IPS Teodosie – relatări

Mai presus decât viața

Din momentul în care a pus piatra de temelie, îmi vorbea în fiecare zi despre schit și în fiecare zi mergea și muncea acolo. Parcă toată viața sa se mutase în acel proiect.

Văzând dorința pe care o avea de a ridica acel schit, văzând implicarea Preasfinției Sale, și vizitele mele în acel loc au început să fie mai dese.

Într-o după-amiază, de primăvară, cred, când am ajuns acolo, Preasfințitul Varsanufie era foarte îngrijorat. Am crezut că nu se simte bine, pentru că știam că era destul de răcit.

-Nu vă simțiți bine, așa-i?

-Nu… De fapt… asta nici nu contează. Sunt îngrijorat pentru faptul că, mașina care urma să ajungă cu un transport de saci cu ciment, a rămas în pană.

-Preasfinția Voastră, ce facem? Mai așteptăm? a întrebat unul dintre muncitori.

Preasfințitul s-a uitat la ceas, apoi pe cer. Norii se adunaseră în cete și anunțau ploaia.

-Mergeți acasă! a spus privind, parcă, dincolo de timpul acela.

-Și dacă ajunge, totuși, mașina? Ce faceți?

-Nu știu, dar nu vă pot ține până la miezul nopții.

Muncitorii au plecat. Preasfințitul s-a așezat pe o stivă de lemne și și-a prins capul între palme. Atunci mi-am dat seama ca tremura.

-Ce e cu Preasfinția Voastră? l-a întrebat așezându-mă lângă Preasfinția Sa. Vă e rău?

-Am frisoane, a zis strângându-și vesta în jurul trupului.

-Doamne ferește! Chemați șoferul să vă ia…

Nu am apucat să termin fraza că a sunat telefonul Preasfințitului.

-Da, da. În cât timp ajungeți?… Sigur, sunt aici… a rezolvat, slavă Domnului! În sfârșit ajunge și transportul acesta de saci cu ciment, a spus închinându-se, după ce închisese telefonul în grabă.

-Păi… și cu cine descărcați?

-Eu. Eu îi descarc. Important e că s-a rezolvat.

-Mai chemați pe cineva să vă ajute!

-Pe cine să mai chem la ora asta? Nu mai pun oamenii pe drumuri. Până îi adun, până ajung… îi descarc singur.

-Dar Preasfinția Voastră nu vedeți că nu vă simțiți bine?

-Sunt bine, sunt foarte bine acum, a spus, deși tremura tot mai rău.

În mai puțin de 40 de minute a ajuns și mașina cu transportul așteptat. Preasfințitul Varsanufie, i-a mulțumit șoferului, și-a legat dulama deasupra genunchilor și a început să care sacii cu ciment. Între timp, începuse să bată vântul și să picure.

Rămăsesem înmărmurită. Răcit, cu febră și frisoane, pe vânt și pe ploaie, căra cu spatele sacii cu ciment. La un moment dat, nu mai era roșu la față, era grena, iar sudoarea îi curgea șiroaie pe chip.

-Preasfinția Voastră, opriți-vă! Vreți să vă cedeze inima?

-Nu. Nu-o să-mi cedeze! Trebuie să termin acest schit, apoi pot să mor, a zis și a plecat din nou către mașină. La următorul sac de ciment, s-a clătinat. Mi s-a tăiat respirația.

-Dacă nu vă opriți acum, eu plec! Îmi pare rău, dar nu pot să vă mai văd așa! Nu aveți limite! Nu așa se fac lucrurile.

-Înțelege că trebuie să descarc acest transport!

-Și Preasfinția Voastră înțelegeți că nu pot să vă mai văd așa! Vă rog să mă sunați când ajungeți în București!, am spus și am plecat cu inima sfâșiată pentru că nu puteam să-l ajut cu nimic.

Orele treceau, iar Preasfințitul nu dădea niciun semn. L-am sunat după vreo 5 ore. Nu mi-a răspuns. Îngrijorată l-am contactat pe Părintele Nectarie Șofelea, astăzi, starețul Mănăstirii Radu Vodă. Mi-a răspuns în șoaptă și mi-a spus că nu poate vorbi.

-Nu închideți, vă rog! am zis preocupată. Știți ceva de Preasfințitul? Nu se simțea prea bine când am plecat de la schit, iar acum nu răspunde la telefon.

-Da. Sunt cu Preasfinția Sa la spital, din acest motiv nu pot vorbi. Când a ajuns în București… i s-a făcut rău. Acum… nu știu, pare că doarme. I s-a administrat un tratament și e încă la perfuzie. Când își revine, să-i spun să vă sune? Indiferent de oră?

-Da. Vă rog! Vă mulțumesc!

M-a sunat pe la ora 4.30. Era încă slăbit, dar mi-a zis că se simte mai bine și că dimineață va pleca acasă.

-Iar după-amiază la schit, am continuat oarecum revoltată.

-Dacă mă voi simți în stare, cu siguranță!

-Eu cred că ar trebui să fiți zidit între zidurile acelui schit, ca în legenda Meșterului Manole, am spus pe același ton.

-Nu ar fi rău, dar glasul meu se va auzi cu un și mai mare ecou, pentru că biserica va fi din lemn, a zis încercând un zâmbet.

Păi, cum altfel? Când a auzit de schit, i-a revenit zâmbetul pe buze. Am zis eu ca pe o glumă născută din îngrijorare, dar Preasfinția Sa, dacă ar fi fost nevoie, chiar și-ar fi dat viața pentru acel schit.       

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Chemarea locului

Un suflet jucăuș…

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 2 comentarii

Chemarea locului

Imediat ce am intrat în birou, l-am întrebat ce e cu Preasfinția Sa de este așa vesel.

-Mâine punem piatra de temelie la schitul din Bolintin[1], a spus zâmbind, după care și începem construcția. Îmi doresc mult să fac un așezământ monahal… în acel loc. Pe meleagurile acelea am copilărit, mă leagă multe amintiri de acea zonă. O să lucrez pentru ridicarea schitului cot la cot cu muncitorii. Va fi biserica mea de suflet. Tot ce am mai bun, voi investi acolo. Pe lângă dorința mea, simt și o chemare. Parcă mă cheamă locul acela, pe care, făcând niște cercetări, am aflat că, prin împrejurimi, cândva, a fost o mănăstire

Era atât de entuziasmat și de fericit încât părea că toată lumina acelei zile i se revărsase pe chip.

-Să vă ajute Dumnezeu! Mă bucur mult pentru Preasfinția Voastră! Nu v-am văzut niciodată atât de fericit, am spus privindu-l cu bucurie.

-Păi, cred că nici nu am fost. Nu am simțit niciodată ceea ce simt acum. Știi cum o să fie? m-a întrebat și a început să-mi povestească, încântat, tot mai încântat, ca și cum biserica era deja gata.

M-a impresionat foarte mult avântul pe care îl avea și nerăbdarea de a construi o mănăstire în locurile copilăriei sale. Din gesturi, din cuvinte, din priviri, din felul în care vorbea se simțea iubirea pe care o are față de Biserică. Era gata să jertfească totul pentru a construi încă o Casă a Lui Dumnezeu.

-M-ați făcut curioasă. Vreau să văd și eu locul acela. Mâine nu pot veni, dar săptămâna viitoare, vin sigur.

-Te aștept cu drag! Voi fi în fiecare zi acolo. Imediat ce termin programul la birou, merg direct la schit.

Și așa am făcut. În următoarea săptămână am mers la Bolintin Vale să văd și eu locul acela care îl atrăgea atât de mult pe Episcopul Varsanufie. Când am ajuns, se săpa deja fundația, iar Preasfințitul lucra, așa cum spusese, alături de muncitori. Doar dulama legată deasupra genunchilor și înfățișarea de anahoret, aminteau de faptul că e călugăr, altfel ar fi fost unul dintre muncitori.

Când m-a văzut, și-a scuturat pământul de pe mâini și de pe dulamă și m-a întâmpinat zâmbind.

-Te-ai ținut de cuvânt! Bine ai venit!

-Bine v-am găsit! Păi… cum altfel? E foarte frumos aici… liniștitor, am zis privind de jur împrejur. Aveți și pădure aproape, e, într-adevăr, un loc aparte, care te îndeamnă la meditație.

-Uite, aici o să fie biserica, aici corpul de chilii, aici grajdul pentru animale și aici voi face un iaz pentru pești, a spus încântat arătându-mi locurile pe care deja vedea totul construit. Voi face o alee până la biserică, a continuat, pe lângă ea voi planta Tuia și multe, multe flori. N-am unde să te primesc, dar putem servi aici, pe lemnele astea, un pahar de apă sau de suc, a spus zâmbind.

Din proviziile aduse, a luat o sticlă de suc și două pahare de unică folosință și, pe masa improvizată din materiale de construcții, ne-am delectat cu o licoare dulce.

Tot povestind și gesticulând, am observat că era zgâriat pe ambele mâini.

-Ce-ați făcut? V-a dat cineva canon să cărați mărăcini? l-am întrebat zâmbind.

-Eiii, m-am zgâriat… pe aici.

-Păi… și cum vă duceți mâine la birou cu mâinile astea făcute praf? Sunteți arhiereu sau ce sunteți?

-Și dacă sunt arhiereu, ce? Munca e o rușine? Nu am nicio problemă dacă mâine la birou voi semna actele cu mâinile zgâriate.

[1] Mănăstirea Buna Vestire, din localitatea Bolintin Vale, Județul Giurgiu. La început a fost schit, apoi a fost ridicată la rangul de mănăstire.

 

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

”Spovedesc florile…”

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu

”Spovedesc florile…”

Într-o zi am mers la Mănăstirea Radu Vodă și, în grădina de lângă reședința Preasfințitului Varsanufie, am văzut un călugăr ghemuit. Mi s-a părut că ar fi Preasfinția Sa, dar parcă nu-mi venea să cred. Când m-am apropiat mi-am dat seama că era chiar Arhiereul Varsanufie.

-Ce faceți aici? l-a întrebat.

-Spovedesc florile, a spus zâmbind.

-Ce sugestiv! Păi, atunci să le spovedesc și eu, am zis și am început să smulg ierburile dintre flori. Și ce facem cu ”păcatele” astea dintre flori? am continuat în aceeași notă.

-Le aruncăm la gheenă, așa cum sunt aruncate și păcatele celor care se spovedesc.

-Mă uimiți! Răspunsurile dumneavoastră mă fac să cred că ați avea mare succes dacă ați scrie… măcar un roman.

-M-am gândit la asta, chiar am și făcut unele însemnări, dar nu am timp. Scrii tu și pentru mine și asta mă bucură enorm. Nu ți-am spus niciodată, dar îți spun acum. Să știi că de multe ori m-am regăsit în ceea ce scrii. Și acesta este un motiv pentru care îți citesc materialele, înainte de publicare, cu mare interes. Într-o zi mă gândeam că, într-un fel, tu ești și produsul meu.

-Oarecum da. Și pentru asta vă sunt recunoscătoare. Dacă duhovnicul meu m-a susținut și m-a încurajat la început, dumneavoastră nu doar că m-ați încurajat, dar v-ați și implicat în tot ceea ce înseamnă ”nașterea” unei cărți.

Și chiar așa este. Multe dintre subiectele cărților pe care le-am scris până la plecarea din București a Arhiepiscopului Varsanufie, acum, au fost sugerate de Preasfinția Sa. La toate cărțile, indiferent dacă subiectul era ales de mine sau de Preasfinția Sa, mi-a fost alături de la început până la apariția cărții. Îi citeam în fiecare zi ce scriam, la final făcea eventualele corecturi, alegeam împreună imaginile pentru copertă, decideam împreună varianta finală a coperții. Din acest motiv aveam și un ”ritual”: de fiecare dată când mai tipăream o carte, primul volum din primul pachet desfăcut, i-l ofeream Preasfinției Sale și… momentul acela se transforma în sărbătoare.[1]

În anii petrecuți alături de Arhiepiscopul Varsanufie, pe atunci, episcopul, am descoperit la Preasfinția Sa calitățile unui om foarte responsabil și muncitor. De multe ori l-am auzit spunând că cea mai mare încredere are în ceea ce face Preasfinția Sa și că preferă să muncească suplimentar, decât să se bazeze pe cineva care ar face lucrurile fără dăruire. Și când spunea că preferă să muncească, nu se referea doar la munca de birou, ci și la muncă fizică. Eu l-am văzut pe Preasfințitul Varsanufie[2], în ipostaze în care prea puțini l-au văzut. Și când l-am văzut prima dată, nu-mi venea să cred că un arhiereu poate face o așa muncă brută.

Într-o seară, eram la Mănăstirea Radu Vodă. La un moment dat a venit și Preasfințitul Varsanufie dintr-o deplasare. Era foarte bine dispus și deși abia ajunsese la mănăstire, m-a invitat să mergem la birou pentru a sta puțin de vorbă.

[1] Voi aminti totuși câteva subiecte (titluri) sugerate de Arhiepiscopul Varsanufie: Gânduri pentru cei ce suferă; Călăuza; Cu Hristos în spatele gratiilor; Ruine spirituale
[2] Voi folosi această formulă, atât timp cât mă voi referi la perioada petrecută la București

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Un suflet jucăuș…

Old Watch

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii

Un suflet jucăuș…

Aroganța aceea pe care am văzut-o atunci, mai târziu, aveam să înțeleg că era, de fapt, timiditate. Momentul la care mi-am dat seama de asta, a fost una dintre zilele mele de naștere, când, cu ajutorul duhovnicului meu, devenisem mai apropiați și când a vrut să-mi ofere un dar. Nu știa cum să facă, ce să-mi spună, într-un final, a șoptit:

-Asta e pentru tine! La mulți ani!

I-am mulțumit și am zâmbit. Era ca un copil scos la tablă, care se pierduse de tot de teama unei întrebări la care nu ar fi știut răspunsul.

Amintirile legate de Arhiepiscopul Varsanufie sunt foarte multe. Ar putea face chiar subiectul unui roman. Aici voi reda doar câteva dintre ele, care definesc latura bună, latura nobilă a sufletului său și sensibilitatea sa. Sinceră să fiu, doar pe acestea vreau să le păstrez.[1]

Într-o zi am trecut pe la Preasfinția Sa, pe-atunci, să-i duc niște documente. Era la birou. M-a primit bucuros, iar după ce am vorbit despre materialele respective, la un moment dat a zis:

-Mi-e foame. Vrei să mâncăm ceva?

-Da, am spus, dar nu prea văd ce, pentru că, într-adevăr, nu era nimic de mâncare pe birou sau prin împrejurimi.

-Încuie ușa! m-a îndemnat, timp în care a luat din sertarul biroului două pungi cu pufuleți cu surprize.

-De ce să încui ușa? Ce nu aveți voie să mâncați? am întrebat oarecum uimită.

-Normal că am voie să mănânc, dar dacă intră cineva și vede că ditamai episcopul mănâncă pufuleți cu surprize, ce crezi că zice? m-a întrebat zâmbind.

Am luat câte o pungă de pufuleți și când am găsit surprizele, câte o mașinuță în fiecare pungă, dar alt model și de altă culoare, s-a bucurat ca un copil.

-Ia uite ce mașinuță frumoasă! a zis încântat. La tine ce e?

-Tot o mașinuță, i-am răspuns. O vreți?

-Da. Colecționez surprize, a spus ștrengărește.

În timp ce mâncam pufuleți, îl priveam zâmbind.

-Râzi de mine? Vezi, până și tu râzi de mine că mănânc pufuleți.

-Pufuleții ca pufuleții, dar surprizele mă amuză, de fapt reacția dumneavoastră și bucuria de a descoperi ce jucărie se află în pungă.

După ce am servit ”masa” la birou, a ”ascuns” mașinuțele în sertar și și-a continuat activitatea. Atunci mi-am dat seama că, arhiereul acela sobru, cu înfățișare de anahoret, are un suflet jucăuș… de copil.

[1] Mai ales pentru faptul că, după conflictul acela nedorit, dar alimentat de terțe persoane care i-au întins o cursă Arhiepiscopului Varsanufie, în care, din păcate a căzut, a fost foarte sincer și mi-a spus tot ce s-a întâmplat. Din acest motiv, iertarea mea față de Înaltpreasfinția Sa este deplină și sunt convinsă de faptul că nu va mai pica în astfel de curse.

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

În aceea zi…

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii