâie și diverse produse din Sfântul Munte.

 

Prima seară a fost o seară foarte specială. Am servit ceva, am povestit, mi-a cântat pricesne… La sfârșitul întâlnirii mi-a zis că ar avea un material pe care ar vrea să-l publice și că, dacă aș dori, m-ar ruga să mă uit puțin pe el. Am răspuns cu mare bucurie, promițându-i că până seara următoare, când se oferise să ne vedem din nou, va fi gata.

 

După ce a plecat, am citit materialul respectiv, care… din păcate… ar fi trebuit rescris, dar ca să nu-l jignesc, am îndreptat ce se putea îndrepta.

 

În următoarea seară a venit din nou călugărul – „binecuvântarea” din Sfântul Munte. I-am dat materialul corectat, apoi am luat cina împreună. După masă, nu s-a oprit în sufragerie, a mers mai departe și m-a întrebat dacă în acea direcție e dormitorul. Uimită, i-am răspuns că da, crezând că vrea să se odihnească puțin, deși era cam ilogic, din moment ce aveam o canapea și în sufragerie.

 

Ajunși în dormitor, i-am spus că mă retrag dacă dorește să se odihnească. El a spus că nu e nevoie.

 

S-a întins pe pat. Spațiul din dormitor nu era foarte ofertant, având loc doar un pat de mijloc și o bibliotecă în miniatură. Pentru că nu aveam unde să aduc nici măcar un scaun, m-am așezat pe un colț de pe marginea cealaltă a patului. L-am rugat să-mi povestească despre locul în care se afla peștera lui preferată. Știam asta dintr-o convorbire telefonică.

 

-Lasă!, mi-a zis. Mai bine îți povestesc despre femeile din viața mea.

 

Am făcut ochii mari de uimire. Nu-mi venea să cred ce auzeam.

 

-Glumiți, nu?, l-am întrebat aproape în șoaptă, de parcă mi-ar fi fost teamă de răspuns.

 

-Nu. Nu glumesc, a spus, și a început să-mi povestească despre experiențele și fanteziile lui sexuale, experiențe și fantezii pe care cred că un mirean nu le poate avea. Am încercat să-l opresc de câteva ori, dar era de neoprit.

 

Mi-a zis că are câteva amante în București, la care vine de două ori pe an, și că de la mine pleacă direct la una dintre ele.

 

La un moment dat, a sărit din pat, și-a tras cu brutalitate pantalonii și a vrut să se apropie de mine. Din instinct am deschis fereastra, deși nu puteam sări, pentru că erau gratii la geam.

 

-Ieși imediat din cameră!, i-am zis vorbindu-i dintr-o dată la per tu. Cum aș mai fi putut avea respect pentru unul care venise „sfânt” și se „trezise” în fața mea fără pantaloni? Am crezut că ești o mare binecuvântare venită din Sfântul Munte, dar ești un mizerabil care se crede bărbatul fatal.

 

-Nu vrei să încerci?, a avut tupeul să mă întrebe.

 

 

-Ieși!, i-am zis. Dacă mai faci un pas spre mine, o să strig să vină tot blocul să vadă cum arată un gunoi venit din Sfântul Munte.

 

Speriat, s-a îmbrăcat și a mers în sufragerie. I-am pus materialul în brațe, darurile pe care mi le adusese cu o seară înainte, am deschis ușa și i-am zis:

 

-Ieși! Nu vreau să te mai văd în viața mea. Pozezi în mare sfânt și nu ești altceva decât un obsedat sexual. Am ascultat toate mizeriile pe care mi le-ai povestit, crezând că, dacă nu mă încadrez în standardele tale, te vei opri doar la a-mi povesti, dar văd că „funcționezi” și la femeile mai înalte decât tine.

 

Privea înmărmurit. Nu știa ce să facă, ce să spună.

 

-Să zici mersi, dacă nu-i voi scrie mai marelui Sfântului Munte, dar nu te baza că nu o voi face. Și acum pleacă, mizerie de om ce ești.

 

-Stai să spun ceva, te rog!, a îngăimat.

 

-Ieși!, am zis hotărâtă. Acum! Nu mă forța să te arăt lumii!

 

Și-a pus cadourile înapoiate în traista țărănească pe care o avea, traistă de „anahoret”, și a plecat. Deși a mai încercat să ia legătura cu mine, să-mi „explice”, nu i-am mai răspuns la niciun apel telefonic și la niciun mesaj.

 

    După plecarea lui, primul căruia i-am povestit despre îngrozitoarea experiență pe care am avut-o cu „sfântul” din Grădina Maicii Domnului… a fost Teodosie. În articolele denigratoare la adresa mea, regurgitate prin filtrul mizeriei lui interioare, Teodosie, scoțând din context din cele mărturisite, le-a prezentat cum a vrut el, deși știa că lucrurile au stat altfel decât a comandat să fie scrise.

 

La încheierea acestui material am vrut să anunț titlul articolului pe care urmează să-l postez săptămâna viitoare, dar… vă las pe voi să alegeți.

 

Aveți aici trei titluri de articole: Prostituate la 12 ani; Rușinea de a fi virgină; De la Altar la Spitalul de Psihiatrie. Voi veți alege titlul articolului pentru săptămâna viitoare. Scrieți în comentarii pe Facebook sau pe blog.

 

Vă îmbrățișez cu drag!

 

 

IPS Calinic – „Pasărea Spin într-o altă versiune”

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 5 comentarii