IPS Teodosie – relatări

 

În articolul IPS Calinic – „Pasărea Spin într-o altă versiune” am scris un fragment pe care am spus că poate îl voi dezbate într-o viitoare postare. Nu eram hotărâtă dacă o voi scrie sau nu, dar la cererile multora dintre voi, am decis s-o scriu.

 

Punctul de pornire al acestui articol este fragmentul: „Și călugării și ierarhii sunt și ei tot oameni. Au aceleași nevoi ca fiecare dintre noi. Și ei au nevoie de un loc sigur în inima cuiva, de o mângâiere, de o îmbrățișare caldă, de o încurajare sinceră…

 

IPS Bartolomeu Anania spunea că orice călugăr are nevoie de o prietenă femeie, deoarece acesta e semnul normalității. Prietenă, nu neapărat iubită sau amantă. Zicea că… cine spune că nu are nevoie, ori minte, ori e homosexual.

 

După cum ați văzut, în lumea monahală apar tot felul de deviații comportamentale și sexuale tocmai din acest motiv, pentru că statutul îi încorsetează și îi privează de normalitatea pe care Dumnezeu a pus-o în oameni. Foarte puțini sunt cei care își pot pune firea la zid, și asta, de multe ori, după vârste înaintate.” (linkul mai jos)

 

 

În spatele ușilor închise ale mănăstirilor…

 

Cei care îmi urmăriți blogul știți că… 20 de ani m-am spovedit la Teodosie (aș spune … bine ar fi fost dacă nu l-aș fi cunoscut, dar știu că toate au un rost). Tot acest timp am stat mai mult prin mănăstiri. Nu doar Teodosie „m-a ajutat” să petrec atâția ani prin mănăstiri, ci și faptul că am lucrat în presă pe domeniul religie-culte.

 

Chiar dacă eram intoxicată de „ascultări, blagoslovenii, amenințări subtile cu demoni, ispite, iad, blesteme etc.”, am avut posibilitatea să ascult poveștile de viață ale multora dintre călugări, călugărițe, ierarhi, dar și preoți de mir. Unele de-a dreptul halucinante, pe care atunci nu le-am înțeles pe deplin, dar după ce am ieșit de sub influența nefastă a lui Teodosie, după ce m-am detașat de toate sufocările lui cu iz de libertate „în Hristos”, am putut să văd clar ce se întâmpla și ce se întâmplă, de fapt, în spatele ușilor închise ale mănăstirilor.

 

După ce am participat la primul ritual de tundere în monahism, am ieșit din biserică foarte răvășită. Deși pare o întoarcere în „brațele părintești” și o alegere… este, de fapt, înjugarea la umilință din decepție, alegere pripită, disperare, neajunsuri, frica de supraviețuire în mijlocul lumii, dorința unei vieți fără griji materiale, fuga de propriul trecut și de propria viață. Foarte puțini sunt cei care aleg calea monahismului din dragoste sinceră de Dumnezeu, în cunoștință de cauză, cu o documentare temeinică în prealabil.

 

În ritualul tunderii în monahism se pun niște întrebări, ale căror răspunsuri par alegeri proprii, dar răspunsurile sunt… impuse.

 

Iată un fragment din acel ritual, chipurile, plin de lumină și de speranță:

 

„-De ce ai venit, soră (sau frate), căzând la Sfântul Altar şi la această sfântă însoțire?

 

-Dorind viaţă pustnicească, cinstite părinte.

 

-Doreşti să te învredniceşti de îngerescul chip şi să fii rânduit în ceata monahilor?

 

-Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.

 

 -Cu adevărat bun şi fericit lucru ai ales, numai de îl vei şi îndeplini. Pentru că lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă şi cu durere se împlinesc. De bunăvoie şi din cugetul tău te apropii către Domnul?”…

 

Deși în ritualul respectiv viitorul monah este întrebat dacă dorește să se învrednicească de „îngerescul chip”, după răspunsul lui i se promite osteneală și durere, pentru că lucrurile bune așa se împlinesc. Păi, dacă „se învrednicește de îngerescul chip”, de ce mai are nevoie de osteneală și durere, pentru că îngerii nu au nevoie nici de una, nici de cealaltă. În Rai, unde trăiesc îngerii, nu există „nici durere, nici întristare, nici suspin…”, iar ei, ”învrednicindu-se de îngerescul chip”, ar trebui să trăiască asemenea îngerilor.

 

După ce li se spune: „Cu adevărat bun şi fericit lucru ai ales, numai de îl vei şi îndeplini”, se continuă cu „Pentru că lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă şi cu durere se împlinesc”. Deci, după ce viitorul monah „alege” să trăiască asemenea îngerilor, aproape de Dumnezeu, să-L slăvească pe Dumnezeu, i se promite o viață plină de osteneală și durere, pentru alegerea de a se „învrednici de chipul îngeresc”. Adică, dacă tot au ales să Îi slujească lui Dumnezeu, Dumnezeu îi pedepsește cu o viață plină de osteneală și durere. Așa vrea Dumnezeu? Nu. Așa vor oamenii. Acest ritual este de fapt o punere a capului în jug, dar nu în jugul Lui Hristos, ci în cel al mai marilor Bisericii, de care monahii trebuie să facă ascultare necondiționată. Ascultare de oameni, deși Dumnezeu a dat libertatea omului de a alege până și îndepărtarea de El.

 

Ritualul călugăriei, deși pare un ritual de moarte a omului vechi și naștere a omului nou, în realitate este un ritual deprimant prin care se asistă la înmormântarea unui om de viu, căruia i se anulează orice drept. Dreptul de a alege, dreptul la liberă exprimare, dreptul de a se deplasa unde și când simte nevoia (pentru că orice ieșire din mănăstire se face cu acordul starețului, iar starețul pleacă din mănăstire cu acordul ierarhului, iar ierarhul, pentru deplasări în afara eparhiei, trebuie să aibă acordul fie al ierarhului în eparhia căruia merge, fie al Patriarhului, dacă se deplasează în afara țării). Viitorului monah i se ia dreptul de a trăi ca un om normal, de a iubi, de a se îndrăgosti, de a purta hainele pe care și le dorește, i se ia până și dreptul la o îmbrățișare sinceră, pentru că, vezi Doamne, vine ispita trupească, „ispită” care oricum vine și care de cele mai multe ori degenerează în manifestări împotriva firii.

 

”Omul vechi” moare, chipurile… și se naște omul nou – monahul, dar… trezit din euforia primirii ”chipului îngeresc”, trezit din amăgire… constată că i s-a schimbat doar numele… i s-au schimbat hainele… el rămânând același om… cu același trecut plin de frustrări, frici, traume etc.

 

După ce am asistat la primul ritual de tundere în monahism, l-am întrebat pe Teodosie cine este autorul acelui ritual. N-a știut. Bine, el nu știe dacă Prorocul David e sfânt, deși și-a dat doctoratul în Psalmii lui David. Vă dați seama că el „l-a făcut”. A muncit mult, a studiat 😊. Dar în emisiunea lui de doi bani, am înțeles că a zis că se interesează și spune data viitoare. O fi spus?

 

Capcana „chip îngeresc sau îngerul în trup”

 

După cum am spus, petrecând 20 de ani prin mănăstiri, am avut ocazia să ascult poveștile de viață ale multora dintre călugări și călugărițe. Din păcate, mănăstirile sunt pline de călugări și călugărițe care s-au călugărit fie din decepție, fie din cauza sărăciei, fie din multe și dese frustrări și traume.

 

Am spus că sunt și călugări care au ales această cale din dragoste pentru Dumnezeu, cântărind bine înainte de a face pasul, cunoscând ce viață îi așteaptă și asumându-și toate cele ale călugăriei. Din păcate, aceștia sunt foarte puțini, „turma mică”. Doar acești monahi rezistă unei vieți atât de aspre și nedrepte de multe ori, doar ei merg până la finalul vieții fără să se dezumanizeze, fără să își piardă mințile și fără să caute refugiul fie în alcool, fie în destrăbălări sexuale.

 

Deoarece nu doresc să scriu un articol care să pară interminabil, chiar dacă poveștile de viață la care voi face referire sunt răvășitoare, voi enumera doar câteva dintre motivele pentru care mulți s-au refugiat la mănăstire.

 

În afară de decepție, sărăcie, multe și dese frustrări și traume, am întâlnit și motive halucinante. Tinere care, ademenite de „chipul îngeresc”, s-au călugărit pentru a scăpa de ciclul menstrual. Deoarece aveau dureri foarte mari în perioada respectivă, s-au gândit că, dacă se vor călugări și vor primi „chipul îngeresc”, vor scăpa și de chinuitoarea și neplăcuta perioadă a menstruației.

 

În cazul lor, răspunsul la întrebarea:

 

„-De ce ai venit, soră, căzând la Sfântul Altar şi la această sfântă însoțire?

 

Trebuia să fie:

 

-Pentru a scăpa de ciclul menstrual. 

 

Nici unii dintre tineri nu au fost mai „prejos”. Pentru că erau prea săraci sau plini de alte frustrări și nu se puteau apropia de fete de teama unui refuz, – deși trupul își cerea dreptul -, au mers la mănăstire crezând că, dacă vor primi „chipul îngeresc”, nu vor mai avea pofte trupești. La prima vedere ar fi de râs, dar astfel de monahi, care trăiesc o viață în care s-au trezit crezând că o figură de stil poate deveni realitate, au ajuns fie la a-și găsi refugiul în cele mai stranii apucături, fie la psihiatrie sau și mai rău… s-au sinucis.

 

Îngrădirile la care se supun din întâmplare ciuntesc sufletul și creează tot felul de frustrări. Normalitatea, nevoile pe care Dumnezeu le-a pus în om văzute ca păcat, neasumate și negestionate printr-un program riguros și printr-o luptă aprigă cu omul care nicidecum nu moare la călugărie, pot naște în „îngerul în trup” cele mai monstruoase apucături, care pot fi potolite prin excese sexuale, sadism, dorința de a umili în permanență pe cineva, dorința de mărire și de stăpânire peste tot și peste toate.

 

Călugării ajunși în mănăstire din motivele mai sus menționate, la un moment dat, pentru a supraviețui, își creează o realitate paralelă, în care chiar cred că nu mai sunt oameni, că sunt dumnezei la care lumea trebuie să se închine. Nu doar că nu mai acceptă că sunt oameni, ba, mai mult, se urăsc dacă își amintesc faptul că sunt oameni și îi urăsc pe cei care le amintesc acest lucru.

 

Am întâlnit mulți călugări – și când spun călugări, mă refer și la unii dintre ierarhi – care, balansând între „îngerul în trup” și omul care nu-i dădea pace, nu-și mai găseau/ găsesc locul niciunde. Nici printre oameni, nici printre îngeri. Rămân suspendați între ceva și nimic.

 

Și pentru că lângă Teodosie am stat 20 de ani și l-am văzut ca om abia după ce am publicat lucrarea „Mai mult decât o carte – Adevărul”, voi da un exemplu concret.

 

Când am început să mă lămuresc de faptul că Teodosie nu e sfântul coborât din icoană, ba dimpotrivă, este tocmai opusul, într-o seară, când era în vizită la mine, i-am spus că din acel moment am hotărât să mă raportez la el ca la un om, nu ca la un sfânt și nici măcar ca la un arhiereu. Așa că, deși îmi va fi foarte greu, voi începe prin a mă adresa la per tu, am zis. La momentul acela nu eram pregătită să fac acest lucru, dar am vrut să văd cum reacționează.

 

S-a speriat foarte rău, i s-au umplut ochii de lacrimi și și-a încrucișat mâinile privind în pământ.

 

-De ce vă sperie acest lucru și de ce vă detestați ca om, căci dumneavoastră vă detestați cumplit ca om. Ce ați făcut din dumneavoastră? Ce sunteți? O funcție și atât?

 

Nu mi-a răspuns. Era din ce în ce mai tensionat. Îi amintisem că „îngerul în trup” era de fapt un om. Un om ca toți oamenii. Singura diferență era că purta veșminte aurite, mitră și mantie asemenea împăraților, numai că nu era nici măcar împărat. Era un împărat închipuit. Atât.

 

Am vorbit, am tot vorbit, am pus întrebări la care așteptam răspunsuri. N-a ridicat privirea din pământ. După un timp mi-a șoptit că trebuie să plece. Parcă nici să vorbească nu mai avea putere. Mi-a fost foarte milă de el. M-am gândit că nu poate fi nimic mai cumplit decât fuga de tine.

 

Înainte de a ieși pe poartă, s-a întors către mine. Cu lacrimi în ochi și cu mâinile încrucișate, de parcă ar fi vrut să se apere de ceva, mi-a zis:

 

-Dacă doriți să mai ținem legătura, vă rog să vă raportați la mine ca la un arhiereu!

 

Deci omul Teodosie (Macedon)… îl îngrozise de-a dreptul.

 

-Doresc să țin legătura cu dumneavoastră, dar ca om, nu ca ierarh. 20 de ani v-am văzut ca pe un sfânt coborât din icoană și am greșit. Și eu v-am alimentat iluzia că sunteți ceea ce nu sunteți de fapt.

 

Nu am mai spus nimic, dar, pentru că nu mai eram acea ființă care îl adula, ura lui față de mine creștea. La fel și dorința de răzbunare.

 

„Roadele” vieții călugărești neasumate – tulburări comportamentale grave și nu numai

 

În lumea monahală, unde ar trebui să fie oameni, etaloane de demnitate, moralitate, sinceritate etc., caractere șlefuite după matricea divină, sunt din păcate mulți oameni frustrați, inadaptabili, dar și cu grave probleme psihice.

 

Sper că nu vine vreun rătăcit să spună că lovesc în tot monahismul. Aici, după cum am mai spus, vorbesc despre cei care, neștiind ce caută în viața lor, s-au trezit pe la mănăstiri și, mai grav, unii s-au trezit prin sinod.

 

Cazurile cu grave tulburări psihice și comportamentale pe care le-am întâlnit au la bază frustrări sexuale. Abstinența, care nu e făcută pentru oricine, naște monștri interiori. Aș putea să dau foarte multe exemple, dar mă voi opri doar la unul.

 

În urmă cu vreo 8 ani cred, pe la începutul lunii decembrie, am primit un email de la un călugăr din Sfântul Munte. Îmi scria că mă descoperise de curând și că mă apreciază foarte mult pentru ceea ce fac și pentru modul în care aștern pe hârtie întâmplări, gânduri, stări. Că a simțit că sunt un om sensibil, deosebit etc.

 

Și cum eram nepermis de spălată pe creier de „duhovnicul meu”, primul gând a fost să-i scriu să ardă cărțile, deoarece mi se părea o „blasfemie” ca în Sfântul Munte să fie cărți semnate de o femeie. 😊 Privind în urmă, de multe ori mă întreb cum de am putut să fiu atât de bătută în cap?!? Eu am puterea să râd de mine, dar… vorbind la modul foarte serios, religiozitatea „predată” de unul ca Teodosie este extrem de nocivă pentru sănătatea psihică a unui om.

 

Revenind la relatarea legată de călugărul din Sfântul Munte, pe care nu o voi reda integral pentru că este o poveste foarte lungă, voi puncta succint doar aspectele foarte importante.

 

I-am răspuns la acel email cu emoție și bucurie, considerând că niște cuvinte trimise din Sfântul Munte sunt mari binecuvântări.

 

După ce am trimis acel email, imediat am primit un altul în care mi se cerea numărul de telefon. I l-am dat fără ezitare. După aceea au urmat lungi convorbiri telefonice, emailuri, fotografii din Sfântul Munte, descrieri… în fiecare dimineață. Am avut și am suficient material pentru a scrie un jurnal de iarnă din Grădina Maicii Domnului. Eram foarte încântată și foarte fericită de ceea ce îmi era dat să trăiesc.

 

În perioada sărbătorilor de iarnă mă suna seara și îmi cânta colinde…

 

După sărbătorile de iarnă am primit un email în care îmi recomanda un film, – „Inima mea îți aparține” -, apoi într-un alt email, trimis la un interval foarte scurt, îmi scria: „Ce o fi cu oamenii? Știu câtă suferință le aduce iubirea si tot nu se lasă de ea.”

 

În următorul email îmi scria care sunt standardele „în materie de femei”. Imediat ce am citit „nu-mi plac femeile înalte”, m-am liniștit. Sunt înaltă, deci nu aveam cum să mă încadrez în standardele lui. Nici nu avea cum să-i placă femeile înalte, din moment ce el era scund și foarte, foarte slab. Era ca o umbră. Părea mai degrabă un copil care avea nevoie de protecție, decât un bărbat care ar fi putut oferi protecție.

 

Eliberată de gândul că aș putea să fiu o „ispită” pentru el, am continuat convorbirile telefonice și corespondența trimisă prin email. Deși credeam că totul se va îndrepta spre o prietenie duhovnicească, el începuse, cu toate că știa că nu mă încadrez în standardele lui, să-mi recomande tot mai des, fie filme de dragoste, fie romane de dragoste, fie piese romantice.

 

Nu înțelegeam ce putea fi în mintea lui, dar nici nu puteam renunța la „darurile” din Sfântul Munte, mai ales pentru faptul că nu-mi trimitea doar fotografii recente, ci și alte fotografii din arhiva lui, din diverse locuri din Grădina Maicii Domnului și diverse anotimpuri.

 

La începutul lunii ianuarie m-a sunat și mi-a spus că va veni în București și că abia așteaptă să ne cunoaștem.

 

A venit și „ziua cea mare”. Călugărul din Sfântul Munte, „marea binecuvântare”, se afla în apartamentul în care locuiam. Mi-a adus o mulțime de daruri. Icoane, iconițe, cărți, tămâie și diverse produse din Sfântul Munte.

 

Prima seară a fost o seară foarte specială. Am servit ceva, am povestit, mi-a cântat pricesne… La sfârșitul întâlnirii mi-a zis că ar avea un material pe care ar vrea să-l publice și că, dacă aș dori, m-ar ruga să mă uit puțin pe el. Am răspuns cu mare bucurie, promițându-i că până seara următoare, când se oferise să ne vedem din nou, va fi gata.

 

După ce a plecat, am citit materialul respectiv, care… din păcate… ar fi trebuit rescris, dar ca să nu-l jignesc, am îndreptat ce se putea îndrepta.

 

În următoarea seară a venit din nou călugărul – „binecuvântarea” din Sfântul Munte. I-am dat materialul corectat, apoi am luat cina împreună. După masă, nu s-a oprit în sufragerie, a mers mai departe și m-a întrebat dacă în acea direcție e dormitorul. Uimită, i-am răspuns că da, crezând că vrea să se odihnească puțin, deși era cam ilogic, din moment ce aveam o canapea și în sufragerie.

 

Ajunși în dormitor, i-am spus că mă retrag dacă dorește să se odihnească. El a spus că nu e nevoie.

 

S-a întins pe pat. Spațiul din dormitor nu era foarte ofertant, având loc doar un pat de mijloc și o bibliotecă în miniatură. Pentru că nu aveam unde să aduc nici măcar un scaun, m-am așezat pe un colț de pe marginea cealaltă a patului. L-am rugat să-mi povestească despre locul în care se afla peștera lui preferată. Știam asta dintr-o convorbire telefonică.

 

-Lasă!, mi-a zis. Mai bine îți povestesc despre femeile din viața mea.

 

Am făcut ochii mari de uimire. Nu-mi venea să cred ce auzeam.

 

-Glumiți, nu?, l-am întrebat aproape în șoaptă, de parcă mi-ar fi fost teamă de răspuns.

 

-Nu. Nu glumesc, a spus, și a început să-mi povestească despre experiențele și fanteziile lui sexuale, experiențe și fantezii pe care cred că un mirean nu le poate avea. Am încercat să-l opresc de câteva ori, dar era de neoprit.

 

Mi-a zis că are câteva amante în București, la care vine de două ori pe an, și că de la mine pleacă direct la una dintre ele.

 

La un moment dat, a sărit din pat, și-a tras cu brutalitate pantalonii și a vrut să se apropie de mine. Din instinct am deschis fereastra, deși nu puteam sări, pentru că erau gratii la geam.

 

-Ieși imediat din cameră!, i-am zis vorbindu-i dintr-o dată la per tu. Cum aș mai fi putut avea respect pentru unul care venise „sfânt” și se „trezise” în fața mea fără pantaloni? Am crezut că ești o mare binecuvântare venită din Sfântul Munte, dar ești un mizerabil care se crede bărbatul fatal.

 

-Nu vrei să încerci?, a avut tupeul să mă întrebe.

 

 

-Ieși!, i-am zis. Dacă mai faci un pas spre mine, o să strig să vină tot blocul să vadă cum arată un gunoi venit din Sfântul Munte.

 

Speriat, s-a îmbrăcat și a mers în sufragerie. I-am pus materialul în brațe, darurile pe care mi le adusese cu o seară înainte, am deschis ușa și i-am zis:

 

-Ieși! Nu vreau să te mai văd în viața mea. Pozezi în mare sfânt și nu ești altceva decât un obsedat sexual. Am ascultat toate mizeriile pe care mi le-ai povestit, crezând că, dacă nu mă încadrez în standardele tale, te vei opri doar la a-mi povesti, dar văd că „funcționezi” și la femeile mai înalte decât tine.

 

Privea înmărmurit. Nu știa ce să facă, ce să spună.

 

-Să zici mersi, dacă nu-i voi scrie mai marelui Sfântului Munte, dar nu te baza că nu o voi face. Și acum pleacă, mizerie de om ce ești.

 

-Stai să spun ceva, te rog!, a îngăimat.

 

-Ieși!, am zis hotărâtă. Acum! Nu mă forța să te arăt lumii!

 

Și-a pus cadourile înapoiate în traista țărănească pe care o avea, traistă de „anahoret”, și a plecat. Deși a mai încercat să ia legătura cu mine, să-mi „explice”, nu i-am mai răspuns la niciun apel telefonic și la niciun mesaj.

 

    După plecarea lui, primul căruia i-am povestit despre îngrozitoarea experiență pe care am avut-o cu „sfântul” din Grădina Maicii Domnului… a fost Teodosie. În articolele denigratoare la adresa mea, regurgitate prin filtrul mizeriei lui interioare, Teodosie, scoțând din context din cele mărturisite, le-a prezentat cum a vrut el, deși știa că lucrurile au stat altfel decât a comandat să fie scrise.

 

La încheierea acestui material am vrut să anunț titlul articolului pe care urmează să-l postez săptămâna viitoare, dar… vă las pe voi să alegeți.

 

Aveți aici trei titluri de articole: Prostituate la 12 ani; Rușinea de a fi virgină; De la Altar la Spitalul de Psihiatrie. Voi veți alege titlul articolului pentru săptămâna viitoare. Scrieți în comentarii pe Facebook sau pe blog.

 

Vă îmbrățișez cu drag!

 

 

IPS Calinic – „Pasărea Spin într-o altă versiune”

În numele “ascultării”!

 

Acesta este un subiect despre care nu aș fi vrut să vorbesc niciodată, dar…, pentru că înfierbântații susținători ai lui Teodosie mă tot atacă, jignesc etc., m-am hotărât să fac și această dezvăluire.

Am spus și repet: vreau să stau departe de subiectul Teodosie, însă… de câte ori voi fi amenințată, atacată, jignită de oile căpiate din turma lui rătăcită, instigate sau nu de el, de atâtea ori voi reacționa. Și voi reacționa dur, din ce în ce mai dur.

Sper mult și sincer să nu fiu adusă în starea în care să declanșez, în Biserică, un scandal fără precedent, mai ales că se vrea atât de mult o reformă, o curățare, să fie lumină! Nu-mi doresc acest lucru, căci, dacă mi-aș fi dorit, aș fi făcut asta până acum. Teodosie poate stârni un astfel de scandal din cauza atitudinii lui față de mine, pentru că… NU VOI MAI PERMITE SĂ FIU JIGNITĂ ȘI TÂRÂTĂ PRIN TOATE NOROAIELE.

Teodosie…, pentru acest articol mulțumește-i „Irinei”, admiratoarea ta căpiată, care, din noiembrie 2020 până în ianuarie a.c., mai precis, până când am scris articolul „Deranjata lui Teodosie” (07 ianuarie 2021), m-a jignit încontinuu,  batjocorind-o și pe mama, care știi că e plecată din această lume și mai știi cât de mult am suferit.

Așa că… să trecem la dezvăluirea promisă, nedorită, dar cerută fie de inconștiența lui Teodosie, fie de inconștiența susținătorilor lui.

***

Abia ce îl cunoscusem pe Teodosie. Era Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Începusem să mă spovedesc la el și să-l văd deja ca pe un sfânt. Pentru mine, fiecare cuvânt al lui era cuvântul lui Dumnezeu. În așa hal îmi spălase creierul, tot repetându-mi că, prin gura duhovnicului vorbește Dumnezeu, încât eu credeam, credeam cu toată ființa mea.

În fiecare zi, cu excepția zilelor în care eram plecată în delegație (evident!), de la redacție mergeam direct la el. Fie mai întâi la birou și apoi la reședință, fie direct la reședință. Depinde unde stabileam să ne vedem.

În ziua în care a început povestea ce urmează, era la birou. M-a întâmpinat ca de obicei, cu zâmbetul pe buze, eu fiind foarte fericită că mă aflam din nou în preajma „sfântului”. După ce m-a întrebat ce am mai făcut în ziua respectivă, a luat o înfățișare serioasă spre gravă. Văzând schimbarea lui de stare, l-am întrebat ce s-a întâmplat.

– Mă îngrijorează faptul că, în Biserică, în Sinod, sunt elemente care-L întristează pe Hristos. Dumneavoastră, ca jurnalist, puteți participa la curățirea Bisericii și veți avea mare răsplată din partea lui Dumnezeu.

Fac o paranteză. Ca să vedeți viclenie la el! M-a făcut să cred că am o responsabilitate uriașă, în urma căreia, dacă fac ce-mi spune, voi primi răsplată din partea lui Dumnezeu. Iar eu…, cum eram bătută în cap pe vremea aceea și credeam că-mi vorbește Dumnezeu prin gura lui, eram gata de orice sacrificiu pentru cuvântul “lui Dumnezeu”.

– Și ce trebuie să fac? am întrebat supusă.

– Eu vă dau niște date, iar dumneavoastră, ca jurnalist, strângeți toate informațiile și toate dovezile pe care le puteți strânge, apoi publicați un articol.

– Despre ce sau despre cine e vorba?

– Despre ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei.

– Păi… eu nu-l cunosc pe omul acesta. Nu știu nimic despre dânsul.

– Vă spun eu ce trebuie să faceți.

– Bine, fac ce-mi spuneți, dar eu nu voi putea publica un eventual articol, dacă nu voi avea și un punct de vedere al dânsului.

– Asta e cea mai mică problemă. Știți doar. Îl contactați la birou, într-un fel sau altul, dacă nu vă răspunde, veți avea dovada că i-ați cerut un punct de vedere și a refuzat să comunice.

După ce Teodosie m-a scos din viața lui, în lunile în care încercam să înțeleg de ce s-a întâmplat aceasta, am revăzut toți anii în care am fost lângă el, numai că, de data aceea, după cum am mai spus într-un articol, filmul avea subtitrare.

În lunile acelea mi-am dat seama că, deși îl credeam sfânt, aveam momente în care, inconștient, mă împotriveam sfaturilor lui. Atunci puneam pe seama încăpățânării mele, acum îmi dau seama că… ceva din interiorul meu mă făcea să mă împotrivesc planurilor sale mârșave. Uneori reușeam, alteori nu.

– Deci… ce trebuie să fac? am întrebat din nou.

– Păi… să vă spun. Mitropolitul Daniel se pare că are un secret foarte întunecat. Este vorba despre… și mi-a povestit ceva în legătură cu un anume F.P.

Nu intru în detalii, pentru că nici nu face subiectul acestui material, nici nu doresc să vorbesc despre asta și nici nu voi dori… public.

– Eu vă dau niște piste, a continuat. Verificați tot ce puteți verifica, apoi ne sfătuim.

A luat o coală de hârtie și a notat: nume, adrese, locații etc. Mi-a dat-o și m-a atenționat să fiu cu băgare de seamă, pentru că subiectul, pe cât e de important, pe atât e de… periculos. Mi-a mai pus în vedere ca nu cumva să fiu eu atrasă într-o cursă de unul dintre cei pe care urma să-i contactez, specificându-mi că s-ar putea unii să se fi dat de partea Mitropolitului Daniel fie din interes, fie de frică.

– Dacă este atât de riscant, de ce mă băgați într-o astfel de poveste?, l-am întrebat.

– Pentru că mizez pe istețimea dumneavoastră, pe de o parte, iar pe de alta, dacă mă veți informa la sfârșitul fiecărei zile de investigație sau de câte ori credeți că e nevoie, voi evalua situația și, dacă există vreun risc, vă spun să vă opriți. Și încă ceva, mi-a mai zis. Nu anunțați subiectul. Faceți delegația pentru un alt subiect. Dacă nu-l puteți scrie pe acesta, să aveți altul pregătit.

Spălată pe creier, având totală încredere în „duhovnicul meu”, începând de a doua zi am demarat investigațiile pentru două subiecte concomitent, prioritatea fiind cel al cărui personaj principal era Patriarhul Daniel (Mitropolitul Moldovei pe atunci).

Investigația a durat vreo două săptămâni, timp în care îl informam foarte des pe „marele sfânt”. Era încântat de cum mergeau lucrurile, dar… a venit și ziua în care aveam totul pregătit, mă rog, cât s-a putut pregăti. La sfârșitul acelei zile, „duhovnicul meu” mă aștepta la el la reședință.

I-am prezentat tot ce aveam, apoi i-am zis că în următoarea zi voi scrie articolul. El și-a împreunat degetele și mi-a zis:

– M-am rugat mai mult și mi-am dat seama că nu e bine să publicați. E totuși Mitropolitul Moldovei, va fi următorul Patriarh, dacă se interesează de dumneavoastră și află că sunteți fiica mea duhovnicească? O să-mi faceți mult rău.

– Păi… când m-ați pus să investighez acest caz, nu știați că e Mitropolitul Moldovei? N-ați zis că trebuie să particip la curățarea Bisericii, a Sinodului? Acum e bine să fie în Sinod oameni care să-L întristeze pe Hristos? De ce m-ați pus să alerg atât, dacă știați că nu mă lăsați să scriu?

– Munca dumneavoastră nu e în zadar. E bine să păstrați tot ce ați aflat, să le avem acolo.

– Pentru ce să le avem acolo, dacă nu mă lăsați să scriu?

– E bine de știut. Cine știe când vom avea nevoie? Dacă Dumnezeu a îngăduit să aflați aceste lucruri, înseamnă că, la un moment dat, vom avea nevoie de ele, a spus oarecum încurcat.

Vezi, măi, Teodosie, a îngăduit Dumnezeu să aflu acele lucruri pentru că acum „avem nevoie de ele”. „Avem nevoie” ca să vedem cât ești de ticălos și de fariseu. Dumnezeu, pe care L-ai invocat și Îl invoci pentru a-ți atinge scopurile tale meschine manipulându-i pe mulți așa cum m-ai manipulat pe mine, nu ți-a mai îngăduit să mă muți ca pe un pion pe tabla de șah, cum voiai tu și când voiai tu.

Revăzând cu ochii minții acel episod după ce Teodosie m-a trezit prin loviturile pe care mi le-a dat, am realizat că, la acel moment, mi-a răspuns oarecum încurcat (atunci părându-mi-se foarte sigur pe el). Și a fost încurcat pentru că nu știa cum voi reacționa.

Eu am fost întotdeauna sinceră cu el, am spus ceea ce am gândit și ceea ce am simțit, nu am cosmetizat nimic. Târziu am conștientizat că… la orice strategie mizerabilă de-ale lui în care mă târa și unde eu funcționam, vorba unui preot, „ca o cutie de valori”, se temea să nu mă trezesc, să nu-mi dau seama că mă folosește. Știa foarte bine că, dacă voi simți acea realitate, m-ar fi pierdut pentru totdeauna.

Dar… avea grijă, de fiecare dată, să mă „drogheze”. Da, eram ca o drogată, că bine zicea jurnalistul Constantin Cumpănă. Îmi dădea „doza” de Dumnezeu: „Dacă Dumnezeu a îngăduit; așa a vrut Dumnezeu; nu cunoaștem noi planul Lui Dumnezeu, prin gura duhovnicului vorbește Dumnezeu etc.”.

Fiind o fire spirituală, dar și destul de naivă, pe atunci, când auzeam cuvântul „Dumnezeu”, pur și simplu îmi blocam capacitatea de a gândi, de a analiza lucrurile. Eram „drogata”, manipulată de un om fără scrupule, dar cu mantie și mitră, care-și vedea totul interesul „în voia lui Dumnezeu”.

Citind acest articol, sper ca măcar unul din marea de „drogați injectați cu ascultarea oarbă de duhovnic” să se trezească, să analizeze ceea ce se poate ascunde în spatele expresiei „Așa a vrut Dumnezeu”, ce interese, ce manipulări etc… 

 

 

Folosea diverse strategii de manipulare

 

Aflase ce avea nevoie în legătură cu Daniel, Mitropolitul Moldovei, viitorul Patriarh, așa că a trecut la alții, folosind însă alte strategii de manipulare. Dacă ar fi folosit-o pe cea pe care mi-o manevrase în legătură cu Daniel Ciobotea – Mitropolitul Moldovei, actualul Patriarh, îi era foarte clar că nu ar mai fi mers. Așa că folosea metode de manipulare cum ar fi:

1. Despre arhiereul X se spune că… „Ar fi bine să verificați, pentru că, dacă cineva îl va ataca, dumneavoastră să-l puteți apăra cu dovezi.”

– Și dacă aflu că e adevărat? Ce fac? Scriu să ajut la curățarea Sinodului cum ați spus și apoi v-ați răzgândit?

– Nu. Nu scrieți, dacă aflăm că e adevărat. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „Dacă un preot păcătuiește, scoate haina și acoperă-l!”.

– Păi… și în legătură cu Mitropolitul Moldovei nu era valabil citatul acesta? Sau aveți ceva personal cu Domnia sa, de m-ați pus să alerg atâtea zile pentru a afla informații pe care nu m-ați lăsat să le folosesc?, l-am întrebat revoltată.

– Nu, Doamne, ferește! Ce să am cu Înaltpreasfințitul? A fost o ispită. Sunt om și mai greșesc. Și Sfinții Părinți greșeau atunci când aveau căderi din har, dar ați văzut că Dumnezeu m-a ajutat și mi-am dat seama la timp.

2. Despre arhiereul Y se spune că… „Ar trebui să aflăm ca să îl putem ajuta cumva. Nu-l putem lăsa într-o astfel de ispită, mai ales pentru faptul că depind atâtea suflete de dumnealui.”

3. Despre arhiereul Z se spune că… „Verificați și, dacă este adevărat, îi voi spune Preafericitului. Preafericirea Sa, ca un părinte înțelept ce este, sigur va găsi o cale prin care să-l facă să se oprească. Dacă informația va ajunge în presă, va fi o palmă grea dată peste obrazul Bisericii.”. Et caetera.

Cu astfel de cuvinte „duhovnicești” m-a convins (ca să nu zic <<m-a prostit>>) și am investigat destule situații legate de ierarhi și nu numai. Nici măcar expresia „ar trebui să aflăm” nu mă punea pe gânduri. Doar era duhovnicul meu și… prin gura lui „vorbea Dumnezeu”. Vi se pare cunoscută expresia, nu? E destul de uzitată în mediul bisericesc. Poate citind aceste rânduri, cei care sunteți bătuți în cap, așa cum am fost eu, vă treziți și veți fi mai atenți la cum „vorbește Dumnezeu” și prin gura cui? Ascultând orbește de un duhovnic așa cum e Teodosie, fără să vreți, faceți rău unor persoane fie nevinovate, fie pe care nu le cunoașteți. Iar asta se plătește. Aviz celor care, la comanda lui Teodosie, lovesc oameni pe care nu-i cunosc și care nu le-au greșit cu nimic.

 

 Când am primit loviturile pe care le-am primit din partea lui Teodosie și a adunăturilor sale, m-am gândit că plătesc pentru răul pe care l-am făcut din neștiință, dându-i în mâna lui Teodosie pe unii dintre ierarhi, dar și pe unii dintre preoți. Și, vă rog să mă credeți, am plătit destul. M-a costat mult suflet și nu numai. Dumnezeu m-a ajutat să mă ridic, deoarece știa clar că nu am ales să fac ce am făcut din dorință de afirmare sau din alte interese meschine. Făceam „ascultare” de un duhovnic fără scrupule, un circar, care poza și pozează în „mare sfânt”.   

 

Încă de când era Episcop Vicar, strângea informații/ dovezi compromițătoare la adresa ierarhilor și nu numai

 

Folosind tehnicile de manipulare descrise mai sus (fapt care îi dovedește abilitatea de securist), m-a determinat să investighez diverse „infracțiuni comise” de ÎPS Irineu Popa – Mitropolit al Olteniei, ÎPS Andrei Andreicuț – Mitropolitul Clujului, ÎPS Nifon Mihăiță – Arhiepiscop și Mitropolit (ad personam) al Târgoviștei, ÎPS Calinic – Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului, ÎPS Casian Crăciun – Arhiepiscop al Dunării de Jos, ÎPS Ciprian Spiridon – Arhiepiscop al Buzăului și Vrancei, ÎPS Varsanufie Gogescu – Arhiepiscop al Râmnicului, PS Vincențiu Grifoni – Episcop al Sloboziei și Călărașilor, PS Sebastian Pașcanu – Episcop al Slatinei și Romanaților, PS Epifanie Norocel – fostul Episcop al Buzăului și Vrancei (repausat).

Aceștia sunt arhiereii despre care mi-a livrat anumite „ponturi”, pe care aveam misiunea de a le verifica și de a investiga/ colecta, pe cât se poate, dovezi. Și asta, în perioada în care lucram în presă. Nu are importanță ce și cât am aflat/ verificat, important este faptul că Teodosie a vrut și vrea, dacă se poate, să îi aibă la mână pe toți membrii Sfântului Sinod al B.O.R.!

Tot în acea perioadă mă întâlneam, ori de câte ori venea la sinod, cu ÎPS Serafim Joantă – Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord, pentru care am toată admirația. De câte ori mă întâlneam cu Înaltpreasfinția Sa, Teodosie nu doar că voia să afle tot ce am vorbit, dar îmi și sugera anumite întrebări pe care, la o eventuală întâlnire, să i le adresez Înaltpreafințitului.

După ce nu am mai lucrat în presă, știind că am totuși destule relații și surse, mi-a mai dat „misiunea” să mai aflu „detalii” despre PS Timotei Aioanei (Prahoveanul) – Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor și despre PS Varlaam Ploieșteanul – Episcop Vicar patriarhal.

În iureșul colectării de informații, în perioada în care lucram în presă, „mi-a picat în mână” un dosar consistent, care conținea detalii picante din viața unui arhiereu. Pe vremea aceea, fiind destul de apropiată și de arhiereul respectiv, în ziua în care urma să-i prezint „prada” celui pe care îl consideram „părintele meu spiritual”, – „sfântul pogorât din icoană” -, nefiind la birou la ora la care ajunsesem deja, l-am sunat pe arhiereul „vinovat” și i-am spus că aș vrea să ne vedem. Și pentru că cel pe care-l consideram „duhovnicul meu” ajungea pe seară la reședință (fiind plecat din București), m-am întâlnit cu personajul principal al dosarului pe care îl aveam deja asupra mea, – arhiereul.

I-am prezentat conținutul dosarului, i-am spus că eu nu voi scrie despre acel subiect, dar că nu sunt singura jurnalistă din București și că, dacă cel care îmi adusese dosarul va vedea că nu scriu, se poate adresa altui jurnalist.

– V-am spus ca să știți și ca să rezolvați ce se mai poate rezolva, am concluzionat.

– Vă mulțumesc mult, a spus arhiereul cu privirea în pământ.

Seara, când am ajuns la reședința celui pe care-l consideram „duhovnicul meu”, după ce i-am arătat documentele din dosar, i-am spus că m-am întâlnit cu arhiereul respectiv și i-am prezentat și lui ceea ce primisem. A avut o izbucnire excesiv de nervoasă. M-a certat foarte rău și s-a supărat la fel de rău.

– De ce faceți lucruri care nu se fac? De câte ori v-am spus că duhovnicul vă e măsura? De ce faceți lucrurile după capul dumneavoastră? N-am stabilit clar că mă informați în legătură cu orice decizie pe care ați vrea să o puneți în practică și cu orice dovadă în posesia căreia intrați? N-am stabilit că hotărâm împreună pașii?

– Nu înțeleg de ce vă manifestați așa!? Cu arhiereul respectiv știți că sunt în relații foarte bune. Am vrut să-i fac un bine. Și când vreau să-i fac bine unui coleg de-ai dumneavoastră, mă certați? Nu mi-ați zis dumneavoastră că Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „Dacă vezi un preot că păcătuiește, scoate haina și acoperă-l”?

– Ați fost în relații foarte bune, ați vrut să spuneți. De astăzi nu veți mai fi. De astăzi arhiereul respectiv o să vă vadă ca pe un real pericol și nu pot să știu care poate fi reacția lui, ce hotărâre va lua, mai ales pentru faptul că știe că vă spovediți la mine. E foarte posibil să vă fi făcut rău singură și să-mi fi făcut și mie.

– Adică ce vreți să spuneți? Arhiereul respectiv, pentru că i-am făcut un bine, ar fi în stare să-mi facă rău?

– Înțelegeți ce vreți!

– Păi… nu, înțeleg ce-mi sugerați. Mâine voi solicita să ne vedem din nou, să văd care va fi atitudinea lui față de mine.

– Nu vă sugerez nimic, vă spun doar că v-ați făcut un dușman.

– Dacă e așa, halal slujitor al Lui Dumnezeu.

– Gata, haideți să încheiem subiectul! De-aici înainte nu mai faceți nimic până nu ne consultăm. Bine?

– Bine, am zis oarecum dezamăgită.

Văzându-l cât de rău se supărase și cum nu voiam să-mi supăr „îngerul”, mai ales pentru faptul că „duhovnicul mi-era măsura”,  din acel moment nu am mai luat hotărâri „de capul meu”.

Așa că, după cum poate intuiți, chiar dacă am mai vrut să spun unor ierarhi anumite lucruri, Teodosie nu m-a mai lăsat. Deși îi spuneam la spovedanie că nu înțeleg de ce mă tot pune să adun informații despre ierarhi și despre unii dintre preoți și că mi se pare o muncă inutilă care nu doar că mă obosește, dar îmi și încarcă sufletul, el îmi tot repeta că nimic nu e întâmplător și că, dacă a îngăduit să aflu anumite lucruri, Dumnezeu le-a îngăduit cu un scop pe care îl voi înțelege la un moment dat.

El știa deja scopul pentru care „a îngăduit Dumnezeu”, – interesul personal. Dorința de a-i avea „la mână” pe cât mai mulți ierarhi, ca în cazul în care vreunul îndrăznește să ia atitudine, să-i spună că e rușinea Bisericii (ceea ce și este), să aibă cu ce-i închide gura, ba, mai mult, chiar să fie susținut, la vedere sau în ascuns, în acțiunile sale mizere și toxice.

 

Voia să mă folosească pentru a-l îngenunchea pe Mitropolitul Teofan

În goana lui nebună de a strânge tot mai multe dovezi compromițătoare împotriva cât mai multor ierarhi, deși știa că-l apreciam și-l apreciez foarte mult pe Mitropolitul Teofan, Episcop pe atunci, într-o zi, m-a chemat la birou și… după ce m-a primit zâmbind ca de obicei și mi-a spus cât de mult mă apreciază, mi-a zis:

– Aș vrea să vă spun ceva și am încredere în înțelepciunea dumneavoastră că veți înțelege că vă vreau binele.

– Știu că-mi vreți binele, ați dovedit-o de atâtea ori, am zis, neștiind ce urmează să spună.

– De multe ori mi-ați spus încântată că mergeți la birou la Preasfințitul Teofan, ba, mai mult, mi-ați sus că, de multe ori, îl însoțiți până la reședință. (link-ul mai jos). Mă bucură faptul că sunteți apropiată de Preasfințitul. E un om bun, un călugăr cu vocație, dar… acolo… sunt niște probleme, a spus, folosind sofisme marca „sfântul Teodosie”, menite să mă facă să marșez la „misiunea importantă” pe care urma să mi-o dea.

– Cum adică acolo sunt niște probleme?, am întrebat intrigată.

– Trebuie să știți și mai ales să vă convingeți cercetând. Preasfințitul Teofan… – și a început să-mi spună niște lucruri auzite pe filiera zvonistică.

Mi-a dat o locație și o perioadă dintr-un an.

– Știu că e puțin mai greu de aflat, dar eu mizez pe istețimea dumneavoastră și pe capacitatea de a pătrunde și acolo unde e greu de pătruns. E foarte important să verificăm acest lucru, a continuat.

– O fi important pentru dumneavoastră, pentru mine nu e. Dacă vă interesează atât de mult, verificați!, am zis revoltată.

– Pentru dumneavoastră este foarte important, pentru că dumneavoastră stați de vorbă cu Preasfinția Sa mai mult decât mine și trebuie să știți să… a continuat, plusând pe un subiect pe care îl refuzasem din start.

– Nu mă interesează acest aspect din viața Preasfințitului, nu vreau să știu nici dacă e adevărat, nici dacă nu e. Pentru mine, pe Preasfințitul îl definește atitudinea pe care o are față de mine, așa că nu mă interesează nimic din trecutul Preasfinției Sale. Dacă va simți vreodată să-mi spună ceva, îl voi asculta cu drag, dacă nu, nu am de gând să caut ca furii prin trecutul Preasfinției Sale.

– Și totuși, vă dați seama că dacă e adevărat… a spus, încercând să pluseze și mai mult.

– Gata! Ajunge! Mă iritați peste fire, am zis, întrerupându-l. V-am spus că nu vreau să verific această informație și nu rămâne. Presându-mă la modul acesta, mă faceți să cred că nu mă cunoașteți deloc. Dacă m-ați fi cunoscut, nu doar că nu m-ați fi presat atât, dar nici măcar nu îndrăzneați să aduceți în discuție un astfel de subiect. Cum credeți dumneavoastră că eu voi scormoni în trecutul Preasfințitului Teofan, vă voi aduce informațiile pe care văd că le doriți cu orice preț, apoi voi mai merge la birou la Preasfinția Sa? Credeți că aș mai putea să-l privesc în ochi, știind că, într-un fel sau altul, l-am lucrat în ascuns?

– Nu țin cu orice preț să aflu, m-a întrerupt. Pentru dumneavoastră erau foarte utile aceste informații, să știți cu cine stați de vorbă.

– Dacă mai spuneți un cuvânt despre acest subiect, plec și nu mai calc niciodată nici în biserică, nici în biroul dumneavoastră, nici în reședința dumneavoastră. Am investigat destul, la sugestia dumneavoastră, informații despre alți ierarhi. În privința Preasfințitului Teofan nu fac așa ceva, să vă fie clar! Nu mă interesează, nu vreau să știu, nu mi-e de folos, nu sunt curioasă… Și dacă ar fi așa, asta nu înseamnă că… și am început să-i aduc argumente care să-i demonteze piticii de pe creier în legătură cu o presupusă situație din trecutul Preasfințitului. Și cu asta am încheiat. Clar?

– Bine, a zis nemulțumit și a schimbat subiectul.

După discuția care mă iritase peste fire, chiar în următoarea zi am fost nevoită să merg la Preasfințitul Teofan să-i duc niște documente. Era la birou și m-a primit binevoitor, ca de obicei.

I-am dat documentele și i-a spus că mă grăbesc. Nu mă grăbeam, dar îmi venea să plâng. Mă simțeam deja vinovată doar pentru că purtasem o astfel de discuție.

Preasfințitul a simțit că ceva nu e în regulă cu mine.

– Ați pățit ceva?, m-a întrebat reținut. Păreți cam abătută.

– Nu. N-am pățit nimic. Mulțumesc pentru grijă. Sunt doar obosită. Am avut mult de lucru și nu am avut suficient timp pentru odihnă. După ce studiați materialele pe care vi le-am dat, vă rog să-mi dați un semn și vă rog să i le prezentați și Preafericitului.

– Bine, ne vedem după ce le voi parcurge și după ce le va vedea și Preafericitul.  

– Mă retrag acum, am spus fără să-l privesc.

M-am aplecat pentru a lua binecuvântare și am plecat.

Teodosie, care îmi era duhovnic, în loc să-mi ridice poverile adunate în suflet, îmi mai pusese una despre care nu puteam vorbi cu nimeni. Din acel moment, de câte ori îl vedeam pe Preasfințitul… îmi venea să plâng. Mi-era atât de greu că nu puteam să-i spun și mă simțeam atât de vinovată…

După ce Preasfințitul a fost ales Mitropolit al Olteniei și, implicit, a plecat din București, am crezut că-mi va fi mai ușor, dar nu a fost deloc așa.

Până să fie ales Mitropolit al Olteniei, Teodosie avusese grijă să-mi mai pună niște poveri pe suflet.

La scurt timp după discuția care mă tulburase foarte mult și în cadrul căreia am crezut că înțelesese faptul că eu niciodată, dar niciodată, nu-l voi lucra în ascuns pe arhiereul Teofan, s-a gândit să urzească o poveste și mai incitantă pe care a sperat că, dacă o va folosi, nu va da greș. A crezut că un „martor” instruit de el, mă va pune serios pe gânduri și mă va determina să verific informația. Așa că a trecut la un nou atac, mascat în grijă părintească.

În ziua respectivă m-a sunat, ca de obicei dimineața, și m-a întrebat, printre altele, dacă aș putea să trec pe la el pe la birou în jurul prânzului, între orele 13.00 – 14.00. În intervalul respectiv eram la un vernisaj de pictură prin zona Piața Victoriei. I-am zis că aș putea să trec, dar numai după orele 14.00. A spus că e foarte bine și așa și că mă așteaptă.    

Imediat ce am ajuns la birou a intrat direct în subiect, fiind probabil nerăbdător să-și sărbătorească victoria.

– Vă amintiți ce v-am spus în legătură cu Preasfințitul Teofan?

– Iar începeți? Am crezut că ați înțeles de data trecută că nu mă interesează acel aspect din viața Preasfințitului. Nu mă interesează, am accentuat.

– Stați o clipă! Ascultați-mă puțin!

– Mda. Ziceți ce aveți de zis, dar să știți că eu tot nu voi investiga „cazul” respectiv.

– Se pare că acela nu a fost un episod izolat. Azi-dimineață a venit la mine un preot, foarte tulburat, și mi-a spus că aseară l-a chemat Preasfințitul Teofan și că l-a văzut… și a început să-mi povestească niște bazaconii mai mari decât el. Sigur mai mari, pentru că el e mic și la propriu și la figurat.

A luat o coală de pe birou și mi-a scris numele preotului respectiv și numărul de telefon.

– Preotul H. este dispus să vă povestească. Îl puteți suna chiar acum și puteți să stabiliți o întâlnire cu el, a continuat fără rușine.

Am luat foaia pe care scrisese numele preotului și numărul de telefon, am privit scurt, apoi am rupt-o și am aruncat-o la coș.

– Cum să vă fac să înțelegeți că nu vreau să aflu dacă este sau nu adevărată o astfel de poveste? Să vă desenez?

– Nu vă înțeleg, a zis dezamăgit. Adică Dumnezeu vrea să vă apere, vă trimite semne, martori și ați putea avea și dovezi și dumneavoastră nu vreți să înțelegeți că e spre binele dumneavoastră.

– Vă auziți ce spuneți? De cine să mă apere Dumnezeu? De Preasfințitul Teofan? Dar ce ar putea să-mi facă? Să mă violeze? Să mă strângă de gât? Să mă răpească? Să mă trimită pe o altă planetă? Ce poate să-mi facă? Ce?… Cu dumneavoastră stau noaptea, nu cu Preasfințitul. Cu Preasfinția Sa m-am văzut numai în locuri publice. La birou, la Mănăstirea Antim, și am mers împreună, pe jos, de la Catedrală până la Mănăstirea Antim. Și, ce să vedeți, pe stradă erau oameni, nu eram singuri. Mă scoateți din sărite cu acest subiect. În reședința Mitropolitului Teofan am intrat o singură dată, într-o după amiază, când trebuia să-i las niște documente, dar nu ne puteam întâlni pentru că era plecat din București. Doar cu acea ocazie am făcut câțiva pași în reședința Preasfinției Sale și am stat probabil un minut, atât cât a fost necesar să-i dau maicii dosarul respectiv și să schimb câteva cuvinte. Nu mă mai presați cu acest subiect! De când mi-ați spus ce mi-ați spus, de câte ori mă întâlnesc cu Preasfințitul, îmi vine să plâng. Mă simt vinovată pentru că m-ați antrenat într-o astfel de discuție. Dacă nu încetați cu această… mă faceți să cred… obsesie, să știți că o să-i spun.

– Doamne, ferește! Cum să faceți așa ceva? Adică eu vă vreau binele și dumneavoastră ce faceți?

– Nu am nevoie de un astfel de bine. Acesta nu e bine, e o povară pe care o tot presați pe sufletul meu. Dumneavoastră v-ar conveni să vă vorbesc de rău cu cineva, oricine ar fi, și apoi să vin să vă zâmbesc frumos? Vreau să alegeți clar: ori nu mai plusați pe acest subiect, ori îi spun Preasfințitului.

– Bine, facem cum ziceți, a spus dezamăgit, apoi s-a scuzat că trebuie să plece la o întâlnire, dar mi-a zis că mă așteaptă pe seară la reședință.

Pe seară ne-am întâlnit la reședință și s-a comportat ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Am servit masa împreună, am povestit diverse, am urmărit o emisiune de folclor și, după miezul nopții, am plecat.

De câte ori avea derapaje asemănătoare celui descris mai sus, care ar fi trebuit să-mi pună multe semne de întrebare, mă făcea să uit comportându-se impecabil cu mine. Acum, privind în urmă, parcă era și încă mai este posesorul unui mecanism interior de spălare a creierului.

Aminteam mai sus că, după ce arhiereul Teofan a fost ales Mitropolit al Olteniei, am crezut că-mi va fi mai ușor. Faptul că nu mai interacționam aproape zilnic cu Preasfinția Sa credeam că mă va face, dacă nu să uit, măcar să nu mai simt povara celor nespuse, la fel de apăsătoare, dar nu a fost așa.

Uneori îl sunam pe Mitropolitul Teofan cu intenția de a-mi cere iertare, dar, pe parcursul convorbirii, mă gândeam că, dacă aș fi făcut acest lucru, sigur m-ar fi întrebat de ce. Cât timp a fost Mitropolit al Olteniei, nu am fost niciodată la reședința sa, deoarece nu am avut niciun motiv să ajung prin zonă, iar special nu aveam de ce să merg… poate doar pentru a-mi adânci starea de vinovăție.

În schimb, de când a fost ales Mitropolit al Moldovei, am fost la reședința Înaltpreasfinției Sale de trei ori…, și asta deoarece am ajuns în Iași pentru diverse documentări, în vederea lucrărilor pe care le-am publicat.

De câte ori am trecut și pe la reședința Înaltpreasfinției Sale, mi-a fost extrem de greu. La cea mai recentă vizită, chiar m-am întors de la ușă. I-am cerut Înaltpreasfinției Sale să intrăm puțin pentru că vreau să-i spun ceva. Când am intrat din nou în reședință, mi-am schimbat gândul. Nu puteam să-i spun, pentru că urma să mă spovedesc și trebuia să vorbesc și despre acea întâlnire până la capăt. Așa că i-am mulțumit încă o dată pentru amabilitatea de a mă primi și am plecat.

Mitropolitul Teofan a rămas surprins de atitudinea mea, nu înțelegea de ce am vrut să ne întoarcem în reședință, că doar îi mai mulțumisem o dată.  

Înaltpreasfințite Părinte, știu că veți citi această mărturisire pentru că v-am trimis un e-mail pe adresa oficială a Cabinetului Mitropolitan. Dacă vă amintiți de acel episod în care v-am rugat să ne întoarcem puțin în reședință, să știți că am vrut să vă spun. Nu am avut puterea. Eram încorsetată de faptul că mă spovedeam la monstruosul arhiereu numit Teodosie. Nu am putut să vă spun atunci, dar acum sunt dispusă și am forța interioară de a vă mărturisi tot.

 

Anul 2018 – anul în care Teodosie a prins curaj și a început să-mi ceară probe

 

În bezna celor 20 de ani în care am fost ortodoxă nu doar practicantă, ci și habotnică, a venit și seara proiectului pentru lucrarea „Mai mult decât o carte – Adevărul”.

Teodosie era în vizită la mine. Asta se întâmpla la sfârșitul anului 2017. Atunci am avut niște stări foarte ciudate. Pe de o parte mă bucuram că pot scrie despre „duhovnicul meu sfânt”, pe de alta simțeam o apăsare interioară. Era ceva care-mi înfrâna starea de bucurie. Atunci i-am spus că sunt conștientă că, prin ceea ce urmează să fac, mă leg singură de mâini și de picioare și că orice nedreptate mi-ar face (el sau altcineva din cadrul Bisericii), eu nu voi mai putea spune nimic.

– Dumneavoastră sunteți un om înțelept, din înțelepciune ați ales să faceți asta, a zis zâmbind în colțul gurii.

Atunci nu am înțeles acel zâmbet pervers, abia după aceea mi-am dat seama că era momentul lui de glorie, pe care-l aștepta de mult. Alegeam cu bună știință să-mi pun capul în jug și botniță la gură.

Din acea clipă s-a simțit pe deplin stăpânul meu, cel care avea drept de viață și de moarte asupra mea, pentru că eu, „sclava” care îl descrisese ca pe un sfânt, nu mai putea reveni asupra celor scrise deoarece, din punctul lui de vedere, nu mai aveam credibilitate, uitând că mai știu și alții cine e cu adevărat. Acela a fost momentul în care, în mintea lui, mi-a pus pecetea de „sclavă fără nici un drept – obiect pentru diverse întrebuințări”.

Înainte de a publica lucrarea i-am zis, având parcă o presimțire, că sper că e așa cum l-am descris în carte și că sper că nu-mi va face vreo surpriză neplăcută. El m-a întrebat de ce vorbesc așa? Că nu mi-a dat niciun motiv și că astea sunt gânduri de la diavol.

La scurt timp după ce am publicat lucrarea „Mai mult decât o carte – Adevărul” (martie 2018), a prins curaj și a început să-mi ceară probe în legătură cu unii dintre ierarhi, dar și în legătură cu niște preoți.

Venise în vizită la mine, zâmbitor, „cald și apropiat” ca de obicei. Pe vremea aceea, locuiam într-o casă închiriată din care urma să plec. La un moment dat mi-a spus că vrea să vorbim despre un subiect mai delicat.

– Orice, am spus ca o sclavă care trebuia să fie la cheremul stăpânului.

– M-am gândit foarte mult la situația dumneavoastră. Urmează să vă mutați din nou. O să mă ocup eu să vă găsesc o chirie mai convenabilă și mai sigură. (în lucrarea „Mai mult decât o carte – Adevărul”, volumul 2, voi vorbi și despre viclenia, pe care o folosea pentru a mă convinge că e mai bine să nu am casa mea!). Mi-ați zis că ați pierdut și vi s-au distrus multe lucruri, tot mutându-vă dintr-o casă în alta. Dumneavoastră sunteți deținătoarea unor informații foarte importante, din care, din păcate ați mai și pierdut în perioadele în care ați avut bagajul nesupravegheat. M-am gândit să-mi dați mie documentele și probele pe care le aveți în legătură cu…, și a rostit numele unor ierarhi și preoți.

Nu-i enumăr. E lesne de înțeles de ce. Am dat deja numele ierarhilor despre care m-a pus să mă interesez. Mai multe detalii, cum ar fi: ce am aflat, cât și despre cine am reușit să adun probe la vremea aceea, nu e important.

– La mine, informațiile acelea atât de importante vor fi în siguranță, a continuat cu viclenie.

– Ce să fac?!, am izbucnit uimită și revoltată. Parcă nu-mi venea să cred ce auzisem.

De 20 de ani aștepta momentul acela. Profitând de faptul că îmi pusesem singură capul în jug, dar și de situația mea incertă în ceea ce privea locuința, și-a construit cu viclenie o strategie prin care spera să intre în posesia unor „documente” care l-ar fi ajutat să pună pumnul în gură unora și să-i facă să joace după cum le cântă.

– Cum adică să vă dau „lucrurile importante”? V-am spus că multe dintre ele s-au deteriorat când mi-am ținut bagajul prin garaje sau prin anexe nesigure unde „înăuntru” însemna mai mult afară. Pe altele le-am pierdut sau rătăcit, când lăsam bagajul pe unde apucam.

– Păi… vedeți! Vreți să mai pierdeți și ce mai aveți? Vă rog să le pregătiți! Sunt dispus să aștept cât e nevoie. Uitați, v-am adus și un stick pentru eventuale înregistrări.

Omul venise pregătit. Era sigur că nu va da greș. L-am privit câteva minute, bulversată, dezorientată, obosită… Se așternuse o tăcere apăsătoare.

– Vă rog! Fiți înțeleaptă! Tot mutându-vă dintr-o parte în alta, o să le pierdeți pe toate, a plusat după un timp.

– Nu vă dau nimic!, am zis hotărâtă. De unde să știu ce aveți de gând să faceți cu acele „lucruri importante”!?. Aveți suficiente informații de la mine. Pentru ce aveți nevoie și de probe? Prefer să le pierd, să le șterg, să le arunc, decât să vi le dau și să nu mai am control asupra lor. Nu știu ce sfătuitori de taină aveți, nu știu dacă nu vă împinge ispita să le mai arătați cuiva… Nu pot să fac asta.

V-am mai spus că am vrut să le distrug de mult, pentru că eu nu am nevoie de ele, dar le-am ținut la sugestia dumneavoastră, după ce tot ați insistat că e bine să le avem acolo. Dacă aș face acest lucru, nu mi-aș ierta-o niciodată. Deși am încredere în dumneavoastră, deși nu m-ați dezamăgit niciodată, ceva din interiorul meu îmi spune să nu fac asta.

– Bine, cum doriți. Eu am vrut să vă ajut, a spus, schimbându-se la față.

Planul A eșuase, dar mai avea și planul B, pe care urma să-l pună în aplicare la scurt timp după acea întâlnire. 

„Sfântul” era tot la mine. La el, la reședință, nu aborda astfel de subiecte, deoarece nu avea „prada” la îndemână. După diverse discuții mi-a zis:

– Am vorbit cu arhiereul K. și mi-a zis, printre altele, că se întreabă dacă aveți ceva probe legate de viața lui privată. M-a rugat să vă întreb și m-a mai rugat ca, în cazul în care aveți, să mi le dați. A zis că, dacă ar ști că aveți, dar că probele sunt la mine, ar sta mai liniștit (aici am stilizat și voi stiliza puțin dialogul, pentru că așa simt să fac).

De data aceea (având în vedere precedentul creat), am fost foarte atentă la limbajul trupului, la mimica feței sale. Felul în care își mișca buzele, mi-a demonstrat clar că minte, dar am intrat în jocul lui, să văd până unde poate merge.

– Nu-l înțeleg pe arhiereul K. Dacă aș avea probe, le-aș avea de foarte mulți ani. De ce nu l-a apucat frica acum câțiva ani și l-a apucat frica fix acum, după ce mi-ați cerut tot ce am pentru a fi in siguranță la dvs.? Adică arhiereul K ar fi mai liniștit dacă eventualele probe ar fi la dumneavoastră? Dacă aș avea și vi le-aș da, eu nu aș putea opri niște copii? Nu vedeți că nu are logică în ceea ce spune?, am zis, prefăcându-mă că îl cred.

– Mda. Aveți dreptate, dar el așa a zis.

– Bine. Spuneți-i să stea liniștit că nu am avut și nu am nicio probă, dar, dacă vrea, poate să-mi dea el câteva, am zis zâmbind forțat. Haideți să schimbăm subiectul, pentru că este un subiect stupid.

A încheiat subiectul, dar a început să mă urască în tăcere.

Căutând răspunsul la întrebarea de ce s-a transformat din „îngerul” care credeam că este… în diavol, am crezut că doar pentru faptul că am aflat cine e cu adevărat prin evidențe care nu puteau fi negate, dar motivul nu a fost doar acesta. A început să mă urască din momentul în care mi-a cerut probe și nu am vrut să-i dau nimic. Ura lui a crescut când a văzut că nu a mers nici cea de-a doua strategie. Dacă a văzut că a dat greș cu prima, când mi-a cerut mai multe, a încercat și varianta de a mi le cere pe rând. Constatând că nu mă mai poate folosi, și-a propus să mă distrugă.

Cei care sunteți acum pe lângă el și vi se pare că e „Dumnezeu pe Pământ”, iar voi, privilegiații lui ucenici, să știți că vă așteaptă aceeași soartă. Când nu veți mai putea fi folosiți, nu veți fi doar lepădați ca niște cârpe uzate, ci veți fi și distruși fizic sau psihic. Acel individ cu mitră, care poartă cu nevrednicie numele de Teodosie, nu iartă și nu uită.

După ce a făcut acea pagină de Facebook denigratoare la adresa mea, deși am scris un articol în care am spus că l-am iertat nu din datorie, ci din iubire, deși am tăcut un an după cea mai cumplită lovitură a vieții mele, el a continuat să mă atace, să mă amenințe, să mă fileze, sperând că, dacă nu cedez fizic, voi ceda măcar psihic. Am fost la un pas de a ceda, dar Dumnezeu nu m-a lăsat, pentru că doar El ne cunoaște inimile.

Teodosie… poate știi că… ce nu te doboară, te face mai puternic. Și, da, acum, datorită (pentru că acum pot spune „datorită”), nu din cauza, datorită loviturilor venite din partea ta sunt mai puternică decât oricând. Vorba unui coleg dintre ai tăi, dacă vreau, te execut din toate pozițiile. Sper să nu mă faci să vreau.

 

Epilog

După cum am spus și la începutul acestui material, nu mi-am propus să fac această mărturisire (cel puțin nu public), dar… ce să vezi, măi, Teodosie? Așa a vrut Dumnezeu, nu întâmplător a îngăduit Dumnezeu, nu cunoaștem judecățile lui Dumnezeu… Am învățat și eu ceva de la tine. Nu degeaba ți-am fost sclavă 20 de ani, iar eu mă numeam cu mândrie „fiica duhovnicească a Preasfințitului Teodosie” și, mai apoi, „fiica duhovnicească a Arhiepiscopului Tomisului”. Cuvintele pe care le foloseai să mă ții „drogată” și sclava ta, ți le întorc acum.

Sper să înțelegi, mai ales tu, și apoi susținătorii tăi cre(ș)tini (dintre care am făcut și eu parte, AM FĂCUT), căci, dacă mă mai provoci / provocați, răspunsurile mele la atacurile voastre, de aici înainte, vor fi de o astfel de anvergură.  

Nu spun că nu ai dreptul să contești sau să dai o replică acestui material, dar fă-o asumat! Dă un comunicat de presă, că doar ai paiața ta la dispoziție. Ăla măcar e reținut și nu mă atacă la vedere, căci în ascuns a făcut destule. E prea neînsemnat pentru mine ca să mă ocup și de el (nu că tu ai avea vreo valoare, însă tu ieși ca păduchele în frunte), dar mă voi ocupa doar dacă se va da în spectacol.

Deci, revin. Ai dreptul și chiar aștept să dai o replică acestui material, dar tu, pentru că doar cu tine am vorbit cele relatate. Dacă vei mai pune vreo scursură adunată de la groapa de gunoi a societății să mă atace, să mă jignească, nu te ameninț, te avertizez că voi trece la artileria grea.

Ți-am mai spus și îți repet, dacă până acum nu am răspuns pe măsura atacurilor și jignirilor tale, nu am făcut-o pentru că am vrut să văd de ce ești în stare și până unde poți merge. Acum m-am lămurit. De-acum nu mă mai joc de-a dezvăluirile, chiar le voi face. Nu e scopul meu acesta, dar, dacă veți continua să mă atacați și să mă jigniți și dacă vreți război, război să fie!

Eu îmi doresc doar să îndrept lucrurile, să restabilesc adevărul, să nu rămân mincinoasă în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor.

Vreau să public volumul 2 al lucrării „Mai mult decât o carte – Adevărul” și apoi să nu mai știu de tine. Ți-am acordat nu doar spațiu în existența mea, ci 20 de ani din viața mea, în timp ce nu meritai nici măcar să știu că exiști.

Ți-am mai făcut o dată această propunere. Revin. Dacă vrei să arăți lumii cât sunt de „mincinoasă”, invită-mă la o confruntare televizată, pentru că tot ești înnebunit să apari la televizor.

Dacă vei accepta această propunere (ca să nu zic dacă mă vei obliga să te invit eu), te asigur că vei avea cea mai mare audiență din toate timpurile. Poate vrei să fii bărbat și tu, – măcar o dată -, și să îndrăznești să ai un schimb de replici în direct cu femeia care, timp de 20 de ani, ți-a vegheat nu doar zilele, ci și nopțile tale chinuitoare! Vezi cum faci, măi, Teodosie… poate vrea Dumnezeu să ne întâlnim într-un platou de televiziune.

Înainte de finalul acestui material atât de stufos, vreau să le cer iertare ierarhilor și preoților pe care, ÎN NUMELE ASCULTĂRII, i-am dat într-un fel sau altul în mâinile lui Teodosie. IERTARE!

Vreau să-l asigur pe Preafericitul Părinte Daniel că, dacă acest Iuda/ Irod al Bisericii i-a dat de înțeles că are nu știu ce probe, NU ARE NIMIC. Și vă asigur că nici nu ar fi avut de unde să facă rost și, dacă vă dau asigurări, înseamnă că știu mai multe decât pot spune public.

Ceea ce NU POT spune public despre amănuntele acelei investigații derulate la „pontul” și insistența lui Teodosie, vi le-aș putea mărturisi personal, în cazul în care veți fi interesat de culisele investigației respective.   

Închei totuși cu un îndemn: „Hai, măi, Teodosie, curaj! Ia vezi ce mai vrea Dumnezeu să mă faci să spun! Noi, muritorii, nu cunoaștem judecățile lui Dumnezeu, doar tu «le cunoști»! Doar tu poți «ajunge» la Dumnezeu, când te urci pe biserici. Doar tu, măi, «ierarhule-păianjen» otrăvitor!”

 

Deranjata lui Teodosie…

Nopți cu… Teodosie… Căuta un refugiu…

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 16

În spatele gravelor acuzații se afla duhovnicul meu – IPS Teodosie

Mărturisirile unui seminarist (17 ani) abuzat sexual de Teodosie

Adevărata față a lui TEODOSIE PETRESCU, rușinea Constanței și a ortodoxiei

Un articol foarte bine documentat. Detalii… aici:

https://www.facebook.com/ziarul.rezistenta/posts/1095262417600894

Canoane batjocorite de antihristul Teodosie, pentru care netrebnicul ar trebui caterisit

Articolul integral:

 https://rezistenta.ro/canoane-batjocorite-de-antihristul-teodosie-pentru-care-netrebnicul-ar-trebui-caterisit/?fbclid=IwAR0jbfzXuqOpsoT-CDAK1wCDH9H3_TeWxCbimKz0qA5dhciPIDueBeuKa9I