Carte in lucru

Renascut din iubire – 4

A citit, a tot citit… Trecuse demult de miezul nopţii. I se închideau ochii de oboseală, de tristeţe, dar nu voia să doarmă. Nopţile pentru el erau chinuitoare. S-a ridicat a luat ibricul de cafea şi fierbătorul, a pus apă în ibric, fierbătorul l-a băgat în priză şi a rămas în picioare privind apa care repede începuse să dea semne că fierbe. Se uita îngândurat la jocul apei clocotite, a făcut o grimasă a durere şi din punga de cafea a pus 4 linguriţe la două ceşcuţe de apă.

„Să fie amară, amară ca viaţa asta pe care încă o îndur”, şi-a zis în gând.

A umplut o ceşcuţă cu licoarea neagră şi s-a aşezat din nou la birou. A băut cu ochii închişi din cafeaua fierbinte şi a oftat. Era singura lui prietenă, ea îi oferea singurul moment în care credea că se relaxează. A golit relativ repede ceşcuţa, dar a umplut-o din nou. Cea de-a doua cafea a băut-o încet, cu înghiţituri mici, pentru a prelungi momentul de plăcere. Din când în când închidea ochii şi ofta. Somnul dispăruse, dar durerea singurătăţii îi apăsa inima. A oftat din nou şi din nou s-a apucat de învăţat. S-au ivit zorii. Noaptea trecuse şi el nu dormise nici măcar o secundă.

-Băăă, ieşi la fereastră că nu mai urc la tine, a auzit glasul aspru al unchiului său.

-Da unchiule, a zis Nicolas ieşind la fereastră.

-Bă muieţi-s posmagii să faci curăţenie la păsări şi la câini, să găsesc curtea bec, ai înţeles?

-Am înţeles unchiule.

-Ce ai faţa aia de beţiv cu ochii roşii?

-Am învăţat toată noaptea.

-Hai nu mă înnebuni. Poate să dai cu pietre la facultate că la cât de prost eşti nici drumul nu-l nimereşti, dar apoi să mai şi dai examen, a zis şi a plecat.

Nicolas şi-a înghiţit lacrimile. Şi-a luat hainele de curte şi a ieşit să facă ce i se poruncise.

„Dacă nu iau la facultate cel mai probabil găinar, grăjdar o să fiu toată viaţa.”

A făcut curăţenie la găini, apoi la adăpostul pentru câini, a măturat prin curte, apoi a mers să dea de mâncare păsărilor şi animalelor. Când a intrat la găini, o găinuşă albă, pitică, se tot alinta pe picioarele lui, vrând parcă să-i aline durerea.

-Dă-te de-aici, nu mai sta în picioarele mele, a zis şi a împins-o cu piciorul.

Din cauza oboselii şi nu numai l-a cuprins o ameţeală şi s-a sprijinit de gard. Găinuşa tot la picioarele lui.

-Dă-te am zis! Vrei să cad peste tine? a spus şi a împins-o din nou cu piciorul.

Pasărea a venit din nou.

-Mă enervezi cu pisiceala asta, ieşi! a ridicat tonul şi a îndepărtat-o brutal.

Nicolas devenise atât de sterp sufleteşte încât nu mai era capabil să primească nici un semn de afecţiune din partea nimănui, de oferit nici vorbă.

Va urma

Foto – internet

Pt ca sambata si duminica voi lipsi si de pe blog si de pe fb, va mai las un fragment.

 

Postat de Mihaela Ion in Carte in lucru, 2 comentarii

Renascut din iubire – 3

„De ce m-oi fi născut de ce? Ce rost am eu pe această lume? Am început să cred chiar că nu sunt bun de nimic. Poate am vocaţie de slugă şi atât. O slugă care mai şi încurcă…”

Copleşit de gânduri, şi-a strâns hainele folosite şi le-a băgat la maşina de spălat. A pus detergent şi a apăsat pe buton.

-Mulţumesc şi ţie maşină că îmi speli hainele că nu sunt bun de nimic, a şoptit oftând din adâncul sufletului.

Dintr-o dată l-a apucat durerea de stomac. Şi-a adus aminte că în ziua respectivă nu mâncase nimic. A luat dintr-un sertar nişte sticks-uri rămase acolo de nici nu mai ştia de când, s-a aşezat pe pat cu picioarele încrucişate.

Imaginea supremei singurătăţi. Un tânăr de 18 ani, într-o mansardă întunecoasă mâncând nişte stick-suri… mâncarea lui într-o zi întreagă. În ziua respectivă unchiul lui luase masa în oraş, iar el nu-şi permitea să intre în bucătărie în lipsa stăpânului casei, deşi bună parte din tot ce era acolo, era făcut pe banii moşteniţi de el de la bunicul lui.

Părinţii lui, unchiul, cei care-l înconjurau, îl făcuseră să se simtă inutil. Frica de abandon îl stăpânea încă de copil, frică ce crescuse odată ce drumurile părinţilor lui se despărţiseră, iar el nu mai avea loc în nicio familie din cele două refăcute. După plecarea bunicului din această lume îi mai rămăsese doar unchiul, fratele mamei, de la care trebuia să îndure tot felul de umilinţe, de teamă să nu fie abandonat şi de el. Era prea trist pentru un tânăr şi prea fără speranţă…

A mâncat sticks-urile, a aruncat ambalajul la coşul de gunoi şi s-a aşezat în pat, cu privirea în tavan. Nu se mai gândea la nimic. Obosise. Obosise de atâta viaţă netrăită. A deschis ochiul de geam, care îi permitea să vadă oarecum de sus împrejurimile. Bătea vântul. Adierea ce avea în ea căldura de peste zi, îi mângâia chipul obosit. Privea peste timp, nu peste împrejurimi. În trecut îşi vedea viaţa plină de tristeţi, în prezent, la fel, în viitor, nu vedea nimic. Vedea întuneric, un întuneric de noapte nesfârşită. Şi-a aprins veioza, s-a aşezat la birou, şi-a deschis cărţile şi a început să studieze. Se pregătea totuşi să dea examen la Facultatea de Filosofie.

-Dacă intru la facultatea asta poate mă ajută să înţeleg viaţa sau dacă nu o înţeleg, măcar să o accept, şi-a şoptit răsfoind cărţile.

Va urma

Postat de Mihaela Ion in Carte in lucru, 3 comentarii

Renascut din iubire – 2

Unchiul lui, un bărbat trecut de 40 de ani, ursuz, dominator şi foarte dubios, proprietarul unei vile, ce avea o curte impunătoare cu multe animale, păsări, flori şi plante, a dat drumul cd-player-ului, şi-a pus căştile pe urechi şi a început să răsfoiască nişte dosare.

-Ce bine e să ai câte un prost la îndemână, o slugă, şi-a şoptit plin de mândrie.

„Doamne cât de străin şi cât de singur sunt… Şi ce doare… Câtă încredere am avut în unchiul meu… Atât de multă încredere încât nu doar că i-am dat toţi banii moşteniţi de la dragul meu bunic, dar i-am pus şi viaţa la picioare. Am crezut că el va fi tatăl pe care nu l-am avut. Tatăl acela protector de care aveam atâta nevoie… Şi cât de frumos se purta cu mine la început… Ce promisiuni! Ce vorbe… până i-am dat banii, apoi gata… M-a transformat în slugă. O slugă care nu are dreptul la nimic. Of, Doamne! Aş pleca, dar unde? Casă nu am, părinţi ca şi cum nu aş avea… Fiecare pe drumul lui, fiecare cu viaţa lui. Eu în plus, mereu m-am simţit în plus… O povara pentru toţi, iar acum am devenit o povară şi pentru mine…”, gândea Nicolas timp în care a ajuns la magazinul cu produse pentru animale de companie.

-Bună ziua! Hrană pentru peşti aveţi?

-Da sigur. De care doriţi fulgi sau granule?

-Fulgi vă rog! Daţi-mi trei plicuri!

Nicolas a plătit, a luat hrana pentru peşti şi oftând a plecat. „Of, mai fericiţi sunt peştii ăia din acvariu, mult mai fericiţi decât mine” şi-a continuat gândul. „Au apă, mâncare, înoată în mediul lor, sunt liniştiţi, fericiţi… Eu am apă, mâncare… uneori, dar ce folos, dacă de multe ori se amestecă dureros cu lacrimi. Singur… Ah, Doamne ce singur sunt…”

Strigându-şi în gând durerea a ajuns la casa unchiului său.

-Am adus mâncare pentru peşti, a spus şi a lăsat-o pe masă.

-Şi ce eşti bosumflat aşa?

-Nu sunt unchiule, sunt obosit doar.

-Ce să-ţi spun parcă ai cărat pietre de moară. Noroc cu mine că sunt om bun şi te tolerez în casa mea, că tu nu eşti bun de nimic. Nici să faci umbră pământului… Bine zicea taică-tu când zicea că nu eşti bun de nimic, chiar nu eşti… Nici sor-mea nu-i mai brează, aşa că nu mă mir.

-Bine unchiule, mulţumesc că eşti bun şi mă tolerezi, a zis oftând. Acum permite-mi să mă retrag.

-Mişcă! Oricum nu-mi face plăcere să te văd.

Nicolas cu sufletul sfâşiat a câta oară… a urcat în camera lui de la mansardă.

Va urma

Foto – internet

Postat de Mihaela Ion in Carte in lucru, 3 comentarii

Renascut din iubire – 1

Între triste amintiri şi trista realitate

O zi de vară târzie, târzie ca şi viaţa pe care o simţea.

„Vei rămâne singur pe lume tată. Plec cu sufletul sfâşiat căci nu am pe cine să rog să aibă grijă de tine. Dar să nu uiţi puiul meu: atunci când toată lumea va sta cu spatele la tine, doar Dumnezeu va sta cu faţa. Ia icoana asta cu Maica Domnului şi Pruncul şi roagă-te puiul meu, roagă-te ori de câte ori te simţi singur şi neajutorat.”

-Câtă dreptate ai avut bunicule, câtă dreptate, a spus Nicolas, privind fotografia bunicului.

Cu ochii la fotografia bătrânului, singurul om în preajma căruia s-a simţit protejat, Nicolas şi-a amintit toată viaţa lui scurtă şi plină de amar. Şi-a văzut cu ochii minţii părinţii care nu s-au înţeles deloc şi pentru care el se simţea o povară. S-a văzut singur la şcoală bântuind prin sălile de clasă, marginalizat de către colegi. I-a văzut pe ceilalţi copii venind cu părinţii de mână şi pe el doar din când în când alături de bunic, atunci când îi permitea timpul. S-a văzut copil fiind cum îşi jura că nu se va căsători niciodată deoarece pentru el, familia însemna tensiuni, însemna ceartă şi vorbe grele şi mai însemna şi vieţi paralele. S-a văzut şi cum la 14 ani a plecat singur la examenul de treaptă pentru că părinţii lui aveau alte priorităţi, iar bunicul nu a putut să-l însoţească din cauza stării precare de sănătate. S-a văzut abandonat de părinţi şi scos din vieţile lor definitiv. S-a văzut şi cum l-a petrecut pe bunicul lui pe ultimul drum şi cum s-a întors de la cimitir, zdrobit de durere şi pierdut într-o lume care îi era străină.

Nicolas a deschis fereastra să intre puţin aer. A privit în gol minute în şir, apoi s-a întors la gândurile lui.

Şi-a amintit şi cum se îndrăgostise în liceu pentru prima dată de o fată de vârsta lui şi cum nu-şi dăduse nicio şansă pentru că eşecul din familie îl urmărea pretutindeni. Trei săptămâni dorinţele şi sentimentele vârstei şi-au spus cuvântul, apoi le-a înăbuşit cu îndârjire, de teamă că iubirea l-ar obliga la o viaţă de coşmar. Asta ştia el despre iubire, asta văzuse în familie, asta învăţase, că iubirea, te face sclav.

-Băăă mişcă-te şi ia mâncare pentru peşti că nu mai am!

Glasul aspru şi batjocoritor al unchiului său l-a trezit din gândurile lui.

-Imediat unchiule, mă schimb şi merg imediat, a răspuns Nicolas.

S-a îmbrăcat în grabă şi a părăsit cămăruţa mică de la mansarda unde locuia.

Va urma

Foto – internet

Postat de Mihaela Ion in Carte in lucru, 11 comentarii