IPS Teodosie – relatări

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 8

 

Atât de smerit … … … A FOST!

Am mai vorbit puțin, apoi l-am invitat la masă.

-Ce-i cu abundența asta? Pentru mine v-ați pregătit așa? a întrebat privind bucatele de pe masă.

-Sigur că pentru Înaltpreasfinția Voastră, a răspuns bătrâna. Și mai avem. Vă pun și un pic de vișinată făcută de mine, a continuat punând vișinată în păhărele.

-Haideți să facem rugăciunea! a zis duhovnicul meu zâmbind.

Spunând rugăciunea a ridicat mâinile pentru a binecuvânta bucatele. În acel moment am simțit că nu doar noi participam la rugăciune, ci întreg Universul, cuprins între mâinile sale.

Ne-am așezat la masă ca la Cina cea de Taină. Atmosfera profund duhovnicească a transformat o cină obișnuită într-o sărbătoare.

Bătrâna îl tot îndemna pe duhovnicul meu să guste din vișinată. La un moment dat s-a ridicat și a plecat la bucătărie să aducă ceva.

-Ce fac? E dezlegare? m-a întrebat, zâmbind, părintele meu.

-Nu, i-am zis în șoaptă. Mai ales că aveți și un tratament de luat.

-Dați-mi, vă rog, sticla să o pun înapoi și las puțin  de tot, un vârf de linguriță, să vadă că beau, pentru că nu vreau să o supăr.

L-am privit și am zâmbit. Delicatețea și smerenia omului din fața mea mă uimeau… a câta oară.

Când s-a întors, gazda, s-a uitat direct la păhărelul din fața duhovnicului meu.

-Vă mai pun un pic de vișinată, Înaltpreasfințite? a întrebat bătrâna văzând că păhărelul e aproape gol.

L-am privit pe duhovnicul meu și am zâmbit discret.

-E suficient. Vă mulțumesc mult! Este foarte bună. Tot ce pregătiți dumneavoastră este bun, a zis cu multă căldură, fiindu-i recunoscător, și după atâția ani, pentru faptul că l-a găzduit când era student.

Va urma

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 7

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 7

Am promis că voi continua. 

Un nou fragment:

Înainte de a adormi l-am sunat, din nou, să îi mulțumesc și să-i spun: noapte bună.

-Mâine seară știu că va fi frumos, dar va fi puțin, i-am zis preocupată.

-Și eu știu doar că va fi frumos. Pentru că ”acolo unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor”, a spus zâmbind. Și când Hristos e în mijlocul nostru, nu poate fi altfel decât frumos. Acum vreau să știu că vă veți odihni. Vreau să-mi promiteți asta!

-Bine… era să spun că voi încerca, dar nu, vă promit.

-Înger de pace să aveți! Nu auzim mâine dimineață!

După ce a închis telefonul, îngerul de pace și-a făcut apariția și mi-a îmbrățișat inima. După un vifor de lacrimi, glasul duhovnicului meu topise tristețea, iar în locul ei presărase liniștea… prin aripile îngerului trimis.

În dimineața următoare m-am trezit bucuroasă. Gândul că pe seară mă întâlneam cu duhovnicul meu, mă făcea să simt că zbor… Am vorbit cu Înaltpreasfințitul și i-am spus, din nou, că abia aștept să-l văd.

-Sunteți răcit sau mi se pare? l-am întrebat constatând că vorbea cam răgușit.

-Puțin. Iau deja un tratament și îmi trece până mâine.

-Așa să fie! Vă așteptăm!

-Doamne ajută! Ne vedem mai târziu!

 Toată ziua am fost veselă, dar și nerăbdătoare… După program, am cumpărat în grabă ce aveam de cumpărat și am mers la bătrâna la care locuiam. Ne-am pregătit cum ne-am priceput mai bine și apoi l-am așteptat pe Eroul meu.

-Să punem și un pic de vișinată la masă? Ce zici? m-a întrebat bătrâna. Uite în păhărelele astea cât un degetar, a spus arătându-mi niște păhărele mici, mici de tot.

-Înaltul nu obișnuiește să bea băuturi alcoolice, iar acum, nici măcar de complezență nu cred că poate să guste, pentru că e puțin răcit și ia tratament.

-Hai totuși să punem! o să insist să guste pentru că e vișinată făcută de mine, a spus așezând păhărelele pe masă.

Pe la 19.15 m-a sunat și mi-a zis că e prin zonă, dar că nu mai știe sigur care este blocul. I-am spus că-l aștept la capătul străzii și am și coborât.

Când l-am văzut, parcă nu-mi venea să cred. Am luat binecuvântare. Nu știam ce să fac. Să râd sau să plâng?… De bucurie… Mi-au dat lacrimile… nici nu mai conta de ce. Înaltpreasfințitul a observat și mi-a făcut semn din priviri că nu vrea să mă vadă plângând. M-am abținut cu greu, dar m-am abținut.

Imediat ce am ajuns în fața blocului, Înaltpreasfințitul l-a rugat pe șofer să îl ajute să ducă bagajul la apartamentul bătrânei. Ca de obicei a venit încărcat. I-a adus femeii la care locuise, de toate și bineînțeles o icoană cu Maica Domnului și Pruncul, foarte frumoasă.

-Și dumneavoastră v-am adus ceva, a zis zâmbind și mi-a dat o carte cu binecuvântare.

-Mulțumesc. Sărut mâna, dar să știți că prezența Înaltpreasfinției Voastre este suficientă, i-am zis foarte bucuroasă.

Va urma

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 6

Dulci amintiri…

 

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu

Dulci amintiri…

dar și amare. – 3

Fostul meu duhovnic, IPS Teodosie, pe vremea în care era Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

La momentul imortalizării acelui instantaneu, întreba:

O văcuță de la Dorna Arini, locul său natal, adusese pe lume un vițeluș sănătos, în schimb văcuța avea ceva probleme. Suna în fiecare zi să întrebe cum se simte acel animal. Atunci îi păsa de oameni, de animale, de flori, de păsări, de toată creația Lui Dumnezeu. Astăzi însă… … …

După 8 luni de la lovitura cumplită pe care am primit-o de la domnia sa, îi mulțumesc încă o dată pt tot, inclusiv pt faptul că m-a scos din viața domniei sale. De ce? Pt că, după ce am publicat lucrarea ”Mai mult decât o carte – Adevărul”, totul s-a schimbat.

De la o zi la alta eram tot mai nefericită din cauza acțiunilor domniei sale, dar, în amintirea anilor în care mi-a fost alături, nu mă puteam desprinde de domnia sa. Încercam să pun totul pe seama oboselii, temerilor, etc și să sper că va trece și va fi din nou bine. Nu puteam să mă desprind de domnia sa pt că m-aș fi simțit o trădătoare, aș fi simțit că-l abandonez pe omul care nu mă abandonase niciodată. Și cum Dumnezeu ne cunoaște inimile, a îngăduit să se întâmple ce s-a întâmplat și să mă elibereze de o situație pe care cu greu o mai puteam suporta.

Șocul a fost cumplit, recunosc, dar a trecut, iar acum sunt din nou fericită. Prietenii mei au văzut deja schimbarea, care li se datorează în mare parte, pt că mi-au fost alături zi și noapte atunci când a fost nevoie. Le-am mulțumit și public și o voi face ori de câte ori am ocazia.

Și pt că am hotărât să postez această dulce și amară amintire, tot astăzi vreau să-i mulțumesc, într-un mod cu totul special, Preasfințitului Galaction. Am foarte multe motive, pe care nu le voi menționa aici, pt a-i mulțumi o dată și încă o dată.

 Oameni ca Preasfinția Sa m-au făcut să am puterea să merg mai departe și să mai am încredere încă în semenii mei.

Ps Galaction, deși este o fire introvertită și uneori pare chiar dur, are inimă de adevărat Părinte.

Le mulțumesc tuturor!

Mulțumesc, Preasfințite Părinte, pt toate câte mi-ați oferit! În atitudinea Preasfinției Voastre am văzut, din nou, marea milostivire a Lui Dumnezeu, care nici atunci nu a permis să fiu doborâtă.

Vă sunt profund recunoscătoare și vă asigur de tot devotamentul meu… pt totdeauna.

6 luni de întrebări …

Imagini care mă emoționează profund

Ca o poveste de vară…

Rugăciuni pentru suflete rănite

 

 

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu

Tac, dar și tăcerea poate fi…

Aseară le-am făcut o bucurie celor care m-au vrut redusă la tăcere și i-am declarat învingători. Da, au învins, dar victoria lor e una de carton. Un zmeu colorat, legat de o ață, care nu se înalță nici măcar atunci când e vânt. Așa arată ”victoria” oamenilor poleiți la exterior, dar vai… cât de gârboviți spiritual… Oameni care își cumpără prin orice mijloace și prin orice strategii imaginea nevinovăției în fața lumii, deoarece pt ei, DOAR lumea contează. Dumnezeu… e acolo sus și s-or descurca ei cumva și cu El… cumplită înșelare.

Aș fi putut să spun multe, să povestesc lucruri care ar fi zguduit lumea, dar am știut să nu fac un război din cuvinte, ci o pace din tăcere, convinsă fiind că Dumnezeu va face dreptate, atunci când, poate, nimeni nu mai speră.

Deși am fost și sunt îndemnată să povestesc prin ce am trecut, nu o voi face, nu mă voi plânge aici, ar fi sub demnitatea mea să fac asta. Eu am structură de învingătoare, nu de victimă care să stârnească mila oamenilor. Dumnezeu m-a învățat încă de la naștere să fiu așa, pt că, născută la 8 luni și o zi, medicii mi-au dat o minimă șansă de supraviețuire, ”condamnată” la o viață fără nicio perspectivă.

-Doamnă, știu că e dureros, dar mai bine vă rugați să moară copilul ăsta. Dacă va scăpa, printre puținii care trăiesc în astfel de condiții, va fi o legumă. Sunteți tânără, aveți tot timpul să faceți alți copii, i-a spus medicul mamei după ce m-am născut.

Atunci când oamenii nu îmi dădeau nicio șansă, Dumnezeu a picurat în sufletul și în trupul meu, structura de învingătoare, pt că avea un plan pe care nimeni nu-l putea intui.

Știind povestea venirii mele pe lume, nu am voie să mă las copleșită de răutățile oamenilor. Sigur că am momente de cumpănă, de revoltă, de dezorientare, dar am învățat să am răbdare, să mă rog, să găsesc soluțiile cele mai bune, așa cum am învățat ca atunci când cad, să mă ridic, să-mi șterg lacrimile, să-mi pansez rănile și să merg mai departe, nepunând poverile mele pe umerii altora.

A fost în viața mea un om căruia i-am spus tot, în fața căruia mi-am permis să fiu eu, așa cum eram, cu vulnerabilități, temeri, neputințe… și acel om m-a lovit ca nimeni altul. Mi-a luat mult timp să mă ridic, dar am învățat o lecție foarte importantă și anume: doar Lui Dumnezeu trebuie să-i spun tot și doar de la El să aștept rezolvarea. Și pt lecția asta, îi mulțumesc.

Seara de 3 decembrie 2018, m-a așezat la răscruce de drumuri. Aveam de ales: să-l urmez, răspunzându-i cu aceeași monedă sau să mă ridic deasupra micimii de care a dat dovadă. Și a fost pt prima dată când am hotărât să nu-l urmez…  într-o așa cădere.

Dacă astăzi am ales să mă retrag, este pt faptul că nu vreau să-mi risipesc energia în lucruri atât de josnice care parcă nu se mai termină. Omul este făcut pt lucruri înalte, depinde doar de el ce alege să facă din ceea ce i  s-a dat.

Privesc la mulțimea de materiale pe care le-am primit și mă întreb ce să fac? La ce-mi folosesc? Ieri am avut o clipă în care m-am gândit să le distrug, pt că oricum, răspândite pe ici pe colo, tot există. Astăzi m-am gândit să le arhivez, dacă tot au ajuns la mine. I-am dezamăgit, poate, pe cei care mi le-au pus la dispoziție sperând că eu voi face… lucruri… s-au gândit că lovitura pe care am primit-o este suficient de mare pt a avea un scop comun. S-au înșelat. Eu caut cea mai bună variantă a mea, vreau să evoluez nu să involuez risipindu-mă prin răzbunări obositoare. De răzbunat se poate răzbuna oricine, dar de iertat nu poate ierta oricine.

Îmi pare rău pt puținii mei prieteni care chiar sunt afectați de decizia mea. Mesaje ca acesta: Oana Oana ”… dacă decizia ta este sa te retragi, eu voi șterge pagina mea de fb, căci pentru postările tale am mai ținut contul”,  mă pun în încurcătură, pt că nu vreau să aduc întristare nici măcar unui suflet. Așa că, cei care cu adevărat îmi vor simți lipsa, îmi pot scrie pe chat, mail, blog și le voi răspunde. Deocamdată rămâne activă pagina de fb. În timp voi vedea ce voi face.

Deși ar fi multe de spus, deși scriu pe fugă, vreau să vă mai spun ceva foarte important învățat din experiența dureroasă pe care am avut-o.

Ani de-a rândul m-am certat cu Dumnezeu spunându-i că e crud, că e nedrept, că nu-l doare suferința unui om… L-am întrebat: unde e iubirea Lui de oameni dacă îngăduie ca un înger de om să fie atât de terfelit pe nedrept…

Și Dumnezeu m-a lăsat să-L cert… până într-o zi, când, în marea Lui înțelepciune, mi-a arătat că El nu greșește. Când a considerat că sunt suficient de pregătită, i-a permis ”îngerului” să-și arate partea întunecată. Atunci am înțeles că numai Dumnezeu cunoaște intimitatea unui suflet și că tot ce-i dă omului, sunt lecții, pe care, dacă le ignoră, poate cădea, chiar mai rău decât demonii.

Am plecat capul rușinată și am spus:

-Iartă-mă, Doamne, Tu știi ce faci, dar eu nu am înțeles de ce ai îngăduit atâtea. Mulțumesc pt lecție. Iartă-mă!

Dragii mei, nu știu când mă voi întoarce, dar știu că pe cei sinceri îi voi simți lângă mine și îi voi păstra în inima mea.

Mă voi gândi la voi, în fiecare zi, la fiecare pagină scrisă… și știu că într-o zi vă voi oferi din nou, daruri din darurile primite. Până atunci, vă trimit zboruri din zborurile albe ale aripilor de îngeri să vă încălzească în zilele în care, poate cuvântul unui om, vrea să vă înghețe.

Să fiți fericiți, prieteni! Zâmbiți-i cerului în fiecare dimineață și cerul vă va zâmbi în sclipiri diafane!

6 luni de întrebări …

În sfârșit… ați învins!

Blogul meu. Peste 400.000 de vizitatori unici. Vă mulțumesc!

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii