Între Raiul rugăciunii și iadul drogurilor

„ M-am vândut pentru o doză ” – 2

– E prea târziu. Este a nu ştiu câta oară când sunt internat în acest spital, iar când plec de-aici mă duc direct la marfă. Sunt un ratat, un nemernic… nu ştiu de ce m-am născut. Cred că nimeni nu mă urăşte aşa cum mă urăsc eu. Nu mă mai împac cu mine, nu mă mai suport, îmi vine să-mi pun capăt zilelor.

– Nu-mi place să te aud vorbind aşa. Eşti într-adevăr într-o situaţie destul de delicată, dar pentru orice problemă din lumea asta există rezolvare. Dacă vrei, speri, crezi, că Dumnezeu te va ajuta, atunci chiar te va ajuta! Iar apoi dacă tu te urăști cum ai vrea să te iubească altcineva? Dacă tu nu te accepți, cine ai vrea să te accepte? Dacă tu nu te împaci cu tine, cine ai vrea să te împace? Și exemplele ar putea comtinua.

– Hm! Dumnezeu, a spus zâmbind forțat. Pe mine să mă ajute Dumnezeu? Aveam de gând să nu vă spun, dar acum vă spun, ca să vedeţi că pe mine nu mai are cum să mă ajute Dumnezeu…

Avea privirea tulbure şi a început să tremure din toate încheieturile. Starea lui prevestea mărturisirea unei mari nenorociri. Nu am mai spus nimic. Am înțeles faptul că, în acel moment, nimic nu i-ar fi fost de folos. Intrevenţia mea nu ar fi făcut altceva decât să-i sporească starea de nelinişte, aşa că am aşteptat să văd despre ce era vorba.

– Mă droghez de la 17 ani, a continuat stăpânit de o serioasă nervozitate. Am vândut toate lucrurile de valoare din casă, am furat, am înşelat, mi-am obligat părinţii să se împrumute… şi toate astea au mers până la un punct. Când nu am mai avut nici una dintre aceste posibilităţi, m-am vândut pentru o doză.

Cuvintele lui m-au lovit ca o ploaie de gheață. Îmi înghețase sufletul, îmi înghețase oftatul pe marginea buzelor. Refuzam să cred și aș fi refuzat să și aud, dar auzisem deja.

 Ascultându-l pe Dragoş, mi-am dat seama că labiritul consumului de droguri, nu este doar periculos, ci și neprevăzut trecându-l pe consumator prin stări și situații care duceau până la moartea fizică, mai întâi la cea spirituală.

Va urma

Postat de Mihaela Ion in Între Raiul rugăciunii și iadul drogurilor, 0 comentarii

„ M-am vândut pentru o doză ”

 

”Unii își răstignesc trupul, nu pentru dezpătimire, ci pentru patimi și pofte” – Sf. Teofan Zăvorâtul

Într-o zi însorită de primăvară, am mers la Spitalul Alexandru Obregia, din Bucureşti, la secţia Toxicologie – Psihiatrie, de unde urma să-mi procur unele materiale pentru documentare. Pe una dintre băncile de la intrarea în clădirea secţiei Toxicologie, era un tânăr îmbrăcat modest, trist şi cu privirea pierdută.  Văzut prin plasa gardului care înconjura clădirea secţiei, părea un condamnat la singurătate, pentru care, nimeni, niciodată nu ar fi putut să  plătească acea cauţiune care l-ar fi scos de după gratii. M-am apropiat şi l-am întrebat dacă îmi permite să mă aşez lângă el?

– Lângă mine? a spus privindu-mă cu o mare îndoială.

– Da, lângă tine, am răspuns convingătoare.

– Păi, eu sunt un drogat nenorocit, pe care părinţii l-au abandonat aici, ce să faceţi dumneavoastră lângă mine?

– Să stăm de vorbă, de exemplu.

– Adică să vă pierdeţi vremea cu un om de nimic.

– Fiecare om din lumea asta este unic şi valoros. Nu există om de nimic, există oameni care se cred de nimic, dar nici pe departe nu este aşa.

M-a privit fix câteva secunde. În privirea lui am citit revoltă, spaimă, dezgust şi neîncredere.

– Vă bateţi joc de mine? m-a întrebat tăios. Cum pot să fiu eu „ unic şi valoros ” într-un spital de nebuni?

– În primul rând, spitalul în care eşti internat nu este un spital de nebuni, ci este un spital de recuperare. A trece printr-un şoc sau a avea o depresie nu înseamnă a fi nebun. Apoi, unic eşti, pentru că nu mai există un alt tânăr identic cu tine, nici măcar gemenii nu sunt identici, iar valoros eşti prin ceea ce ai putea să faci, prin darurile pe care le ai şi pe care ai putea să le foloseşti. Dacă nu te deranjează prea mult aş vrea să ştiu care este numele tău?

– Dragoş, mă cheamă, am un nume frumos, dar sunt vai de capul meu…

Va urma

Postat de Mihaela Ion in Între Raiul rugăciunii și iadul drogurilor, 0 comentarii

Și ea se droghează, de fapt o droghează părinții

 

Larisa a vrut să-și aprindă o țigară, dar pentru că era deja destul fum în casă și știind că nu fumez, a pus țigara în pachet.

-Cum ți-e aici Larisa? am întrebat-o cu strângere de inimă.

-Cum să-mi fie… rău. M-am acomodat greu la astfel de condiții, de fapt nu știu dacă m-am acomodat, mai degrabă, nu-mi mai pasă ce se întâmplă cu mine. Ai nimerit într-un moment bun, pentru că până să vii tu, ne-am administrat drogul, dar să ne vezi când intrăm toți în sevraj.

-Toți sunt consumatori de droguri?

-Toți.

-Păi am văzut aici și o fetiță de vreo 10 anișori care dormea.

-Nu are 10, are 7 și, da și ea se droghează, de fapt o droghează părinții.

-Nu pot să cred așa ceva… am zis de-a dreptul oripilată.

-Ba să crezi! Aici e iadul pe Pământ.

Am oftat și mi-am trecut mâna peste frunte. M-am ridicat și am deschis ușa la camera vecină. Fetița dormea pe un pat acoperit cu o pătură zdrențuită. Îmi venea să o iau în brațe și să fug cu ea, să o scot din labirintul morții. M-am întors totuși și m-am așezat lângă Larisa.

-Cum să te ajut? am întrebat-o cu lacrimi în ochi.

-Nu ai cum. Pentru mine e deja prea târziu. Povestea mea, însă, ar putea să te ajute și pe tine și pe alții. Aveți grijă pe cine iubiți, căci uneori, dragostea poate ucide. Totuși mă poți ajuta cu ceva. Dacă mă mai vizitezi din când în când, pentru mine e un mare ajutor. Aș vrea să rămâi tu liantul dintre noi și lumea normală. În acest fel îmi voi aminti ca am fost cândva om, nu o legumă dependentă de o seringă.

Fragment din cartea ”Între Raiul rugăciunii și iadul drogurilor”

Postat de Mihaela Ion in Între Raiul rugăciunii și iadul drogurilor, 1 comentariu

„Am fost injectată în somn”

 

-Am iubit… l-am iubit mult pe fostul meu prieten, a început să povestească privind în gol. Un bărbat frumos, viclean și dependent de heroină. Două luni am locuit împreună, timp în care nu am bănuit nimic. Într-o zi am văzut că îmi lipsește un tablou din casă. Atunci, constrâns de împrejurări, a recunoscut că se droghează, dar mi-a promis că va face orice să nu mă piardă. Mi-a cerut să-l ajut…, mi-a fost milă de el. De fapt, îl iubeam ca pe nimeni altul. A spus că nu se poate lăsa dintr-o dată şi, ca să nu-şi mai cumpere doza întreagă, m-a rugat să-i accept pe «prietenii» lui în garsoniera mea, sub pretextul că ei îi vor da din doza lor. Garsoniera pe care mi-a făcut-o mama cadou, devenise cuib de drogaţi…

       

A scuturat scrumul țigării și și-a șters în grabă lacrimile. Din când în când mai punea palma pe pântece, ca într-o mângâiere vinovată. Copilul, după ce i se dăduse și lui porția de drog, se liniștise. Creștea în pântecele unei mame, care trăia în anticamera iadului.

-Când mi-a spus că va face orice să nu mă piardă, nu mi-am închipuit că în acel ”orice” intra și distrugerea mea. A încercat să mă ademenească, să mă convingă, să mă constrângă, să mă roage… văzând că nu cedez, într-o noapte, m-a injectat în somn de trei ori. Dimineaţa, mi-a fost foarte rău. Nu mă puteam da jos din pat. Mă dureau toți mușchii, oasele, tot corpul și nu înțelegeam de ce. El încerca să mă liniștească spunându-mi că răul pe care-l simt este din cauza oboselii. O săptămână, noapte de noapte, mi-a aplicat acelaşi tratament. Apoi şi-a recunoscut fapta şi mi-a spus că a făcut din mine o dependentă pentru a nu mă pierde.

Biata tânără își aprindea țigară de la țigară și ofta. Amintirile acelea dureroase o făceau să tresară și odată cu ea și pruncul nevinovat. A luat pila de unghii și a început să se maseze, când pe mâini, când pe picioare.

-Atunci am simțit că-l urăsc, a continuat oftând. Dacă aș fi putut, l-aș fi omorât. Nu am avut cum să fac asta. Așa că l-am gonit din casă şi am rămas cu Dan, un băiat din grupul lui de drogaţi, care-mi făcea curte de mai multă vreme. Am încercat, dar nu am putut trece peste acel şoc. Mă drogam pentru a scăpa de durerile fizice, dar și de cele sufletești. Nu puteam să înțeleg, de ce în schimbul iubirii mele, am fost împinsă spre securea morții. Singurul paravan în spatele căruia puteam să ascund realitatea, era heroina. Dan, noul meu prieten, nu mă putea ajuta cu nimic – doar mă injecta, a continuat, masându-şi pielea cu vârful unei pile de unghii. Senzaţia de mâncărime nu-i dădea pace.

Fragment din cartea – ”Între Raiul rugăciunii și iadul drogurilor”

Postat de Mihaela Ion in Între Raiul rugăciunii și iadul drogurilor, 1 comentariu