Ganduri

Cel mai frumos dar…

       2020 – 2021… Răscrucea dintre timpuri… Miezul nopții… Priveam împreună jocul de artificii colorate care desfăcea noaptea în fâșii de lumini și umbre…

       Iubire, stări, speranțe… două inimi ca una…

       Credeam că urma o noapte specială și atât… că primisem daruri materiale… și atât… dar… nu avea să fie așa… Noaptea specială avea să se transforme într-o noapte de Rai, iar darurile materiale aveau să ”se așeze” cuminți pe locurile din strană, privind către Altarul Luminii…

      Nu mă întrebam ce urmează, era destul ce trăiam… Nu știam… nu știam că atunci… pe un peron de lacrimi, din trenul prea pustiu… coborâse miracolul…

     Din miracolul renașterii, se născuse el… darul… cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată… Darul din inimă coborât în cuvinte…

    Am început Noul An plângând… Plângând de fericire!!!…

    Să ne fie Lumină în suflet și… Iubire!!!…

    La mulți ani!!!

 

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 1 comentariu

Astăzi, de ziua mea…

O zi altfel… o stare altfel…

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate. Pentru toate darurile, pentru toate lecțiile înțelese la timp sau mult mai târziu, pentru Raiul pe care până la urmă l-a coborât în inima mea.

Au fost ani în care, de ziua mea de naștere, de multe ori închideam telefonul… Nu voiam să aud pe nimeni, nu voiam să interacționez cu nimeni…

De ziua mea de naștere, mai ales de ziua mea de naștere, vedeam cum treceau caravanele anilor încărcate cu suferință, cu lacrimi, cu neajunsuri, cu vise spulberate…

Vedeam cum trece viața și mă întrebam dacă voi cunoaște vreodată iubirea, fericirea, bucuria unui răsărit de soare…

Astăzi, de ziua mea, privesc și nu-mi vine să cred… Privesc în adâncul sufletului meu și văd cum – din toate rănile trecutului – a răsărit o grădină cu flori colorate și înmiresmate.

Când măsuram viața în ani, mă durea fiecare pas, fiecare zi trecută, fiecare zi care venea. De când măsor viața în vise și în speranțe, mă bucur de fiecare clipă, de fiecare zi care vine sau care pleacă.

Pentru mine, acum, nici nu contează numărul anilor adunați, contează cum îmi este sufletul, iar sufletul meu este adolescentin. Trăiesc așa cum vreau și cum simt. Mă joc, dansez, cânt, fac drumeții, scriu, desenez, iubesc, trăiesc… Trăiesc, pentru că de existat am existat destul…

Mulți ani, prea mulți, când mi se întâmpla ceva care îmi bulversa viața, mă întrebam „de ce?” și-L mai întrebam și pe Dumnezeu de ce. Din momentul în care am înțeles că trebuie să descifrez mesajul acelei întâmplări, nu să mă plâng, nu să mă revolt, nu să găsesc vinovați, totul s-a schimbat. Am înțeles că fiecare întâmplare avea rostul ei, că ascundea o lecție pe care trebuia să o învăț.

Viața e minunată… așa… cu toate ale ei. Viața e ca un rebus în care, dacă ai greșit o literă, fie nu găsești cuvântul potrivit, fie schimbi cu totul sensul lui. Din acest motiv, viața trebuie mai întâi înțeleasă, pentru a putea fi trăită.

Aș spune multe acum, dar mai am și de sărbătorit… fericirea…

Astăzi… de ziua mea, aș fi vrut să vă ofer cartea <<”Să vezi iarăși” – În vremea pandemiei… de mână cu Hristos>>, dar, pentru că au apărut multe neprevăzute (ale mele și ale altora), vă las un fragment care sper să vă placă.

Înainte de fragmentul promis, vreau să vă mulțumesc tuturor pentru timpul petrecut alături de mine.

Fiecare zâmbet pe care vi l-am putut oferi mi-a adus o fericire în plus, fiecare speranță pe care v-am dat-o mi-a înmulțit și mie speranța, fiecare emoție stârnită de rândurile pe care le-am scris s-a întors în cascade de emoții.

Vă mulțumesc pentru că sunteți aici! Unii din iubire, alții din apreciere, alții din curiozitate, alții din invidie, alții din ură, alții din interes…

Tuturor vă mulțumesc! Și cei cu gânduri bune și cei cu altfel de gânduri mă motivați să merg mai departe. Am învățat să-i accept pe oameni așa cum sunt. Am învățat să primesc iubirea celor care mă iubesc și să transform ura celor care mă urăsc în motiv de a fi și mai fericită. Cum se poate asta? Simplu. Cei care mă urăsc mă fac să fiu și mai fericită, pentru că nu am cunoscut sentimentul care pe ei îi sufocă și îi macină.

Vă îmbrățișez pe toți!

Pe cei care mă iubiți vă îmbrățișez cu iubire, pe cei care mă urâți vă îmbrățișez cu toleranță și compasiune, în speranța că într-o zi Lumina divină va spulbera întunericul din voi.

La mulți ani, mie!

La mulți ani, vouă! În fiecare zi poate fi ziua noastră.

 

Fragmentul promis:

Unde suntem de fapt? Unde trăim? Ne-a arătat pandemia. Într-o lume iluzorie, în minciună, în fuga de noi, mulți în dorința de mărire, în mândrie, în nesupunere, nici măcar atunci când este imperios necesar.

Existăm la întâmplare, în mijlocul oamenilor, dar în izolare de noi înșine. Existăm netrăind, risipindu-ne viețile prin bazare improvizate din resturi de gânduri și de amintiri. Ne decimăm prezentul în traume din trecut nevindecate, neasumate și nerecunoscute. Ne ascundem prin lumea exterioară, fugind de lumea interioară. Ne întâlnim pentru a petrece… petrecere zgomotoasă și obositoare. Pe-trecere. Pe care trecere? Petrecând, pășim, de fapt, pe trecerea dintre zile, dintre ani, fără scop, fără sens, fără a înțelege de ce am trecut, petrecând… De ce îi căutăm pe alții abandonându-ne pe noi? De ce… de ce… atâtea de ce-uri…

 

 

 

 

 

Postat de Mihaela Ion in „Să vezi iarăși”, Ganduri, 3 comentarii

Sunteți pregătiți?!

Prieteni și neprieteni, v-am spus că pregătesc o surpriză. Printre stările adunate, trecând peste cuvinte greu de îndurat (mulți dintre voi știți despre ce e vorba), printre zile fericite și uneori printre zile și prin zile bulversate de alții, mi-am făcut timp și pentru ce urmează să vă anunț.

Sigur, sigur nu vă așteptați la o astfel de „figură”.

A fost o perioadă grea, perioadă în care, nevoită fiind să răspund atacurilor nedrepte din partea celui pe care l-am crezut duhovnicul meu, unii s-au îndepărtat de mine, fie pe motiv că nu voiau să afle adevărul, fie pentru că nu voiau să accepte adevărul…

Un apropiat îmi spunea că situația asta m-a făcut să-mi pierd mulți prieteni… Eu spun că nu am pierdut pe nimeni. Am câștigat. Cei care s-au îndepărtat de mine… nu mi-au fost niciodată prieteni. Și spun că am câștigat, pentru că abia acum am văzut cine mi-e prieten cu adevărat.

Prezența scăzută de pe Facebook nu mă derutează deloc, pentru că văd ce se întâmplă pe blog. Acolo este realitatea care mă motivează să merg mai departe trecând peste toate obstacolele aruncate în cale.

Zilele viitoare sau poate… cine știe… chiar mâine veți afla despre ce surpriză e vorba.

Rămâneți pe recepție, dar… pregătiți-vă totuși!

Sigur vă voi surprinde.

 

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 1 comentariu

În nopți…

nopți de taină… vârfuri de aripi desenează dansând… cercuri înlănțuite…  frânturi de zboruri, petale răvășite de vântul unui vis străin…

Desenează fluturi evadați dintr-o poveste ștearsă… fără flori și fără frunze…

Desenează … dansând… plângând… desenează… ele… vârfurile aripilor din… povara din aripi… frânte…

Povara din aripi… frânte

 

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 0 comentarii