Clara Mărgineanu

Dor… atâta dor…

de Clara… 

 

În noaptea aceasta, statuile întineresc

 

În noaptea aceea, în oraș, intensitatea sclipitoare clătina statui
În inima inimii, halucinații chemate la viață
Pescăruși cu aripa scăldată în vin ca în destin jeleau nimănui
Cerul și eu, împreună, față către față…
Boala care mi-a supraetajat viața alerga spre trenul de noapte
Noaptea aceea a devenit azi, printre șoapte și cafea cu lapte

 

Azi mă gândesc că da, poate este ca la tine în gând
Orice om valorează mai mult decât orice faptă a sa,
bună sau rea,
Doar cei pe care i-am pierdut în dosul pleoapelor, tremurând…
M-au debarcat senini, pe țărmul unde începea viața mea
Viața fără cei mulți și falși, viața căință, luptă solitară
M-am lepădat de prisos. M-am golit de mine și în loc am pus vară.

 

În noaptea aceasta, în oraș, statuile întineresc și tu știi,
Sunt aici, te aștept. Cât mai pot. Și cât sfinții sunt vii.

 

(Clara Mărgineanu, București, 28 iulie, 2019)

Postat de Mihaela Ion in Clara Mărgineanu, 0 comentarii

Bucuraţi-vă, prieteni!

Bucuraţi-vă, prieteni, lumea e bănuită de a fi frumoasă,
Bucuraţi-vă de tot ce aveţi şi mai ales, de ce aţi devenit!

În urmă, încleştări de o clipă mai vie decât moartea,
Plutesc neputinţe peste anotimpuri ce tocmai vin,

Obsesiile se pot alinta ca o pisică sub crengile mângâierii,
E alb mirajul îngăduinţei din lacrima de poet,
Bucuraţi-vă prieteni, din inima anului nou vă zâmbeşte un înger,
Bucuraţi-vă, trifoiul are exact câte petale îi desenează tandreţea noastră,
Bucuraţi-vă, de absenţa care descântă diamantul singurătăţii,

Iubirea poate hiberna sub zăpadă, forţa florii albe şi fragile
Mai ales atunci, când gerul sparge suflete şi chipuri în bucăţi neverosimile
De cărbuni încinşi,
Bucuraţi-vă, în zori va fi pace şi lumină!

Iar pe mine, iertaţi-mă de toate, în noaptea aceasta,
Când văzduhul tună ameţitor a zămislire,
Iertaţi-mă, că poate nu v-am iubit cât aţi meritat,
Nu v-am mulţumit pentru fiecare secundă de împreună,

Iertaţi-mă că nu am braţe să vă îmbrăţişez pe fiecare în parte,
Nu vă pot trimite nici măcar porumbei cu pagini albe şi ninse,
Ceea ce trăiesc şi nu vă pot spune este singura patimă de nevindecat. Bucuraţi-vă, prieteni, de tot ce aţi devenit!

Postat de Mihaela Ion in Clara Mărgineanu, 0 comentarii

Omul vers şi chitară

Trece prin ninsoare şi prin arşiţă, mereu cu chitara în spate
spre sufletele celor născuţi să se hrănească cu crivăţ şi iubire
Zâmbeşte unui gând doar de el ştiut, încarcă văzduhul
şi eternitatea cu tăcerile adânci, dintre versuri,
Omul vers şi chitară, cel care ne despică tristeţile
cu mâini blânde pentru a picura balsam între artere
E frumos, e demn, e luminos,
Am vrea să îi adiem vocea din undele radio
şi să îi capturăm imaginea din televizor,
Îi bem cântecele până la înălţimea celei mai însângerate beţii,
Ne vindecă de moarte şi de jale, prin vers şi acorduri sonore,
Omul vers şi chitară trece printre noi, cu dragostea de mână,
Mi-l imaginez uneori, cu capul sprijinit în pumni,
Mi-l imaginez obosit şi singur, sprijinindu-se de chitară ca de o cârjă,
Îi aud sufletul izbindu-se de sunete,
Să nu atingeţi Omul vers şi chitară!
Mâinile vă vor rămâne vopsite cu poeme de dragoste, vor durea,
De acea durere nu te mai spală decât taina ascunsă în miezul chitarei,
El descântă suflete şi trece mai departe, paşii săi presară vis şi dorinţă,
Se răspândeşte în mulţumi, precum flacăra lumânării,
fără să piardă ceva din fiinţa sa,
Îl iubim până la uitare, îl chemăm în gând şi apare
din lumina tinereţii noastre,
Ne zâmbeşte, ne cântă, ne scrijeleşte sufletul,
Ne face cu mâna şi ne lasă cu tâmpla zdrobită de melancolie,
Îi putem scrie scrisori, uneori, pe aripi de nori,
Nu contează dacă le va deschide, ci doar că ne-a făcut să le scriem,
Omul vers şi chitară este o promisiune eternă. 

Clara Mărgineanu

 

Postat de Mihaela Ion in Clara Mărgineanu, 0 comentarii

Vis cu zbor şi frânghie

O să zbor, îţi spuneam, o să zbor! Auzeam prin ninsori, cum adică?
În galopul forţat către cer, m-am izbit în tavanul de sticlă,
S-a rupt şiragul, perlele au desenat pe podea,
O pasăre mică, semăna cu inima mea,
A coborât un fulger, a mângâiat-o, apoi,
Am ştiut că inima ta pierdea, în alt război…
Ia o frânghie, auzeam în coşmar, undeva te va duce!
Să joc cu ea spânzurătoarea, să o aşez în formă de cruce?

Ireală, în lumina verde, a păşit către mine o nălucă de piatră
Îi auzeam trecutul, trăise numai vară,
Venea de cândva, de odinioară, m-a întrebat, într-o doară:
Pe tine nu te-a ucis nimeni, niciodată?

De abia de atunci, visul avea să se scrie,
Când mi-am făcut din frânghie, bijuterie.
De abia de atunci, citesc hieroglifele din pustiu,
Privesc tavanul prin ochi de sticlă. Acum ştiu.

(Clara Mărgineanu, 21 ianuarie, 2018)

 

Postat de Mihaela Ion in Clara Mărgineanu, 0 comentarii