Clara Mărgineanu

Vis cu zbor şi frânghie

O să zbor, îţi spuneam, o să zbor! Auzeam prin ninsori, cum adică?
În galopul forţat către cer, m-am izbit în tavanul de sticlă,
S-a rupt şiragul, perlele au desenat pe podea,
O pasăre mică, semăna cu inima mea,
A coborât un fulger, a mângâiat-o, apoi,
Am ştiut că inima ta pierdea, în alt război…
Ia o frânghie, auzeam în coşmar, undeva te va duce!
Să joc cu ea spânzurătoarea, să o aşez în formă de cruce?

Ireală, în lumina verde, a păşit către mine o nălucă de piatră
Îi auzeam trecutul, trăise numai vară,
Venea de cândva, de odinioară, m-a întrebat, într-o doară:
Pe tine nu te-a ucis nimeni, niciodată?

De abia de atunci, visul avea să se scrie,
Când mi-am făcut din frânghie, bijuterie.
De abia de atunci, citesc hieroglifele din pustiu,
Privesc tavanul prin ochi de sticlă. Acum ştiu.

(Clara Mărgineanu, 21 ianuarie, 2018)

 

Postat de Mihaela Ion in Clara Mărgineanu, 0 comentarii

Teatrul fatal

mă umilesc cuvintele nescrise
trosnesc în mine amintiri de vreasc
mocneşte neputinţa în culise
regizorul ordonă să mă nasc
actorii-şi fac credibil meseria
şi figuranţi se-mpiedică orbeşte
un urlet este şi scenografia
în loc de-aplauze se tânguieşte

spectacolul va fi un circ banal
o pânză de decor ne stinge jarul
lipseşte personajul principal
şi-l va înlocui pe loc portarul
scenarii albe se căiesc şi mor
tu eşti aici şi eu în altă parte
când ne vom întâlni întâmplător
ne va-mbrânci comedia de”ll arte

celebritatea ne va şantaja
cu aerul bolnav, al unei târfe
ne sriu absurd, arhivele, deja
iar cronicarii ne vor scrie-n bârfe.
plouă cumplit, afară e urât
ce-mi mai doresc amarnic, în neştire
e să-nţeleg. De ce-am iubit atât,
Teatrul fatal drogat cu neiubire.

Clara Mărgineanu, volumul ,,Prizonierul libertăţii”, Editura ,,Cartea Românească”, 1998.

Călătoria

Postat de Mihaela Ion in Clara Mărgineanu, 0 comentarii

Râd cu dragoste

Câtă durere am uitat eu, tu nu vei trăi niciodată,
Trauma mi-a sfinţit viaţa, râd cu dragoste spre lume,
Admir şi iubesc,
Nu pot să îmbrăţişez, nici măcar o secundă
Copilul care am fost,
Tatăl meu nu îi mai poate spune
Mamei mele ,,fetiţa noastră e frunză în vânt…!”

Tot ce îmi rămâne este să pot, să admir şi să râd,
Tot ce mi-a lipsit cumplit, tot ce am tânjit, iubesc
Izbind de moalele capului, tandreţea lumii.
Râd, surâd şi iubesc, până la contopire,
Până se va afla că sub indiferenţă
Îşi sapă drum de cuvinte
Cineva care tocmai moare.

Din volumul ,,Sărutul femeii poem”, Ed. Semne, 2015

 Clara Mărgineanu

TVR – marea ei iubire – marea ei durere…

Postat de Mihaela Ion in Clara Mărgineanu, 0 comentarii

Călătoria

Bucureşti. Gara de Nord. Urc în tren şi le spun:
,,nu, nu dansez pe bani, dar nici pe ritmuri impuse,
muzica există ca şi sufletul, pentru că doare,
câtă tulburare, atâta intuiţie…”
Am ajuns la vameşi, era Noaptea Învierii,
atunci m-am întâlnit cu ceea ce urma să îmi devină destin,
(se uita în ochii mei, să văd că mă vede)

am mai călătorit o zi şi o noapte,
inima mea, termometru în Siberia,
aşteptarea, năprasnică verticală la Ecuator.
ştiam, seducţia desfigureză şi trece,
cu Săgeta albastră,
până în călcâiul lui Ahile

în genunchi, cu fruntea la pământ, îţi spun,
câtă durere am uitat eu, tu nu vei trăi, niciodată.

îmi port spaimele în saci de plastic, preţul somnului chinuit,
este un bilet la clasa a II a,
decorul din geam aleargă cu tălpi muncite,
visul este sprijinit de geam, cu gura deschisă.
apoi, în sfîrşit, ultima gară.
am ajuns, mă aşteptai, te-am găsit,
şi de atunci te caut tot mai mult.

rapidul Bucureşti-Nicăieri
nu mai are întoarcere.

(Clara Mărgineanu, București, 2010)

Postat de Mihaela Ion in Clara Mărgineanu, 0 comentarii