IPS Teodosie – relatări

Altfel…

Imediat ce am ajuns, l-am sunat pe duhovnicul meu și i-am vorbit despre lecția primită.

-Vorbiți serios?

-Da. Foarte serios.

-Haideți că m-ați lăsat și pe mine fără cuvinte. Vedeți cât de puține lucruri știm, noi oamenii, unii despre alții și vedeți cum vă repeziți să spuneți niște cuvinte pe care mai târziu le regretați?

-Dar ce regret!!! N-aveți idee. Îmi vine să plâng.

-Ce faceți? Îi spuneți?

-Nu. Sau… nu acum. O să văd ce o să fac. Sunt încă sub influența celor auzite.

-Dumneavoastră sunteți un om bun, dar sunteți prea vulcanică, uneori. Din acest motiv am spus că nu aveți niciun pic de diplomație. Dacă ați fi ținut pentru dumneavoastră concluziile la care ați ajuns fiind în reședința Înaltpreasfințitului, acum nu ați mai fi regretat atât. Îngerul Domnului să vă călăuzească! Să mă țineți la curent cu ce mai faceți pe acolo!

-Sigur. Vă mulțumesc pentru grijă! Noapte bună!

Înainte de a adormi, m-am gândit dacă să-i spun sau nu ce am aflat de la maica stareță a Mănăstirii Agafton și… am hotărât să nu-i spun din mai multe motive.

Am continuat documentarea, iar în ultima seară l-am sunat pe Mitropolitul Teofan să-l anunț că în următoarea zi voi pleca spre București.

-Sper să vă găsesc mâine la reședință! Îmi doresc foarte mult lucrul acesta. Vreau doar să vă sărut mâna. Acum, și dacă eram la București, aș fi venit special doar pentru asta.

-Dumneavoastră glumiți?

-Nu glumesc deloc. M-a apucat așa… dintr-o dată… evlavia pentru Înaltpreasfinția Voastră.

-Nu înțeleg, a spus oarecum dezorientat.

-Mai bine. Ne vedem mâine? Pe la ce oră vă pot găsi la reședință sau la birou?

-Pe la ora 12.30 sunt la reședință, apoi plec în vizită pastorală.

-E-n regulă. Ne vedem mâine. Vă mulțumesc!

În următoarea zi am ajuns la reședință zâmbind, deși îmi venea să plâng. Mitropolitul Teofan nu ripostase în niciun fel la cuvintele mele adresate pe nedrept, mă iertase, deși ar fi putut să mă pună la punct. Smerenia Înaltpreasfinției Sale mă făcea să mă simt mică, prea mică pe lângă măreția sufletului său. În momentul în care a deschis ușa reședinței, n-am mai văzut luxul pe care îl văzusem la început. Palatul acela parcă se transformase într-un decor pe care Mitropolitul Teofan era obligat să îl accepte.

-Am venit doar să vă sărut mâna, după cum v-am spus, apoi plec, am zis intrând spășită, mascând cumva starea interioară.

-Aseară v-am întrebat dacă glumiți. Acum să vă întreb din nou? mi-a zis neînțelegând de ce mă purtam așa.

-Dar nu glumesc, v-am spus, vorbesc serios. Mă mai țineți mult cu mâna întinsă?

Mitropolitul Teofan mi-a dat binecuvântare foarte mirat.

-Am fost și la Mănăstirea Agafton, am continuat văzând că nu mă lasă să-i sărut mâna.

-Și s-a întâmplat ceva acolo? V-a deranjat cineva cu ceva? a întrebat încercând să înțeleagă atitudinea mea.

-Nu. Nu s-a întâmplat nimic. Mi-a plăcut foarte mult mănăstirea, chiar dacă pare dintr-un alt veac.

-Atunci?

-Atunci ce, Înaltpreasfințite?

-Vă purtați ciudat. Nu înțeleg!

-Mda. Poate că așa e, poate că mă port ciudat, poate s-a întâmplat ceva… Vreau să-mi cer iertare, nu pentru faptul că am spus ce am gândit, ca o superficială ce nu-mi place să fiu, ci pentru faptul că am simțit că v-au rănit cuvintele mele. Și pe bună dreptate. Iertați-mă!

Mitropolitul Teofan a făcut o grimasă. Mi-a transmis din priviri că tot nu înțelege.

-Veți înțelege la un moment dat. Dacă prima dată când am intrat în acest palat m-a uimit grandoarea lui, acum nu mai însemnă nimic, așa cum poate nu înseamnă nici pentru Înaltpreasfinția Voastră… Știu, misterul se adâncește, am spus văzând că e tot mai nedumerit, dar va veni vremea să înțelegeți de ce am un astfel de comportament… acum. Atât vă rog: Iertați-mă!

-Dar nu sunt supărat și oricât aș vrea să înțeleg ce s-a întâmplat cu dumneavoastră, nu înțeleg.

-Eiii, poate artistul din mine se vrea neînțeles uneori, așa cum călugărul din Înaltpreasfinția Voastră se vrea singur și cum omul care sunteți se vrea lăsat cu gândurile lui.

Mitropolitul Teofan s-a încruntat, încercând să deslușească ce se afla în spatele cuvintelor mele.

-Știți că vă apreciam foarte mult încă de la București, acum vă apreciez și mai mult. Aș mai rămâne cu Înaltpreasfinția Voastră, dar știu că vă grăbiți. Vă mulțumesc pentru tot. Venind aici am învățat o lecție foarte importantă și anume: să nu mai etichetez oamenii după aparențe.  

Înaltpreasfințitul a zâmbit amar. Probabil că începuse să intuiască de ce atitudinea mea era atât de schimbată, dar discret cum e, nu a mai spus nimic în legătură cu acel subiect.

-Călătorie plăcută! Să ajungeți cu bine!

-Doamne ajută. Vă mulțumesc! Vă mai sun să ne mai auzim, poate ne mai și vedem.

-Sigur. În măsura timpului disponibil.

Am plecat înspre București purtând în suflet amintirile adunate și stările răsărite din atâtea câte văzusem și câte auzisem. În București însă, nu după mult timp, mă aștepta o altă lecție din care trebuia să învăț din nou și din nou.

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Departe de lume…

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 18

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii

Departe de lume…

Fotografii, înregistrări video, trăiri, amintiri, ceas după ceas, zile și nopți. Un alt periplu Botoșani – Biserica Uspenia, apoi Mănăstirea Agafton[1] – locul în care timpul a uitat să mai curgă. Mănăstirea părea zugrăvită într-un tablou peste care trecuseră mai mult de 100 de ani. Doar biserica mare, aflată în renovare, mai amintea faptul că totuși acel așezământ monahal face parte din realitatea zilelor noastre.

Maica stareță, Ambrozia Hrițuc, după ce m-a primit cu deschiderea unui om în sufletul căruia se află Hristos, mi-a prezentat mănăstirea. În locul acela ”sechestrat” într-o pace a vremurilor trecute, locuise cândva cele trei mătuși ale marelui poet Mihai Eminescu[2]. Avea mai puțin de 12 ani când[3], Eminescu, punea într-o desagă Ceaslovul, covrigi, colaci și mere și dispărea câte 2-3 zile în pădurea din spatele mănăstirii. Mătușile lui erau foarte îngrijorate pentru faptul că ”Mihăiță”, cum îl alintau, dormea prin păduri. Deși au încercat, nu au putut să-l înțeleagă niciodată. ”M-am chinuit, dar nu l-am înțeles. Sufletul lui avea un lacăt mult prea mare pentru a-l putea deschide” spunea maica Olimpiada.[4]

Mergând cu maica stareță și povestindu-mi câte ceva despre casele acelea îmbătrânite, cu pereți fisurați, iar unele pe jumătate acoperite, am ajuns în fața unei căsuțe ce părea că vrea să se ascundă în pădure. Mică, veche și izolată, lăsa impresia că s-a rătăcit de surorile ei.

-În casa aceasta se retrage, foarte des, Înaltpreasfințitul, a spus maica stareță, iar cuvintele sale au căzut ca un trăsnet peste sufletul meu.

În cel mai neașteptat mod, Dumnezeu mă smerea și-mi arăta că, eu care căutam să văd lucrurile în profunzimea lor, puteam fi superficială, uneori.

-Cine? Înaltpreasfințitul Teofan? am întrebat uluită, crezând că nu am auzit bine.

-Da, Înaltpreasfințitul. Când îi permite timpul și mai ales în posturi, se retrage aici o săptămână, două, depinde de programul pe care îl are.

-Cum? Înaltpreasfințitul rămâne aici, în căsuța aceasta fără curent electric și fără apă curentă? Fără niciun fel de condiții?

-Da. Și pe noi ne-a surprins. Ba mai mult, în săptămânile în care locuiește aici, singur, fie nu iese din casă, fie se plimbă singur prin pădure. Se roagă, se roagă tot timpul… mănâncă o dată în zi, foarte puțin și numai hrană uscată. Nimic gătit.

Mi s-a pus un nod în gât. Îmi venea să plâng. Știam că Mitropolitul Teofan este un călugăr bun, știam că postește, că se roagă, știam că e sincer și sensibil, știam că are o fire meditativă, dar că alege să se retragă zile și nopți, într-o casă care semăna cu o peșteră, nu mă așteptam. Tocmai ce-l etichetasem că trăiește într-un lux în care eu nu aș fi putut trăi și… Dumnezeu mă adusese în fața unei căsuțe, care parcă se pregătea să se prăbușească, o căsuță cu niște condiții precare în care eu chiar nu aș fi putut locui, dar în care Mitropolitul Teofan își trăia momente de taină ale sufletului său. Aș fi vrut să mă apropii, să privesc puțin pe fereastră, dar nu am putut. Dacă aș fi făcut asta, aș fi simțit că tulbur gândurile, rugăciunile și lacrimile lăsate acolo de Înaltpreasfinția Sa.

-Măicuță, rar rămân fără cuvinte, dar acesta este unul dintre acele momente rare.

-Îl cunoașteți pe Înaltpreasfințitul?

-Da, îl cunosc de când era Episcop – Vicar Patriarhal. Știam că e un om special, dar văd că e mult peste ceea cea am crezut și am înțeles.

-Când ne-a zis că această căsuță va fi adevărata reședință a Înaltpreasfinției Sale, am crezut că glumește. În prima seară când a rămas aici și am văzut că șoferul pleacă singur, ne tot uitam pe fereastră așteptând să vină să-l ia pe Înaltul. ”Maică, Părintele Mitropolit, chiar rămâne aici”, i-am spus maicii secretare pe la ora 22.30. ”Hai să încuiem poarta!”. După ce am încuiat poarta, parcă tot nu ne venea să credem. Am mers împreună până aproape de căsuța aceasta și am văzut cum se reflecta în fereastră flacăra unei lumânări, semn că Înaltpreasfinția Sa se ruga.

Mi-am trecut mâna peste frunte și am oftat. Imaginea Mitropolitului Teofan, cu mâinile încrucișate și privirea în pământ, îmi spunea mult mai multe decât în seara în care fusesem la reședință.

După câteva ore petrecute la Mănăstirea Agafton, când soarele plecase demult de pe cer, i-am mulțumit maicii starețe și m-am întors la  Memorialul Ipotești, Popasul turistic Floare albastră, unde eram cazată. . O mulțime de stări se îmbulzeau la ușa sufletului meu. Primisem o primă lecție din lungul șir care avea să urmeze.

[1] Detalii în cartea ”Prin anotimpuri la mormântul lui Eminescu”
[2] Schimonahiile Olimpiada, Fevronia și Sofia Iurașcu, schimonahia Olimpiada fiind și stareța mănăstirii
[3] Poezia ”Fiind băiet păduri cutreieram”, a fost inspirată și din nopțile petrecute în pădurea de lângă Mănăstirea Agafton
[4] ”Prin anotimpuri la mormântul lui Eminescu” – pagina 89

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Cuvinte…

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 18

Într-o căsuță ca aceasta se retrage Mitropolitul Teofan.

Biserica ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil – monument istoric din cadrul Mănăstirii Agafton. 

Biserica mare

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu

Cuvinte…

După ce i-am dat și eu cărțile pe care i le adusesem, am povestit una, alta… În timp ce vorbeam, admiram în continuare palatul care, cu adevărat, părea ireal.

-În ce lux trăiți… Înaltpreasfințite! i-am zis către finalul convorbirii. Eu n-aș putea să trăiesc într-un astfel de loc.

-Eu trăiesc foarte bine, a zis încrucișându-și mâinile, semn că se închisese, că nu mai era dispus să poarte un dialog.

-Văd, am spus zâmbind. Sper că nu v-ați supărat pentru faptul că am spus ce am gândit.

-Nu m-am supărat. V-am răspuns, a zis vizibil afectat.

-Vă mulțumesc pentru disponibilitatea de a mă primi. Voi rămâne pe aici aproape două săptămâni. Am multe drumuri de făcut. Dacă nu v-ați supărat pe mine, voi mai trece înainte de a pleca spre București.

-Nu m-am supărat deloc. Vă aștept, a spus cu privirea în pământ.

-Îmi mai dați binecuvântare sau nu? am întrebat văzând că nu mă mai privește.

-Sigur că vă dau. Să aveți o noapte liniștită! a spus tot fără să mă privească.

M-a condus până la ușă, apoi a intrat în grabă în reședință. Știam că Înaltpreasfințitul este un om sensibil, dar nu credeam că o să-l afecteze ceea ce îi spusesem.  

În drum spre hotel mă întrebam de ce l-or fi deranjat atât de mult cuvintele mele. În curând, aveam să înțeleg faptul că, îl rănisem pentru că-l etichetasem după realitatea imediată pe care o oferea acel palat. Pentru graba mea de a exprima ceea ce văzusem superficial, Dumnezeu avea să mă smerească într-un mod neașteptat.

Când am ajuns la hotel l-am sunat pe duhovnicul meu și i-am povestit.

-Vaaai, nu se poate! a exclamat. Cum să-i ziceți așa ceva? Dumneavoastră chiar nu vă puteți abține?

-Inutilă întrebarea. Știți bine că nu.

-Sunați-l măcar și cereți-vă iertare!

-Pentru ce să-mi cer iertare? Pentru că am spus ce am gândit?

-Și dacă se supără pe dumneavoastră, nu vă pare rău?

-Sigur că-mi pare, știți bine că eu îl apreciez foarte mult pe Înaltpreasfințitul încă de la București.

-Atunci cereți-i iertare!

-Nu am pentru ce. Nu înțelegeți? Nu simt să fac asta.

-N-aveți niciun pic de diplomație, a zis stupefiat.

-N-am. Pentru mine, diplomația este echivalentă cu viclenia, deci: n-am.

-Nu e chiar așa.

-Pentru mine chiar așa e. În fine voi vedea la întoarcere dacă mă va mai primi.

-Nu-mi vine să cred că ați fost în stare să-i ziceți așa ceva. Sunați-l! Vă rog!

-Nu-l sun. Ce vreți să fiu fățarnică și să-i spun că îmi pare rău pentru că am spus ce am gândit, dacă nu-mi pare? Vreau să mă odihnesc. Îl sun mâine să-l mai întreb o dată dacă s-a supărat.

-Bine. Aveți grijă ce faceți! Doamne ajută! Noapte bună.

Am stins lumina și m-am așezat pe pat. Imaginea Mitropolitului cu mâinile încrucișate și cu privirea în pământ, începuse să mă pună pe gânduri. Conștiința mă avertiza că nu am făcut bine ce am făcut. În primul rând, Înaltpreasfințitul moștenise acea reședință, nu o construise Înaltpreasfinția Sa, iar în al doilea rând, chiar dacă am spus ce am gândit, trebuia să folosesc totuși alte cuvinte, având în vedere faptul că, știam cât de sensibil este Mitropolitul Teofan. Am adormit cu gândul că în următoarea zi voi încerca să îndrept cumva lucrurile.

În zorii zilei, când alarma telefonului a sunat, l-am oprit instinctiv. Aș fi vrut să mai dorm puțin, dar brusc mi-am adus aminte că urma o zi foarte plină: Parcul Copou, Muzeul Eminescu, Ipotești, ”lacul codrilor albastru” și altele dacă mi-ar mai fi rămas timp.[1] M-a pregătit pentru o primă zi petrecută pe meleagurile amprentate de numele genialului Eminescu. Înainte de a ieși din hotel, l-a sunat pe Mitropolitul Teofan. Mi-a răspuns mai greu, deși, în timp ce suna telefonul, mă gândeam că nu-mi va mai răspunde. L-am întrebat dacă, totuși, este supărat din cauza cuvintelor mele.

-Nu sunt supărat, v-am spus și aseară. Știu că spuneți ceea ce gândiți.

-Așa e, dar cred că trebuia să fiu puțin  mai atentă la cuvinte. Îmi dați speranța că ne vom vedea și după ce voi termina documentarea?

-Sigur, numai să mă anunțați cu o zi înainte să vă spun când mă puteți găsi. Călătorie plăcută în continuare și spor în tot ceea ce v-ați propus!

I-am mulțumit și m-am și liniștit. Știam că Înaltpreasfințitul Teofan este sincer. Știam că nu folosește cuvinte de complezență. Am vizitat tot ce am putut vizita în ziua respectivă, apoi am plecat către Ipotești.

[1] Detaliile acelei deplasări – în cartea ”Prin anotimpuri la mormântul lui Eminescu”

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Nu pierdeți fragmentul de mâine! Urmează ceva ce nu vă puteți închipui.

Sfânta Parascheva părea vie

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 18

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu

Sfânta Parascheva părea vie

Clepsidra timpului își măsura curgerea în clipe, ore, săptămâni, luni, ani… Bucurii, tristeți, împliniri, neîmpliniri, așteptări, toate câte le poate trăi omul pe parcursul unei vieți, se adunau în bagajul nevăzut al sufletului.  

Anul 2009. Lucram la cartea ”Prin anotimpuri la mormântul lui Eminescu”. În acel an, în data de 17 octombrie, am plecat către Iași, pe urmele marelui poet.

L-am sunat pe Înaltpreasfințitul Teofan și i-am spus că vin într-o delegație pe meleagurile moldave, că voi merge să mă închin la sfintele moaște ale Cuvioasei Parascheva și că aș vrea să trec și pe la Înaltpreasfinția Sa pentru a-i lăsa niște cărți și nu numai.

Acea deplasare am considerat-o și ca pe un dar de ziua mea ce tocmai trecuse – 15 octombrie, bucuroasă fiind, că ajung și în preajma zilei de naștere a Înaltpreasfințitului Teofan – 19 octombrie.

După o călătorie obositoare, dar foarte frumoasă, un panou de semnalizare anunța că am ajuns în Iași. Așa cum îmi propusesem, primul popas l-am făcut la Catedrala Mitropolitană.

Începuse să plouă… bătea vântul, dar cu toate acestea, marea sărbătoare își mai lăsase încă aripile deschise. Deși racla cu sfintele moaște fusese dusă în biserică, mai erau câțiva credincioși care așteptau să se închine. M-am așezat și eu la rând. Peste baldachinul plin de flori, pe care sfânta își odihnise trupul, aducând mângâiere atâtor oameni, picau lacrimi din cer… Florile, proaspete încă, se legănau în bătaia vântului, adunând stropii de ploaie ca pe niște perle desprinse din aripi de înger.

În mai puțin de 10 minute, am ajuns la racla cu sfintele moaște. În momentul în care m-am aplecat să-i sărut mâna, am simțit, cum din trupul sfintei, veneau valuri de lumină și de căldură. Mi-am așezat capul pe mâna sfintei. O îmbrățișare mai presus de fire, m-a făcut să-mi dea lacrimile. Sfânta Parascheva părea vie, părea că inima ei, plină de iubire, bătea în ritmul veșniciei. N-am știut ce să o rog, nu am știu ce să-i spun. Sentimentul de gratitudine pe care-l născuse în inima mea, m-a făcut doar să-i mulțumesc.

I-am sărutat mâna, cu evlavie, luând cu mine îmbrățișarea aceea caldă plină de lumină și de iubire. M-am retras într-un colț al bisericii și am privit în continuare racla, credincioșii, lumina… iubirea. Ploaia ce se auzea bătând în ferestre, îi spunea timpului timp, Sfânta, în biserică, îi dădea timpului veșnicie. Am rămas acolo până când s-a închinat și ultimul credincios, până s-a pus capacul raclei, până când preotul de rând mi-a spus că trebuie să încuie biserica.

I-am mai mulțumit încă o dată Sfintei și, ieșind din Catedrală, m-am îndreptat către reședința Înaltpreasfințitului Teofan. În drum spre reședință, mi-am dat seama că nu cumpărasem nimic. Nicio icoană, nicio cărticică despre viața Sfintei, nimic. Bucuria pe care mi-o oferise Cuvioasa Parascheva mă făcuse să uit de tot și de toate.

De la ușa reședinței, l-am sunat pe Înaltpreasfințitul Teofan și i-am spus că am ajuns. Imediat ce am închis telefonul, a venit un preot și mi-a deschis, invitându-mă să iau loc în living.

-Înaltpreasfințitul întârzie doar câteva minute. Are de încheiat o convorbire și vine.

-Aștept. Nu e nicio grabă.

I-am mulțumit părintelui, după care s-a retras. Rămasă singură în living și curioasă cum sunt de fel, bineînțeles că nu m-am așezat niciunde. Pe de o parte simțeam nevoia de mișcare după atâta drum și pe de alta, voiam să și văd, cât mi se permitea, reședința în care locuia Mitropolitul Teofan. Un adevărat palat, totul somptuos, totul încântător… Mi se părea că dacă mai înaintez puțin mă pierd prin palatul, parcă, fără de sfârșit. La un moment dat am auzit o ușă deschizându-se. M-am întors. Era Înaltpreasfințitul ținând în mâini, o mulțime de daruri printre care o icoană cu Sfânta Parascheva și cărți despre viața Sfintei.

-Doamne ajută! Bine ați venit! Acestea sunt pentru dumneavoastră, a spus, oferindu-mi darurile.

-Vă mulțumesc mult, Înaltpreasfințite. Chiar mă gândeam că, de atâta bucurie pe care am simțit-o la racla sfintei, am și uitat să cumpăr și eu ceva, să am ca amintire, dar sigur Sfânta știa că voi primi de la Înaltpreasfinția Voastră, am spus zâmbind.

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

 

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 18

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu