În trup străin

Prima iubire

[…] „Serena, după ce a făcut cumpărăturile pe care și le propusese, dar și altele care i-au atras atenția, a intrat într-o cofetărie, cu gândul să bea un fresh de portocale. Zilei călduroase de vară i se potrivea ceva rece. Când a intrat în cofetărie, și-a schimbat gândul. Înghețata de vanilie cu topping de fructe de pădure o încânta mai mult.

Și-a comandat o înghețată și s-a așezat la o masă retrasă.

La un moment dat, a intrat și un tânăr, care înainte de a-și comanda și el o înghețată, dar și o cafea, a privit-o îndelung pe Serena. Părea fermecat ca un copil la vederea unei zâne din povești. Iar Serena, da, parcă era o zână. Înaltă, suplă, șatenă, cu ochii verzi și părul lung. Avea ochii evidențiați de gene lungi, ca niște aripi diafane împrumutate parcă de la cel mai delicat fluture, sprâncenele erau frumos conturate, iar nasul mic și „în vânt” lăsa „drum liber” către buzele pline și senzuale. Bărbia rotundă invita ochiul privitorului să coboare pe gâtul fin, pe mâinile feminine, pe sâni, pe talia subțire, pe coapsele apetisante și picioarele lungi.

Tânărul a oftat. „E cea mai frumoasă fată pe care am întâlnit-o”, și-a zis în gând și a înghițit în sec. Parcă nu-i mai trebuia nici înghețata, nu-i mai trebuia nici cafeaua… Ar fi vrut să o soarbă pe frumoasa din fața lui… și nu doar din priviri.    

Serena savura, îngândurată, înghețata. Mâinile ei fine dădeau cupei cu înghețată valoarea unui obiect prețios de artă. La un moment dat s-a simțit privită și a întors, delicat, capul în direcția de unde veneau privirile pline de admirație. Într-o fracțiune de secundă, cât și-a permis să privească, a văzut un tânăr ce părea înalt, brunet cu ochii negri și cu trupul parcă sculptat.

Momentul în care și-au intersectat privirile i-a dat curaj băiatului să meargă la masa Serenei. Și-a abandonat înghețata și cafeaua, începute și neterminate. Nu mai avea nevoie de ele, tot ce voia era să fie cât mai aproape de frumoasa tânără care deja îi furase inima.

-Permiteți?, a întrebat trăgând scaunul așezat lângă cel pe care stătea Serena.

-Mda… a zis tânăra puțin încurcată.

-Numele meu e Alberto, a spus întinzând mâna.

-Serena, a șoptit tânăra, atingându-i palma cu degetele, după care s-a retras, sfioasă.

-Serena… ce nume frumos… Parcă e venit dintr-o altă lume, ca și tine de altfel. Îmi permiți să-ți vorbesc la per tu? Da?, a adăugat întrebările complimentelor, căutându-i privirea.

Tânăra a confirmat, înclinând capul și zâmbind timid.

-N-am mai întâlnit o fată atât de frumoasă și delicată ca tine…

-Mulțumesc, a îngăimat timidă.

-Și nici nu am mai auzit numele Serena, a adăugat tânărul. De unde acest nume? Ce înseamnă?

Fata a făcut o pauză. Ar fi vrut să-i spună cum și-a ales acest nume și de ce, dar… a spus altceva decât ar fi dorit să spună…

-Mama l-a ales… Ea a crezut că numele vine de la serenadă… dar nu. Serena este un nume latin care înseamnă: pur, calm, luminos, vesel…

-Hm! Cred că ești și mai mult decât atât. Ți se potrivește de minune acest nume de zeiță.

-Și numele tău e foarte frumos, i-a întors, timidă, complimentul.”[…]

Fragment din romanul „În trup străin”.

                                               ***

Ce s-a întâmplat mai departe? Vom afla vineri, 22 octombrie.

 

„Nu pleca…”

Postat de Mihaela Ion in În trup străin, 0 comentarii

„Nu pleca…”

Bărbatul, care uitase că e tată, își strângea nervos bagajul fără să-i pese de lacrimile soției lui, de lacrimile și de zbuciumul bietei fete prizoniere într-un trup de bărbat.

-Să nu îndrăzniți să mă căutați! Mi-e scârbă de niște creaturi infecte ca voi. Să vă duceți dracului cu schimbarea voastră de sex, cu tot!, le-a aruncat cuvintele cu sadism, din ușă, și-a luat bagajul și a plecat.

Damian a sărit din pat și, într-o ultimă încercare disperată, a vrut să-l prindă de mână înainte de a ieși pe ușa apartamentului.

-Nu pleca, tată!, l-a implorat plângând.

-Eu nu sunt tată pentru un nebun ca tine, ai înțeles?!, a zis arătând amenințător cu degetul către bietul copil. De azi sunt mort pentru tine; mort, înțelegi?! Și așa ești și tu pentru mine, a spus și a ieșit fără să se mai uite în urmă.

Femeia și-a amintit cum Damian a căzut în genunchi și și-a lipit palmele și fruntea de ușa închisă, plângând în hohote.

Și-a amintit cum nu putea să-l dezlipească de ușa pe care tatăl lui o închisese pentru totdeauna.

Nu uitase nimic, nimic din calvarul prin care trecuse și trecea alături de unicul ei copil, pe care și-l dorise și pentru care se rugase, ani de-a rândul, să-l aibă… ca pe o mare binecuvântare.

Și-a amintit cum, după plecarea tatălui, au început drumurile pe la medici, pe la psihiatri, pe la psihologi, pe la biserică… Ar fi mers oriunde, numai să-i ușureze sufletul copilului de o așa povară.

Își strânsese șorțul de bucătărie în pumni, ca și cum ar fi vrut să se țină de ceva pentru a nu cădea în gol… În golul disperării…

Revedea cu ochii minții prima zi în care au mers să-i schimbe garderoba Serenei, acela fiind primul pas către tranziție. Își amintea cum în ochii ei triști, sfâșiați de durerea plecării tatălui, apăruse un pic de lumină, când a ieșit din cabina de probă îmbrăcată cu prima rochiță. O grea și cumplită luptă s-a dus și în sufletul ei de mamă. Nu doar că nu-și închipuise niciodată așa ceva, dar nu văzuse nici măcar un film sau nu citise măcar o carte în care o mamă născuse un băiețel, pe care îl crescuse 15 ani, neștiind că în el se răzvrătea fata, mai apoi femeia care „locuia” clandestin în trupul străin. Acceptase ideea, din iubire pentru copilul ei, dar se străduia din răsputeri să facă și ea tranziția la nivel psihologic, apoi la nivel sufletesc, să se obișnuiască să i se adreseze ca unei fete, să îi spună Serena în loc de Damian.

Și-a amintit cum, după ce Serena a împlinit 18 ani, a mers disperată la fostul ei duhovnic – în care avea nemărginită încredere și îl vedea ca pe ultima speranță -, să-i ceară niște bani împrumut pentru a completa suma necesară operației de corecție a sexului, operație care ar fi adus liniștea în trupul mult prea chinuit al fetiței ei.

Fostul ei duhovnic, „omul lui Dumnezeu”, nu doar că nu a ajutat-o, dar a și batjocorit-o spunându-i că e mai nebună decât băiatul ei, a amenințat-o că va arde în focul iadului și că își va trage și copilul după ea. La modul cel mai umilitor i-a spus că nu o mai primește la spovedit, deoarece el nu vrea să spovedească femei date, de bunăvoie, pe mâna satanei.  

Nici nu ar mai fi fost nevoie să-i spună și că nu o mai primește la spovedit, oricum nu ar mai fi venit, după umilința îndurată.

Doar mirosul prăjiturii cu vișine, pe care o făcuse după plecarea Serenei, a trezit-o din gândurile ei tulburător de dureroase. 

Fragment din romanul „În trup străin”.

                                            ***

Următoarea postare luni, 18 octombrie.

”Lasă-l să plece!”

Postat de Mihaela Ion in În trup străin, 0 comentarii

”Lasă-l să plece!”

„[…]Epuizată sufletește, a pus telefonul pe frigider și s-a prelins pe lângă perete, ghemuindu-se pe gresia din bucătărie. Nu mai plângea, nu mai avea lacrimi, nu mai respira… suspina din adâncul ființei, unde se adunaseră atâtea dureri.

Și-a amintit de ziua în care i-a spus soțului ei că băiatul lor suferă de disforie de gen și că trebuie să facă o operație costisitoare de corecție a sexului.

Soțul ei tocmai ce terminase de servit cina. Când a auzit, a măturat cu mâinile totul de pe masă, spărgând farfurii, pahare și tot ce mai era în acel moment pe masa din bucătărie și a început să urle:

-Ce să facă?! Să se transforme în femeie?! Ați înnebunit? Stricatelor! Dracu’ a mai văzut? Cum să-ți tai mădularul, să-ți faci o gaură și să zici că ești femeie?

În zadar încerca să-i explice că aceasta este o problemă medicală și că altă rezolvare nu există. El urla încontinuu:

-Cum, dracu’, să se transforme în femeie?! Dacă tu îl susții să facă asta, plec și n-o să mai știți de mine. Niciodată. Niciodată, înțelegi?

Și-a amintit cum a plecat, nervos, la Damian în cameră, a trântit ușa de perete și a început să urle:

-E adevărat ce spune mă-ta?! Vrei să te faci femeie?!

-Sunt femeie, tată, i-a răspuns Damian. Numai că sunt o femeie în trup de bărbat.

-Ești pe dracu’ să te pieptene, a zis și i-a dat, cu sete, o palmă peste față. Prefer să te omor decât să te văd curvă în casa mea.

Damian a început să plângă și s-a ghemuit pe pat, lângă perete.

Bărbatul s-a urcat după el. A vrut să-l lovească, brutal, cu picioarele.

Biata femeie s-a aruncat în fața copilului ei și a strigat cu disperare:

-Omoară-mă pe mine! Omule, e copilul nostru, e copilul tău…

-Ăsta nu e copil, e drac, drac, a repetat cu ură. Eu nu pot să îndur o asemenea rușine. Să vă duceți dracu’! Plec din casa asta, a spus nervos și a ieșit din cameră.

Femeia și-a amintit cum și-a luat copilul în brațe, care plângea cu pumnii la gură și tremura din toate încheieturile.

-O să fie bine, o să fie bine. Lasă-l să plece! Eu n-o să te părăsesc niciodată, niciodată. Muncesc pe brânci, copilul meu, și te ajut să fii ceea ce simți că ești.

Damian, care abia împlinise 15 ani, se ghemuise la pieptul mamei și plângea, tremura… fără întrerupere. Femeia plângea și ea. Lacrimile ei curgeau pe capul nefericitului copil, se prelingeau pe frunte și se amestecau cu lacrimile lui[…]”

Fragment din romanul „În trup străin”.

Următoarea postare vineri, 15 octombrie.

Cu ce-am greșit?

Postat de Mihaela Ion in În trup străin, 0 comentarii

Cu ce-am greșit?

-Mami… te-am speriat, iar te-am speriat.    

-A trecut. Nimic nu e prea greu. Tu ești rațiunea mea de a fi, fetița mea scumpă, a spus înghițindu-și lacrimile. Ce vrei să mănânci, iubita mea?, a întrebat-o sărutând-o pe frunte.

-Nu mi-e foame. Mănânc mai târziu. Vreau să merg să-mi cumpăr niște accesorii pentru pictură. Multe dintre ele sunt pe sfârșite.

Serena era studentă în anul I la Universitatea Națională de Arte București, Facultatea de Arte Plastice, departamentul Pictură. Pentru ea totul era nou. Recenta operație de schimbare de sex, admiterea într-o nouă formă de învățământ, schimbarea locuinței, a orașului, adaptarea la o nouă viață, la o altă viață.

Deși experimentase senzația de a fi străină în propriul trup, a fi străină într-un mare oraș pe de o parte era ca o eliberare, pe de altă parte o simțea ca pe o sugrumare. Spre deosebire de orășelul de provincie din care venea și unde trăise cele mai cumplite umilințe și angoase, în București era o fată ca oricare alta, dar… nu avea pe nimeni. Nu avea cu cine să vorbească, nu avea cu cine să iasă la o cafea, la piscină, într-un club… Era în siguranță, deoarece nu-i cunoștea nimeni povestea, dar era mult prea singură pentru o tânără de vârsta ei.

Serena și-a sărutat mama pe frunte și a mers să se pregătească pentru ieșirea în oraș. Și-a ales din garderobă haine lejere, dar moderne, s-a machiat, și-a pieptănat și ondulat părul și… sărutându-și din nou mama, a plecat la cumpărături.

Imediat ce tânăra a ieșit pe ușă, nefericita femeie s-a prăbușit pe un scaun, și-a ascuns fața în șorțul de bucătărie și a început să plângă înfundat.

-Doamneeee, cu ce-am greșit? Cu ce a greșit copilul meu de trebuie să îndure atâtea? Cu ce?, întreba printre suspine. Ți-am dat toată tinerețea mea. Zeci de ani am fost nelipsită de la biserică, am ținut toate posturile, am făcut milostenie, am făcut tot ce mi-a cerut duhovnicul, în numele Tău. Ce vrei să-Ți mai dau? Viața? Ia-mi viața, dar dă-i liniște și sănătate fetiței mele!

Printre hohotele de plâns a auzit telefonul mobil. Apelul telefonic a obligat-o să se ridice nu doar de pe scaun, ci și din starea în care era. Și-a șters lacrimile și a răspuns, fără să se mai uite pe ecran. A crezut că e fetița ei dragă. Nu era. Era fostul ei duhovnic.

-Doamne, ajută! Am auzit că ți-a intrat băiatul la facultate. Felicitări!

-Fata, a spus cu vocea înecată de lacrimi.  

-Nu, nu. Băiatul, a corectat-o cu sadism. El va fi judecat de Dumnezeu tot ca băiat, nu ca fată.

-Părinte, fetița mea tocmai ce a avut un nou atac de panică. Acum a plecat la cumpărături. Vă rog să ne lăsați! Avem lupte grele de dus, nu mai avem nevoie și de cuvintele dumneavoastră… dușmănoase, a adăugat după un moment de tăcere. Am crezut că mă sunați să-mi spuneți că vă pare rău că nu m-ați ajutat când eram în groapa disperării.

-Îți spun ce ți-am spus și atunci. Nu mă voi face niciodată părtaș la păcate străine.

-Nu vă faceți, pentru că nu e vorba despre copilul dumneavoastră.

-Și dacă era. Și dacă mă amenința că se sinucide, l-aș fi lăsat să se sinucidă, dar nu aș fi schilodit chipul lui Dumnezeu.

-Bine, părinte! Dacă ați fi ales pentru copilul dumneavoastră moartea, eu am ales, pentru copilul meu, viața. Ca să nu vă mai întreb acum, care e mai mare păcatul: rezolvarea unei probleme medicale sau sinuciderea?

-Lasă-mă cu problema medicală!, a zis preotul lipsit de cea mai vagă urmă de empatie. Băiatul tău are ceva la cap.

-Da, părinte! Copilul meu are „ceva la cap”, dacă asta vă place să auziți, și, pentru diagnosticul pe care îl are, singurul tratament e operația pentru corecția sexului.

-Auzi, corecția sexului. Adică Îl corectați voi pe Dumnezeu…

-Părinte, gata!, l-a întrerupt. Gata! Ajunge! Vă rog să mă lăsați! Pentru păcatele mele răspund eu, nu dumneavoastră. Acum închid și sper să nu vă mai aud niciodată. Nici pe lumea aceasta, nici pe lumea cealaltă, a spus și a închis brusc.

Fragment din romanul „În trup străin”

                                           ***

Înainte de a încheia această postare vreau să fac două precizări importante:

  1. acestea sunt postări de blog/ Facebook, romanul va arăta cu totul altfel;

  2. la sfârșitul fiecărui articol, indiferent de subiect, voi anunța data la care vom avea un nou fragment din romanul „În trup străin”.

Ne revedem luni, 11 octombrie. 

Weekend de poveste să fie!

În sfârșit… femeie

 

Postat de Mihaela Ion in În trup străin, 0 comentarii