IPS Teodosie – relatări

 

În articolul IPS Calinic – „Pasărea Spin într-o altă versiune” am scris un fragment pe care am spus că poate îl voi dezbate într-o viitoare postare. Nu eram hotărâtă dacă o voi scrie sau nu, dar la cererile multora dintre voi, am decis s-o scriu.

 

Punctul de pornire al acestui articol este fragmentul: „Și călugării și ierarhii sunt și ei tot oameni. Au aceleași nevoi ca fiecare dintre noi. Și ei au nevoie de un loc sigur în inima cuiva, de o mângâiere, de o îmbrățișare caldă, de o încurajare sinceră…

 

IPS Bartolomeu Anania spunea că orice călugăr are nevoie de o prietenă femeie, deoarece acesta e semnul normalității. Prietenă, nu neapărat iubită sau amantă. Zicea că… cine spune că nu are nevoie, ori minte, ori e homosexual.

 

După cum ați văzut, în lumea monahală apar tot felul de deviații comportamentale și sexuale tocmai din acest motiv, pentru că statutul îi încorsetează și îi privează de normalitatea pe care Dumnezeu a pus-o în oameni. Foarte puțini sunt cei care își pot pune firea la zid, și asta, de multe ori, după vârste înaintate.” (linkul mai jos)

 

 

În spatele ușilor închise ale mănăstirilor…

 

Cei care îmi urmăriți blogul știți că… 20 de ani m-am spovedit la Teodosie (aș spune … bine ar fi fost dacă nu l-aș fi cunoscut, dar știu că toate au un rost). Tot acest timp am stat mai mult prin mănăstiri. Nu doar Teodosie „m-a ajutat” să petrec atâția ani prin mănăstiri, ci și faptul că am lucrat în presă pe domeniul religie-culte.

 

Chiar dacă eram intoxicată de „ascultări, blagoslovenii, amenințări subtile cu demoni, ispite, iad, blesteme etc.”, am avut posibilitatea să ascult poveștile de viață ale multora dintre călugări, călugărițe, ierarhi, dar și preoți de mir. Unele de-a dreptul halucinante, pe care atunci nu le-am înțeles pe deplin, dar după ce am ieșit de sub influența nefastă a lui Teodosie, după ce m-am detașat de toate sufocările lui cu iz de libertate „în Hristos”, am putut să văd clar ce se întâmpla și ce se întâmplă, de fapt, în spatele ușilor închise ale mănăstirilor.

 

După ce am participat la primul ritual de tundere în monahism, am ieșit din biserică foarte răvășită. Deși pare o întoarcere în „brațele părintești” și o alegere… este, de fapt, înjugarea la umilință din decepție, alegere pripită, disperare, neajunsuri, frica de supraviețuire în mijlocul lumii, dorința unei vieți fără griji materiale, fuga de propriul trecut și de propria viață. Foarte puțini sunt cei care aleg calea monahismului din dragoste sinceră de Dumnezeu, în cunoștință de cauză, cu o documentare temeinică în prealabil.

 

În ritualul tunderii în monahism se pun niște întrebări, ale căror răspunsuri par alegeri proprii, dar răspunsurile sunt… impuse.

 

Iată un fragment din acel ritual, chipurile, plin de lumină și de speranță:

 

„-De ce ai venit, soră (sau frate), căzând la Sfântul Altar şi la această sfântă însoțire?

 

-Dorind viaţă pustnicească, cinstite părinte.

 

-Doreşti să te învredniceşti de îngerescul chip şi să fii rânduit în ceata monahilor?

 

-Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.

 

 -Cu adevărat bun şi fericit lucru ai ales, numai de îl vei şi îndeplini. Pentru că lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă şi cu durere se împlinesc. De bunăvoie şi din cugetul tău te apropii către Domnul?”…

 

Deși în ritualul respectiv viitorul monah este întrebat dacă dorește să se învrednicească de „îngerescul chip”, după răspunsul lui i se promite osteneală și durere, pentru că lucrurile bune așa se împlinesc. Păi, dacă „se învrednicește de îngerescul chip”, de ce mai are nevoie de osteneală și durere, pentru că îngerii nu au nevoie nici de una, nici de cealaltă. În Rai, unde trăiesc îngerii, nu există „nici durere, nici întristare, nici suspin…”, iar ei, ”învrednicindu-se de îngerescul chip”, ar trebui să trăiască asemenea îngerilor.

 

După ce li se spune: „Cu adevărat bun şi fericit lucru ai ales, numai de îl vei şi îndeplini”, se continuă cu „Pentru că lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă şi cu durere se împlinesc”. Deci, după ce viitorul monah „alege” să trăiască asemenea îngerilor, aproape de Dumnezeu, să-L slăvească pe Dumnezeu, i se promite o viață plină de osteneală și durere, pentru alegerea de a se „învrednici de chipul îngeresc”. Adică, dacă tot au ales să Îi slujească lui Dumnezeu, Dumnezeu îi pedepsește cu o viață plină de osteneală și durere. Așa vrea Dumnezeu? Nu. Așa vor oamenii. Acest ritual este de fapt o punere a capului în jug, dar nu în jugul Lui Hristos, ci în cel al mai marilor Bisericii, de care monahii trebuie să facă ascultare necondiționată. Ascultare de oameni, deși Dumnezeu a dat libertatea omului de a alege până și îndepărtarea de El.

 

Ritualul călugăriei, deși pare un ritual de moarte a omului vechi și naștere a omului nou, în realitate este un ritual deprimant prin care se asistă la înmormântarea unui om de viu, căruia i se anulează orice drept. Dreptul de a alege, dreptul la liberă exprimare, dreptul de a se deplasa unde și când simte nevoia (pentru că orice ieșire din mănăstire se face cu acordul starețului, iar starețul pleacă din mănăstire cu acordul ierarhului, iar ierarhul, pentru deplasări în afara eparhiei, trebuie să aibă acordul fie al ierarhului în eparhia căruia merge, fie al Patriarhului, dacă se deplasează în afara țării). Viitorului monah i se ia dreptul de a trăi ca un om normal, de a iubi, de a se îndrăgosti, de a purta hainele pe care și le dorește, i se ia până și dreptul la o îmbrățișare sinceră, pentru că, vezi Doamne, vine ispita trupească, „ispită” care oricum vine și care de cele mai multe ori degenerează în manifestări împotriva firii.

 

”Omul vechi” moare, chipurile… și se naște omul nou – monahul, dar… trezit din euforia primirii ”chipului îngeresc”, trezit din amăgire… constată că i s-a schimbat doar numele… i s-au schimbat hainele… el rămânând același om… cu același trecut plin de frustrări, frici, traume etc.

 

După ce am asistat la primul ritual de tundere în monahism, l-am întrebat pe Teodosie cine este autorul acelui ritual. N-a știut. Bine, el nu știe dacă Prorocul David e sfânt, deși și-a dat doctoratul în Psalmii lui David. Vă dați seama că el „l-a făcut”. A muncit mult, a studiat 😊. Dar în emisiunea lui de doi bani, am înțeles că a zis că se interesează și spune data viitoare. O fi spus?

 

Capcana „chip îngeresc sau îngerul în trup”

 

După cum am spus, petrecând 20 de ani prin mănăstiri, am avut ocazia să ascult poveștile de viață ale multora dintre călugări și călugărițe. Din păcate, mănăstirile sunt pline de călugări și călugărițe care s-au călugărit fie din decepție, fie din cauza sărăciei, fie din multe și dese frustrări și traume.

 

Am spus că sunt și călugări care au ales această cale din dragoste pentru Dumnezeu, cântărind bine înainte de a face pasul, cunoscând ce viață îi așteaptă și asumându-și toate cele ale călugăriei. Din păcate, aceștia sunt foarte puțini, „turma mică”. Doar acești monahi rezistă unei vieți atât de aspre și nedrepte de multe ori, doar ei merg până la finalul vieții fără să se dezumanizeze, fără să își piardă mințile și fără să caute refugiul fie în alcool, fie în destrăbălări sexuale.

 

Deoarece nu doresc să scriu un articol care să pară interminabil, chiar dacă poveștile de viață la care voi face referire sunt răvășitoare, voi enumera doar câteva dintre motivele pentru care mulți s-au refugiat la mănăstire.

 

În afară de decepție, sărăcie, multe și dese frustrări și traume, am întâlnit și motive halucinante. Tinere care, ademenite de „chipul îngeresc”, s-au călugărit pentru a scăpa de ciclul menstrual. Deoarece aveau dureri foarte mari în perioada respectivă, s-au gândit că, dacă se vor călugări și vor primi „chipul îngeresc”, vor scăpa și de chinuitoarea și neplăcuta perioadă a menstruației.

 

În cazul lor, răspunsul la întrebarea:

 

„-De ce ai venit, soră, căzând la Sfântul Altar şi la această sfântă însoțire?

 

Trebuia să fie:

 

-Pentru a scăpa de ciclul menstrual. 

 

Nici unii dintre tineri nu au fost mai „prejos”. Pentru că erau prea săraci sau plini de alte frustrări și nu se puteau apropia de fete de teama unui refuz, – deși trupul își cerea dreptul -, au mers la mănăstire crezând că, dacă vor primi „chipul îngeresc”, nu vor mai avea pofte trupești. La prima vedere ar fi de râs, dar astfel de monahi, care trăiesc o viață în care s-au trezit crezând că o figură de stil poate deveni realitate, au ajuns fie la a-și găsi refugiul în cele mai stranii apucături, fie la psihiatrie sau și mai rău… s-au sinucis.

 

Îngrădirile la care se supun din întâmplare ciuntesc sufletul și creează tot felul de frustrări. Normalitatea, nevoile pe care Dumnezeu le-a pus în om văzute ca păcat, neasumate și negestionate printr-un program riguros și printr-o luptă aprigă cu omul care nicidecum nu moare la călugărie, pot naște în „îngerul în trup” cele mai monstruoase apucături, care pot fi potolite prin excese sexuale, sadism, dorința de a umili în permanență pe cineva, dorința de mărire și de stăpânire peste tot și peste toate.

 

Călugării ajunși în mănăstire din motivele mai sus menționate, la un moment dat, pentru a supraviețui, își creează o realitate paralelă, în care chiar cred că nu mai sunt oameni, că sunt dumnezei la care lumea trebuie să se închine. Nu doar că nu mai acceptă că sunt oameni, ba, mai mult, se urăsc dacă își amintesc faptul că sunt oameni și îi urăsc pe cei care le amintesc acest lucru.

 

Am întâlnit mulți călugări – și când spun călugări, mă refer și la unii dintre ierarhi – care, balansând între „îngerul în trup” și omul care nu-i dădea pace, nu-și mai găseau/ găsesc locul niciunde. Nici printre oameni, nici printre îngeri. Rămân suspendați între ceva și nimic.

 

Și pentru că lângă Teodosie am stat 20 de ani și l-am văzut ca om abia după ce am publicat lucrarea „Mai mult decât o carte – Adevărul”, voi da un exemplu concret.

 

Când am început să mă lămuresc de faptul că Teodosie nu e sfântul coborât din icoană, ba dimpotrivă, este tocmai opusul, într-o seară, când era în vizită la mine, i-am spus că din acel moment am hotărât să mă raportez la el ca la un om, nu ca la un sfânt și nici măcar ca la un arhiereu. Așa că, deși îmi va fi foarte greu, voi începe prin a mă adresa la per tu, am zis. La momentul acela nu eram pregătită să fac acest lucru, dar am vrut să văd cum reacționează.

 

S-a speriat foarte rău, i s-au umplut ochii de lacrimi și și-a încrucișat mâinile privind în pământ.

 

-De ce vă sperie acest lucru și de ce vă detestați ca om, căci dumneavoastră vă detestați cumplit ca om. Ce ați făcut din dumneavoastră? Ce sunteți? O funcție și atât?

 

Nu mi-a răspuns. Era din ce în ce mai tensionat. Îi amintisem că „îngerul în trup” era de fapt un om. Un om ca toți oamenii. Singura diferență era că purta veșminte aurite, mitră și mantie asemenea împăraților, numai că nu era nici măcar împărat. Era un împărat închipuit. Atât.

 

Am vorbit, am tot vorbit, am pus întrebări la care așteptam răspunsuri. N-a ridicat privirea din pământ. După un timp mi-a șoptit că trebuie să plece. Parcă nici să vorbească nu mai avea putere. Mi-a fost foarte milă de el. M-am gândit că nu poate fi nimic mai cumplit decât fuga de tine.

 

Înainte de a ieși pe poartă, s-a întors către mine. Cu lacrimi în ochi și cu mâinile încrucișate, de parcă ar fi vrut să se apere de ceva, mi-a zis:

 

-Dacă doriți să mai ținem legătura, vă rog să vă raportați la mine ca la un arhiereu!

 

Deci omul Teodosie (Macedon)… îl îngrozise de-a dreptul.

 

-Doresc să țin legătura cu dumneavoastră, dar ca om, nu ca ierarh. 20 de ani v-am văzut ca pe un sfânt coborât din icoană și am greșit. Și eu v-am alimentat iluzia că sunteți ceea ce nu sunteți de fapt.

 

Nu am mai spus nimic, dar, pentru că nu mai eram acea ființă care îl adula, ura lui față de mine creștea. La fel și dorința de răzbunare.

 

„Roadele” vieții călugărești neasumate – tulburări comportamentale grave și nu numai

 

În lumea monahală, unde ar trebui să fie oameni, etaloane de demnitate, moralitate, sinceritate etc., caractere șlefuite după matricea divină, sunt din păcate mulți oameni frustrați, inadaptabili, dar și cu grave probleme psihice.

 

Sper că nu vine vreun rătăcit să spună că lovesc în tot monahismul. Aici, după cum am mai spus, vorbesc despre cei care, neștiind ce caută în viața lor, s-au trezit pe la mănăstiri și, mai grav, unii s-au trezit prin sinod.

 

Cazurile cu grave tulburări psihice și comportamentale pe care le-am întâlnit au la bază frustrări sexuale. Abstinența, care nu e făcută pentru oricine, naște monștri interiori. Aș putea să dau foarte multe exemple, dar mă voi opri doar la unul.

 

În urmă cu vreo 8 ani cred, pe la începutul lunii decembrie, am primit un email de la un călugăr din Sfântul Munte. Îmi scria că mă descoperise de curând și că mă apreciază foarte mult pentru ceea ce fac și pentru modul în care aștern pe hârtie întâmplări, gânduri, stări. Că a simțit că sunt un om sensibil, deosebit etc.

 

Și cum eram nepermis de spălată pe creier de „duhovnicul meu”, primul gând a fost să-i scriu să ardă cărțile, deoarece mi se părea o „blasfemie” ca în Sfântul Munte să fie cărți semnate de o femeie. 😊 Privind în urmă, de multe ori mă întreb cum de am putut să fiu atât de bătută în cap?!? Eu am puterea să râd de mine, dar… vorbind la modul foarte serios, religiozitatea „predată” de unul ca Teodosie este extrem de nocivă pentru sănătatea psihică a unui om.

 

Revenind la relatarea legată de călugărul din Sfântul Munte, pe care nu o voi reda integral pentru că este o poveste foarte lungă, voi puncta succint doar aspectele foarte importante.

 

I-am răspuns la acel email cu emoție și bucurie, considerând că niște cuvinte trimise din Sfântul Munte sunt mari binecuvântări.

 

După ce am trimis acel email, imediat am primit un altul în care mi se cerea numărul de telefon. I l-am dat fără ezitare. După aceea au urmat lungi convorbiri telefonice, emailuri, fotografii din Sfântul Munte, descrieri… în fiecare dimineață. Am avut și am suficient material pentru a scrie un jurnal de iarnă din Grădina Maicii Domnului. Eram foarte încântată și foarte fericită de ceea ce îmi era dat să trăiesc.

 

În perioada sărbătorilor de iarnă mă suna seara și îmi cânta colinde…

 

După sărbătorile de iarnă am primit un email în care îmi recomanda un film, – „Inima mea îți aparține” -, apoi într-un alt email, trimis la un interval foarte scurt, îmi scria: „Ce o fi cu oamenii? Știu câtă suferință le aduce iubirea si tot nu se lasă de ea.”

 

În următorul email îmi scria care sunt standardele „în materie de femei”. Imediat ce am citit „nu-mi plac femeile înalte”, m-am liniștit. Sunt înaltă, deci nu aveam cum să mă încadrez în standardele lui. Nici nu avea cum să-i placă femeile înalte, din moment ce el era scund și foarte, foarte slab. Era ca o umbră. Părea mai degrabă un copil care avea nevoie de protecție, decât un bărbat care ar fi putut oferi protecție.

 

Eliberată de gândul că aș putea să fiu o „ispită” pentru el, am continuat convorbirile telefonice și corespondența trimisă prin email. Deși credeam că totul se va îndrepta spre o prietenie duhovnicească, el începuse, cu toate că știa că nu mă încadrez în standardele lui, să-mi recomande tot mai des, fie filme de dragoste, fie romane de dragoste, fie piese romantice.

 

Nu înțelegeam ce putea fi în mintea lui, dar nici nu puteam renunța la „darurile” din Sfântul Munte, mai ales pentru faptul că nu-mi trimitea doar fotografii recente, ci și alte fotografii din arhiva lui, din diverse locuri din Grădina Maicii Domnului și diverse anotimpuri.

 

La începutul lunii ianuarie m-a sunat și mi-a spus că va veni în București și că abia așteaptă să ne cunoaștem.

 

A venit și „ziua cea mare”. Călugărul din Sfântul Munte, „marea binecuvântare”, se afla în apartamentul în care locuiam. Mi-a adus o mulțime de daruri. Icoane, iconițe, cărți, tămâie și diverse produse din Sfântul Munte.

 

Prima seară a fost o seară foarte specială. Am servit ceva, am povestit, mi-a cântat pricesne… La sfârșitul întâlnirii mi-a zis că ar avea un material pe care ar vrea să-l publice și că, dacă aș dori, m-ar ruga să mă uit puțin pe el. Am răspuns cu mare bucurie, promițându-i că până seara următoare, când se oferise să ne vedem din nou, va fi gata.

 

După ce a plecat, am citit materialul respectiv, care… din păcate… ar fi trebuit rescris, dar ca să nu-l jignesc, am îndreptat ce se putea îndrepta.

 

În următoarea seară a venit din nou călugărul – „binecuvântarea” din Sfântul Munte. I-am dat materialul corectat, apoi am luat cina împreună. După masă, nu s-a oprit în sufragerie, a mers mai departe și m-a întrebat dacă în acea direcție e dormitorul. Uimită, i-am răspuns că da, crezând că vrea să se odihnească puțin, deși era cam ilogic, din moment ce aveam o canapea și în sufragerie.

 

Ajunși în dormitor, i-am spus că mă retrag dacă dorește să se odihnească. El a spus că nu e nevoie.

 

S-a întins pe pat. Spațiul din dormitor nu era foarte ofertant, având loc doar un pat de mijloc și o bibliotecă în miniatură. Pentru că nu aveam unde să aduc nici măcar un scaun, m-am așezat pe un colț de pe marginea cealaltă a patului. L-am rugat să-mi povestească despre locul în care se afla peștera lui preferată. Știam asta dintr-o convorbire telefonică.

 

-Lasă!, mi-a zis. Mai bine îți povestesc despre femeile din viața mea.

 

Am făcut ochii mari de uimire. Nu-mi venea să cred ce auzeam.

 

-Glumiți, nu?, l-am întrebat aproape în șoaptă, de parcă mi-ar fi fost teamă de răspuns.

 

-Nu. Nu glumesc, a spus, și a început să-mi povestească despre experiențele și fanteziile lui sexuale, experiențe și fantezii pe care cred că un mirean nu le poate avea. Am încercat să-l opresc de câteva ori, dar era de neoprit.

 

Mi-a zis că are câteva amante în București, la care vine de două ori pe an, și că de la mine pleacă direct la una dintre ele.

 

La un moment dat, a sărit din pat, și-a tras cu brutalitate pantalonii și a vrut să se apropie de mine. Din instinct am deschis fereastra, deși nu puteam sări, pentru că erau gratii la geam.

 

-Ieși imediat din cameră!, i-am zis vorbindu-i dintr-o dată la per tu. Cum aș mai fi putut avea respect pentru unul care venise „sfânt” și se „trezise” în fața mea fără pantaloni? Am crezut că ești o mare binecuvântare venită din Sfântul Munte, dar ești un mizerabil care se crede bărbatul fatal.

 

-Nu vrei să încerci?, a avut tupeul să mă întrebe.

 

 

-Ieși!, i-am zis. Dacă mai faci un pas spre mine, o să strig să vină tot blocul să vadă cum arată un gunoi venit din Sfântul Munte.

 

Speriat, s-a îmbrăcat și a mers în sufragerie. I-am pus materialul în brațe, darurile pe care mi le adusese cu o seară înainte, am deschis ușa și i-am zis:

 

-Ieși! Nu vreau să te mai văd în viața mea. Pozezi în mare sfânt și nu ești altceva decât un obsedat sexual. Am ascultat toate mizeriile pe care mi le-ai povestit, crezând că, dacă nu mă încadrez în standardele tale, te vei opri doar la a-mi povesti, dar văd că „funcționezi” și la femeile mai înalte decât tine.

 

Privea înmărmurit. Nu știa ce să facă, ce să spună.

 

-Să zici mersi, dacă nu-i voi scrie mai marelui Sfântului Munte, dar nu te baza că nu o voi face. Și acum pleacă, mizerie de om ce ești.

 

-Stai să spun ceva, te rog!, a îngăimat.

 

-Ieși!, am zis hotărâtă. Acum! Nu mă forța să te arăt lumii!

 

Și-a pus cadourile înapoiate în traista țărănească pe care o avea, traistă de „anahoret”, și a plecat. Deși a mai încercat să ia legătura cu mine, să-mi „explice”, nu i-am mai răspuns la niciun apel telefonic și la niciun mesaj.

 

    După plecarea lui, primul căruia i-am povestit despre îngrozitoarea experiență pe care am avut-o cu „sfântul” din Grădina Maicii Domnului… a fost Teodosie. În articolele denigratoare la adresa mea, regurgitate prin filtrul mizeriei lui interioare, Teodosie, scoțând din context din cele mărturisite, le-a prezentat cum a vrut el, deși știa că lucrurile au stat altfel decât a comandat să fie scrise.

 

La încheierea acestui material am vrut să anunț titlul articolului pe care urmează să-l postez săptămâna viitoare, dar… vă las pe voi să alegeți.

 

Aveți aici trei titluri de articole: Prostituate la 12 ani; Rușinea de a fi virgină; De la Altar la Spitalul de Psihiatrie. Voi veți alege titlul articolului pentru săptămâna viitoare. Scrieți în comentarii pe Facebook sau pe blog.

 

Vă îmbrățișez cu drag!

 

 

IPS Calinic – „Pasărea Spin într-o altă versiune”